Proiect SEMPER FIDELIS
  • Prima pagina
  • FORUM
  • Despre noi
  • Statut
  • Galeria foto
  • Download-uri

Remember me      Forgot password?    Signup

Forums

Proiect SEMPER FIDELIS :: Forums :: Securitate nationala :: General
 
<< Previous thread | Next thread >>
Invatamantul romanesc
Go to page
  <<        >>  
Moderators: ex-ad, colonelul, echo, truepride, dorobant, spk, Radu89, Pârvu Florin, justme, Mihais, Resboiu
Author Post
criss-cross
Wed Apr 29 2015, 10:29PM
Registered Member #4853
Joined: Tue Apr 24 2012, 08:47PM

Posts: 1059
Thanked 182 time in 142 post
Nu,nu este totul pierdut cu copiii nostri! daca macar unul stie sa-si sustina coerent, argumentat, pasionat si responsabil un punct de vedere....daca in educatia nonformala se intorc cu fata catre tine si spun ,,da, vreau(pot)", fara ezitare si se bucura de responsabilizare, uitand ca scopul general este nota....daca in capete cu creste sau par valvoi, pe-o parte, bantuie frumos idei inteligente si ganduri bune spuse la,,un pahar de vorba"...daca un copil poate scrie o astfel de introducere:,,M-am nascut intr-un secol grabit, dezgolit in fata griului, fara profunzime, cu o nevoie de frumos satisfacuta in cele mai zgomotoase , colorate si nepotrivite feluri....pe fuga, asa descriu lumea in care traiesc;oarba, inchisa, prea vanitoasa pentru a realiza cat de multe ii lipsesc"....atunci as spune ca nu suntem atat de pierduti,poate doar cu teama de a dezvalui profunzimea invelita,grijuliu, in superficialitate: e mai usor!
Back to top
1 User said Thank to criss-cross for this Post :
 Illusionist (30 Apr 2015, 13:06)
Klaus
Fri May 01 2015, 06:45PM
Registered Member #3279
Joined: Wed Sep 08 2010, 09:22AM

Posts: 3144
Thanked 828 time in 527 post
Pe vremuri se sarbatorea si 02 mai, Ziua Tineretului.
De la scoala ni se dadeau cu ceva saptamani inainte trompete si tobe, de rasuna oraselul in care locuiam de harmalaia produsa de pustani... O singura data am avut trompeta, de mai multe ori toba. Faceam repetitii la scoala sau la Casa Pionierului, dupa care defilam prin centru pe 2 mai.

Era frumos... fie si numai pentru ca eram tanar 8-> .

Apropo, nu ma simteam bine daca eram sanctionat fie cu o nota mai mica, fie cu un tras de urechi, dar nici nu aveam curajul/tupeul sa vorbesc nerespectuos cu toti cei care mi-au fost invatatoare sau profesori.

O tempora, o mores!
Back to top
criss-cross
Fri Jun 05 2015, 09:08PM
Registered Member #4853
Joined: Tue Apr 24 2012, 08:47PM

Posts: 1059
Thanked 182 time in 142 post
5 iunie - Ziua invatatorului....

Back to top
ALM
Sat Jun 06 2015, 07:49AM
Registered Member #2039
Joined: Tue Aug 11 2009, 08:44AM

Posts: 2096
Thanked 577 time in 373 post
Să ne trăiască dascălii! Cu ziua nu ştiu ce să zic, dacă revine Funeriu o să se mai păstreze?
Back to top
justme
Tue Jun 30 2015, 01:05PM

Registered Member #2073
Joined: Thu Aug 27 2009, 09:52PM

Posts: 2257
Thanked 197 time in 143 post
Din nou despre un subiect neplăcut dar real:

Exportul de creiere româneşti (studiu)

De la medici, IT-işti, la asistente medicale şi muncitori în construcţii şi agricultură, vestiţii căpşunari. Ne-am obişnuit să vedem cum, anual, zeci de mii de români iau calea străinătăţii. Mai nou, tot mai mulţi copii şi adolescenţi îşi caută destinul în Occident. Potrivit unei analize realizată de experţii de la KeysFin, piaţa serviciilor de educaţie în străinătate a crescut cu o rată de-a dreptul fulminantă, de 381% în ultimii cinci ani.

Pe noi, şcoala nu ne-a pregătit pentru trecerea de la comunism la capitalismul sălbatic, pentru traiul pe credit şi mai ales pentru criză. Ne-am adaptat din mers, am improvizat, am învăţat mai mult la „şcoala vieţii” decât pe băncile şcolii cum să ne descurcăm într-un prezent instabil şi cu perspectiva unui viitor imprevizibil.

Pentru copiii noştri, situaţia este cu totul alta. Dincolo de faptul că s-au născut într-o altă lume, departe de privaţiunile regimului ceauşist, au învăţat din experienţa noastră şi au primit şansa de a-şi exploata şi dezvolta abilităţile în şcolile din Occident.

Datele statistice din piaţa serviciilor de educaţie în străinătate arată că, pe ansamblu, sunt câteva mii de copii şi adolescenţi care, în ultimii ani, au ales să înveţe sau să meargă în vacanţe de studiu în şcolile din UE.

Dovadă că cele mai importante 16 firme care activează în domeniu (unul vast, de la taberele şi vacanţele şcolare la pachete de studii liceale şi universitare) au reuşit să îşi extindă afacerile de la 3,6 milioane de lei în 2010 la 17,2 milioane de lei în 2014.

În total, luând în calcul cifra de afaceri comună a acestor companii, putem trage concluzia că părinţii au cheltuit peste 51,8 milioane de lei pentru a le asigura copiilor lor şansa de a experimenta educaţia occidentală.

„Evoluţia fulminantă a pieţei, care a marcat o creştere de 381% în ultimii cinci ani, demonstrează că românii au devenit tot mai interesaţi să îşi trimită copii la studii în Occident, încercând să le dea un imbold spre o viaţă mai bună”, afirmă analiştii KeysFin.

„Asistăm la un adevărat export de creiere, susţinut în primul rând de părinţi, dar şi de instituţiile de învăţământ occidentale prin intermediul burselor pentru cei merituoşi. Este un rezultat direct al lipsei de performanţă a sistemului educaţional românesc dar şi al integrării europene, al globalizării”, spun experţii care susţin că fenomenul se va amplifica în viitor.

„Datele statistice demonstrează că firmele din domeniu şi clienţii acestora au înţeles potenţialul unor asemenea servicii, de la taberele educaţionale în limbi străine la programele de studiu liceal şi universitar, iar viitorul ar putea aduce creşteri de două cifre a pieţei”, mai susţin aceştia.

IntegralEDU, Mirunette International Education SRL, Seytour SRL si Educatia SRL sunt printre companiile cele mai reprezentative, având în vedere cifrele de afaceri din 2014.

Toate aceste firme au marcat creşteri spectaculoase în ultimii ani, de peste 150-200%, pe fondul dezvoltării serviciilor şi interesului tot mai mare al românilor pentru educaţia şi pregătirea cu iz occidental.

„Estimările legate de dimensiunile şi dinamica pieţei sunt relative, în condiţiile în care activităţile specifice variază de la activităţile şcolare la componenta turistică. Interesant este că, dincolo de aceşti bani, există o altă parte importantă reprezentată de sumele pe care părinţii le plătesc pentru plata studiilor şi care nu sunt evidenţiate în contabilitatea firmelor româneşti. Vorbim de sume de câteva milioane de euro annual, care trec direct din conturile părinţilor în cele ale instituţiilor de învăţământ”, afirmă experţii KeysFin.

O simplă estimare arată că la un volum de 1500 de copii trimişi anual de părinţi la studii în Occident, sumele încasate de acestea variază între 15 şi 30 milioane de euro/anual.

TABERELE ŞCOLARE, PRIMUL PAS

Cine sunt clienţii? Părinţi cu dare de mână, angajaţi în firme multinaţionale sau care deţin business-uri profitabile, în general români cu venituri peste medie.

Potrivit experţilor, atunci când aleg să îşi canalizeze copiii spre o educaţie în Occident, primul pas îl reprezintă tabăra şcolară, o activitate menită să-i ofere copilului “gustul” educaţiei la alt nivel.

Sunt zeci de oferte în această perioadă, de la tabere în SUA, Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Germania, Italia etc.

„Tabăra îi oferă copilului experienţa studiului într-o şcoală din străinătate pe durata a 2, 3 sau 4 săptămâni, îi oferă cunoaştere în ceea ce priveşte programele de studiu oferite de liceele din străinătate, îi trezeşte curiozitatea şi entuziasmul”, afirmă Teodora Răducanu, Secondary Education Coordinator la IntegralEdu, unul dintre principalii jucători din piaţă.

Elevii au şansa de a-şi îmbunătăţii nivelul lingvistic, de a studia anumite materii conform curriculei ţării respective şi de a înţelege domeniul spre care părinţii vor să-l canalizeze – business, medicină, politică, arhitectură, etc.

Sunt tabere în care elevii pot obţine inclusiv certificări CAMBRIDGE ESOL EXAMS, BEC, IELTS, TOEFL, TOEIC, care să-i ajute pe viitor.

OFERTELE PENTRU ŞCOLILE DIN OCCIDENT

După ce şi-au trimis copiii în tabără, dacă vor să meargă mai departe, părinţii pot alege ofertele educaţionale, de la şcoala primară la liceu şi facultate, toate bineînţeles contra cost.
Preţurile variază în funcţie de tipul de şcoală ales, de stat sau privată, de tipul şcolii (tip boarding sau tip college), de programele educaţionale oferite (A-Levels, International Baccalaureate, Swiss Matura, Abitur, Canadian Education System, American High School Diploma) şi în funcţie de ţara aleasă, de la 18.000 euro în Germania – per an de studiu, la 26.000 euro în Portugalia, 39.000 euro în Olanda, 13.000 lire sterline în Marea Britanie sau 43.000 dolari în SUA.

Costurile unui an de studiu includ: şcolarizarea, cazarea, două sau trei mese pe zi (în funcţie de tipul de şcoala ales), cinele formale ale căminului, majoritatea activităţilor şi evenimentelor sociale dedicate elevilor, cărţile, resursele şi excursiile curriculare, tutorele academic personal, monitorizarea elevilor şi serviciile de consiliere şi orientare în carieră.

Şcolile oferă bineînţeles burse de studiu, sportive sau artistice elevilor cu rezultate foarte bune, valoarea acestora fiind cuprinsă între10% şi 100% din taxa de şcolarizare, taxa de cazare-masă plătindu-se integral.

LINK
Back to top
1 User said Thank to justme for this Post :
 Karpov (12 Jul 2015, 22:46)
justme
Thu Jul 09 2015, 11:34PM

Registered Member #2073
Joined: Thu Aug 27 2009, 09:52PM

Posts: 2257
Thanked 197 time in 143 post
BĂI, TATĂ, NESIMŢIRE MAXIMĂ LA SĂLAJ!

Revolta unei fete de nota 10: „Gata. Nu mai tac!”. Detalii despre cruzimea cu care zdrobeşte inimi şi idealuri sistemul de pile şi relaţii din şcoli

Ceea ce ar fi trebuit să fie un moment de maximă satisfacţie, în care să culeagă roadele unei munci asidue de patru ani, s-a transformat într-un moment trist şi plin de dezamăgiri pentru Bianca Lucaciu, singura absolventă din Sălaj care a promovat cu 10 bacalaureatul din acest an.

„Când am terminat clasa a VIII-a, am avut media generală 9.99, dar nu am fost şefă de promoţie. Şi abia atunci mi-am dat seama ce mult înseamnă să ai ocazia să vorbeşti în numele unei întregi generaţii. Mi-am promis că voi termina liceul cu 10 şi mi-a reuşit”, povesteşte Bianca Lucaciu. Dezamăgirea ei nu se leagă, însă, de examenul maturităţii, care nu a făcut altceva decât să-i confirme valoarea evidentă din rezultatele de la clasă şi din cele de la olimpiade şi concursuri. Durerea tinerei are la bază un gest inexplicabil care i-a răpit şansa de a se bucura de rezultatul celor patru ani de muncă neîntreruptă din timpul liceului: deşi a fost singura din liceu care a absolvit toţi cei patru ani cu media 10, în ziua festivităţii de absolvire cineva din conducerea şcolii a mai scos din „joben” o şefă de promoţie, onoare care, în mod normal, i-ar fi revenit exclusiv Biancăi, cu atât mai mult cu cât cealaltă nouă şefă de promoţie nu avea media de absolvire 10. Era, în schimb, „cine trebuie” - sugerează Bianca. „Eu eram doar Lucaciu. Şi atât. Fata mamei. Din nou. Scuze că am un nume neimportant”, spune Bianca.

Toată revolta tinerei este cuprinsă într-o postare făcută pe pagina sa de Facebook. Bianca spune că a decis să facă publice toate aceste lucruri în speranţa că elevii din clasele mai mici vor lua atitudine şi nu vor permite să se perpetueze ideea că, în şcoală, dacă nu ai pile, nu reuşeşti să ajungi acolo unde îţi doreşti. Printre sutele de tineri care au cometat la zecile de distribuiri ale postării se numără şi unii care mărturisesc că au trecut şi trec prin situaţii similare.

Iată textul integral al postării:

„Gata. Azi mi-am făcut o promisiune. Nu mai tac. E momentul cel mai potrivit să spun ceea ce simt. E momentul să clarific câteva lucruri şi să pun punct.

N-am vrut să scriu despre asta. Am zis că e mai bine să o las moartă. Că asta e, se întâmplă. Că unii vor vedea unde au greşit şi nimeni nu va mai suferi.

Dar am auzit un lucru care m-a făcut să înţeleg că noi, românii, avem o mare problemă- mentalitatea. Lumea e plină de nedreptăţi şi trebuie să mă obişnuiesc cu asta. Şi dacă nu vreau? Când au fost alegeri în toamnă, am strigat toţi că vrem o altă Românie, una mai bună, lipsită de corupţie şi de intrigi mânate de interesul personal al oamenilor care au ajuns în funcţii. Vedem toţi ce se întâmplă în jurul nostru, dar nu avem curajul să ne opunem. Ne lăsăm duşi de curent şi asta este, ce-o fi, o fi. Eu una mă simt curajoasă. Vreau să înot împotriva curentului. Şi sunt sigură că fiecare dintre voi a simţit asta măcar o dată.

E de ajuns. Nu mai vreau să mi se spună că trebuie să accept mizerii şi nedreptăţi doar pentru că aşa vrea cineva. NIMENI nu poate să îmi impună absolut nimic. Nu am nevoie de lecţii de moralitate sau de demnitate. Sunt responsabilă şi spre deosebire de alţii, ÎMI ASUM toate alegerile pe care le-am făcut vreodată.

Să nu ne mai ascundem după deget. Povestea festivităţii s-a zis pe la toate colţurile din oraş. Şi, când azi mi s-a sugerat că ar fi indicat să o uit şi să nu vorbesc despre ea, mi-a ajuns. Adică ar trebui să închid ochii pentru a n-a oară şi să fac frumos, ca să arate bine.

Să ne înţelegem. EU IUBESC liceul în care mi-am petrecut 4 ani din viaţă. Iubesc pereţii lui plini de tablouri vechi, cu texte literare. Iubesc holurile alea lungi şi reci, iubesc dulapurile maro care sunt pe margini. Iubesc scările pe care am păşit ambiţioasă şi plină de visuri. Iubesc fiecare detaliu al şcolii aceleia.

Îmi respect până la cer şi înapoi profesorii. Nişte profesori extraordinari, care fac din vocaţie ceea ce fac. Nişte profesori care explică de 20 de ori dacă e nevoie, oameni care au mereu timp de elevii lor, oameni frumoşi, deosebiţi, cărora le pasă. Am ales acea şcoală pentru că mama mi-a garantat corectitudine şi dascăli de excepţie.

Şi de a doua chiar am avut parte.

Fără profesorii extraordinari are au investit atât de multă încredere în mine,fără aceste persoane minunate, care îmi sunt atât de dragi, nu aş fi reuşit absolut nimic. Ei au fost cei care au muncit cot la cot cu mine, pentru fiecare concurs. Mi-au explicat mereu unde am greşit, m-au certat când trebuia, mi-au dat sfaturi bune. Au văzut ceva în mine şi mi-au spus cât de mândri sunt de mine. Mi-au răspuns întotdeauna la întrebări şi au predat atât de bine, că nu am avut nevoie de o singură oră de meditaţii.

Aşa că dragi profesori, VĂ MULŢUMESC din tot sufletul! Să vă dea Dumnezeu o viaţă fericită şi elevi care să vă aprecieze aşa cum meritaţi! Mă înclin înaintea voastră şi a profesorilor pe care i-am avut în gimnaziu. Bucuraţi-vă împreună cu mine de acest succes, pentru că fiecare dintre dumneavoastră şi-a adus contribuţia! Nimeni nu vă poate contesta valoarea ca dascăli!

Nu este un secret pentru nimeni faptul că am muncit enorm. Liceul acela a fost sufletul meu, mă luptam mereu să demonstrez că acolo se face şcoală. Şi aşa şi este. Se face şcoală, condiţia e să vrea ELEVUL. Că profesorii fac tot ce le stă în putinţă.

Când am intrat acolo, mi-am spus că o să lupt atât de mult, încât liceul o să aibă renumele pe care îl merită când voi termina clasa a XII-a. Am participat la toate concursurile la care am avut timp să merg. Am luat 30 de premii în 4 ani- 16 premii pe podium la judeţ, 3 menţiuni la judeţ şi 11 premii la etapele naţionale. Şi mereu eram mândră când auzeam numele liceului la premiere. Simţeam că visul meu se va îndeplini.

Când am terminat clasa a VIII-a, am avut media generală 9.99, dar nu am fost şefă de promoţie. Şi abia atunci mi-am dat seama ce mult înseamnă să ai ocazia să vorbeşti în numele unei întregi generaţii. Mi-am promis că voi termina liceul cu 10 şi mi-a reuşit. Nu a fost uşor. Eu nu am copiat la teze şi teste ca unii. Nu am avut nevoie să îmi fac poze pe telefon ca alţii. AM ÎNVĂŢAT!

Dincolo de orice, am fost nevoită să înţeleg că asta e. Unii au voie să copieze şi n-am ce face. Mi-am văzut de drumul meu. Am ignorat răutăţile gen „ Să o tragi pe Bianca de păr când îi dai florile” pe care le scorneau unii. Replica e de la prima lansare de carte. Pe care am făcut-o tot la liceu, ca o mulţumire adusă profesorilor.

Dragi tineri care sunteţi în clase mai mici, vreau să învăţaţi ceva din tot ceea ce scriu aici.

Am îndurat multe. Mutre, bârfe, rahaturi, toate din cauză că ete na, mi-am permis să fiu altfel. Îmi cer scuze că nu am mers pe la majorate să mă îmbăt. Îmi cer scuze că nu am copiat. Îmi pare rău că mi-am permis să am valori morale şi să nu sabotez. Îmi cer scuze că vreau mult de la mine, că prefer să am prieteni sinceri, oameni cu coloană vertebrală, care spun lucrurilor pe nume şi îşi doresc ceva de la viaţă. Îmi cer scuze că nu fac compromisuri doar pentru a fi pe placul unora, că nu mă adaptez patului lui Procust. Îmi cer scuze că am ajutat chiar şi persoanele care nu meritau, atunci când veneau smiorcăindu-se. Îmi cer scuze că nu am dat replici urâte, doar pentru că nu voiam să jignesc.

Le-am înţeles pe toate, până la un punct.

Dincolo de problemele personale pe care le aveam, dincolo de dificultăţile materiale cu care mama mea abia mai răzbea, am găsit de undeva resurse să merg înainte. Dumnezeu mi-a dat putere, mama mea m-a crescut să fiu o învingătoare. N-am lăsat nimic să mă afecteze. Îmi spuneam că va veni ziua în care toate astea vor merita.

Festivitatea. Credeam că 29 mai e acea zi. Însă nu ştiam că mi se pregătise o surpriză. Şi am fost pusă în faţa faptului împlinit. Nu mă aşteptam. Aveam o droaie de premii, aveam media generală 10, mă implicasem în activităţi extraşcolare, proiect european. Dar nu aveam numele care trebuia. Nu contest valoarea nimănui. Am avut ocazia să cunosc oameni inteligenţi şi ambiţioşi, care au avut rezultate bune. Însă mi-am pus sufletul în tot ceea ce am făcut. Rezultatele pentru care m-am luptat au dus numele liceului peste tot. Şi voiam să simt că munca mea nu a fost în zadar, că au înţeles de ce am luptat atât de energic. Credeam că voi auzi un mulţumesc sincer, că mi se vor recunoaşte meritele. În schimb, m-am simţit umilită, trădată. Unii au preferat să facă pe altcineva să se simtă bine, chiar dacă ştiau că asta m-ar afecta. Nimic nu a mai contat.

Eu eram doar Lucaciu. Şi atât. Fata mamei. Din nou. Scuze că am un nume neimportant. Eu sunt aia... Tâmpita aia care nu dormea nopţile şi învăţa de rupea cartea. Fraiera aia care s-a chinuit să termine cu 10, sperând să facă un discurs emoţionant, să mulţumească profesorilor şi părinţilor.

Am fost dată la o parte cu piciorul. Am jucat rolul de figurant într-o scenetă ieftină. Într-un spectacol care a fost astfel regizat încât să fie închinat cuiva.

Cei care au permis să se întâmple asta... nu au înţeles. Pentru mine, conta. Voiam să simt că atunci când suferi şi lupţi indiferent ce obstacole ţi se ivesc, vine răsplata. În momentele grele, învăţam pentru că ştiam că doar aşa pot răzbi în viaţă. Le-aş cere doar atât – un mic exerciţiu de imaginaţie. Ce ziceţi de un tată care te hărţuieşte şi îţi spune că nu o să reuşeşti oricum nimic în viaţă şi zile în care nu ai bani de pâine? Nu mi-e ruşine de nimic din astea. Dar m-am confruntat cu ele. Zi de zi. În timp ce aveam concursuri, în timp ce trebuia să dau teste. Aţi văzut vreodată pe mine că nu am dormit noaptea? Sau că am avut coşmaruri? Nu. Pentru că am luptat. Nu m-am smiorcăit. Am mers la şcoală chiar dacă aveam coşmaruri şi nu dormeam noaptea. Şi am zâmbit, am muncit, am avut un cuvânt bun pentru oricine. Am mers la şcoală, deşi eram tratată într-un anumit fel de unii care erau... cum erau. Şi acum, după ce ştiţi pe scurt în ce condiţii am învăţat, mai ales înainte ca mama să se recăsătorească, sper că mai puteţi fi satisfăcuţi de ceea ce aţi făcut. După atâtea lovituri de la viaţă, v-aţi băgat piciorul în munca mea. MULŢUMESC!

Doar că rana din suflet nu s-a vindecat. Vreau doar să vă întreb, domnule, dacă a meritat. Vreau să îmi spuneţi cum v-aţi uitat în ochii profesorilor mei. Cum aţi îndrăznit să înfruntaţi privirea lor acuzatoare. Mi-aţi luat bucuria! Nu am putut să mă bucur de festivitate. Mi-aţi furat un drept pe care mi-l câştigasem prin lacrimi şi dând din coate.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că lucrările s-au corectat în alte judeţe. Comentariile gen „ n-ar fi luat 10 dacă ar fi corectat zălăuanii” nu îşi au sensul. O lucrare de 10 e o lucrare de 10. Mai luasem 10 pe o lucrare corectată de profesorii din Zalău şi în a 8-a. Dar m-am bucurat pentru că am avut garanţia că totul se va desfăşura corect. Şi rezultatele au demonstrat asta. Două sutimi au însemnat câteva locuri bune în ierarhie, nu-i aşa? Am tăcut 4 ani, nu am vrut să răspund, dar e prea mult. Când nici 10 la bac nu îmi atestă valoarea, nu ştiu ce ar mai putea să o facă. Când sunt încă privită de parcă aş fi în plus, când mi se spune că nu meritam 10, îmi ajunge. Aşa că... îndoiţi-vă în continuare. Găsiţi scuze, domnule, pentru cei pe care i-aţi protejat şi ridicat în slăvi. Mă lipsesc de declaraţii date din complezenţă. Şi dacă aţi vrut să vă răzbunaţi pentru faptul că mama a avut suficient tupeu pentru a vă înfrunta când preda acolo, v-a reuşit. Asta până ieri. Am scris toate aceste lucruri pentru că simt că înnebunesc. Le-am ţinut doar pentru mine. Nu am vrut să jignesc. Dar când mi se spune să tac şi să nu fac din asta o polemică, uite că fac. Fac ce vreau eu, nimeni nu poate să îmi bage pumnul în gură. Sunt liberă!

Şi e timpul ca unii să îşi asume abuzurile de care se fac vinovaţi. Nu poţi să calci în picioare pe cineva şi să te aştepţi să tacă dracului. Mulţi n-au înţeles nimic din ceea ce am făcut eu acolo, în acel liceu. Dar copiii aceia care m-au aplaudat în careuri, an de an, au priceput.

Lor mă adresez. Indiferent de clasa în care sunt şi de şcoala în care învaţă.

Dragi colegi, experienţa mea trebuie să fie un semnal de alarmă pentru voi. Am vorbit şi eu cu tinerii din generaţiile precedente. Şi alţii au păţit ca mine. Unii, ca mătuşa mea, nici nu apar pe lista cu şefii de promoţie. Dar nu au ripostat. Pentru că li s-a spus că n-are rost, că nu o să se schimbe nimic. Dar domnule... cine v-a dat dreptul să le luaţi meritele??? Cine v-a dat dreptul să le retezaţi aripile? Cine? E momentul să nu mai acceptăm aceste lucruri. E MOMENTUL SĂ SPUNEM – STOP ŞI DE LA CAPĂT!

M-am săturat.

A fost de ajuns.

Nu meritaţi să luaţi note mai mici doar ca alţii să fie scoşi în faţă. Nu meritaţi să vi se impună limite doar pentru că nu vă cheamă cum trebuie. Să nu lăsaţi pe nimeni să vă calce în picioare. Eu am făcut-o şi nu m-a ajutat cu nimic. Am suportat cu demnitate toate şi la final, unii au crezut că o să le şi mulţumesc pentru ce au făcut. Toţi aţi fost nedreptăţiţi măcar o dată, pentru ca alţii să iasă în faţă. Dacă nu aţi avut puterea să spuneţi nimic, vă rog să o faceţi de acum înainte.

Plec împăcată. Am dat tot ceea ce a fost mai bun în mine.

Doar pentru că nu a contat pentru dvs., nu înseamnă că nu a contat pentru mine.

Nu mai vreau să văd nedreptăţi.

Doar atât cer. Gândiţi-vă la sufletele acelor copiii care cresc auzind – „N-ai cum să reuşeşti!”.

Toţi cei care acceptaţi nedreptatea, care credeţi că ăsta e sistemul şi n-ai ce face, sunteţi vinovaţi de suferinţa copiilor care nu au altă şansă de realizare decât şcoala. Şi le-o luaţi şi pe aia. Că nu îi cheamă cum trebuie.

E momentul să pun punct. Nu mai pot să tac. Îmi provoacă suferinţă.

Sper doar atât – că nimeni nu va mai trăi ce am trăit eu. Şi că nimeni nu va mai accepta corupţia.

Fac parte din generaţia aceea care vrea o altă Românie. Una mai bună. Şi nu vreau să mă obişnuiesc cu cea de acum. Că aş ajunge ca alţii – aş tolera-o.

Şi chiar dacă nu pot schimba nimic, chiar dacă sunt prea mică, măcar ştiu că am încercat.

Şi dacă mi-aţi luat bucuria festivităţii, nu vă las să mi-o luaţi pe cea a reuşitei recente. Niciun comentariu răutăcios nu mă mai poate afecta. Le-am auzit chiar pe toate.

Le mulţumesc oamenilor care au crezut în mine: domnul primar, Septimiu Ţurcaş, care a fost cinstit şi nu a acceptat nicio presiune, doamna director, Liliana Câmpan, profesorii mei, familia şi prietenii. Colegii din şcoală şi de generaţie, care mi-au scris mesaje şi mi-au spus că i-am făcut să creadă că oricine poate reuşi. Exact asta îmi doream. Să înţelegeţi că oricine poate zbura cât de sus vrea! VĂ MULŢUMESC!

Voi aţi reuşit să-mi daţi puterea de a zâmbi şi atunci când am simţit că nu mai are niciun sens. Vă mulţumesc că aţi fost alături de mine când mi-a fost greu!

Vă port în suflet şi în gând!”

LINK
Back to top
2 User said Thank to justme for this Post :
 djebel (10 Jul 2015, 09:03) , Karpov (12 Jul 2015, 22:46)
criss-cross
Sun Jul 12 2015, 02:08PM
Registered Member #4853
Joined: Tue Apr 24 2012, 08:47PM

Posts: 1059
Thanked 182 time in 142 post
Pai, nu trebuie sa-i obisnuiasca cineva pe copiii astia cu viata pe care o vor avea mai departe si cu picioarele pe care le vor lua daca vor fi competenti la locul de munca, si cu modul in care le va fi rasplatita pasiunea, si cu regretul unora ca sunt altii mai buni decat ei, si cu sefii ce-si indeparteaza angajatii incomozi... si cu nedumerirea de a avea demnitate si responsabilitate intr-o lume invizibila, cu oameni invizibili ce par a fi prezenti intr-o lume ce pare a fi reala?!
Nu, nu asta ar trebui sa fie perspectiva asupra unei vieti ce doreste sa se deschida si sa gaseasca o foaie cumsecade pe care sa se scrie frumos!
Back to top
Steve Works
Wed Jul 29 2015, 11:01AM
Registered Member #9863
Joined: Wed Nov 19 2014, 05:56PM

Posts: 1
Thanked 0 time in 0 post
justme wrote ...

@erin
Eu te cred. Trebuie sa recunosti insa ca este destul de greu de reparat imaginea liceului vazand imaginile de mai jos


In afara orelor de curs, elevi majori, clar e la misto...nu vad care-i problema. Nu zic ca-i o atitudine ce-ar trebui promovata, dar nici blamata cu atata ardoare.
________________________________________
Steve Works
admitere
Back to top
Terentius
Sat Oct 24 2015, 08:16PM
Terentius
Registered Member #2186
Joined: Wed Oct 14 2009, 09:08AM

Posts: 808
Thanked 321 time in 205 post
Ceva de băgat la cap.
Solomon Marcus - Limba Romana Si Scoala - La Bucuresti Si Chisinau
De două ori privilegiat
Sunt onorat şi de două ori privilegiat, fiind invitat să vorbesc aici, la Chişinău, nu într-un moment oarecare, ci în ajunul Zilei Limbii Române, şi nu într-un loc oarecare, ci la Casa Limbii Române, această metaforă a Casei am adoptat-o şi eu în Limba română între infern şi paradis, Ed. Spandugino, Bucureşti, 2014. Numele Casei, Nichita Stănescu, îmi este şi el drag. Acest poet a îmbogăţit limba română în mod substanţial.
Este şcoala un prieten al limbii române?
De multă vreme, aici în Republica Moldova limba română trebuie să facă faţă unor forţe adverse, dar acum, cu globalizarea, toate limbile naţionale au de făcut faţă unor forţe adverse. Alta va fi însă problema pe care o voi analiza acum. Mă voi referi la viaţa internă din această Casă a Limbii Române, voi vorbi despre forţele adverse din interiorul Casei Limbii Române şi o voi face având în vedere în mod special şcoala: manualele şcolare, programele, revistele şcolare, viaţa şcolară... Este greu să lupţi pe două fronturi, dar acţiunea asupra adversarului extern e considerabil redusă ca eficacitate dacă trebuie să faci faţă concomitent unui adversar intern. Să pornim în căutarea acestuia din urmă. Vom constata că de prea multe ori şcoala nu e un prieten al limbii române.
Sare în ochi şi dă de gândit
Iată, ca să încep cu un element care sare în ochi. Venit aici, am constatat că î din i şi â din a au un alt statut în mediul academic de la Chişinău decât la Academia Română de la Bucureşti. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, voi vorbi despre probleme latente, mai profunde, neluate în atenţie, care vizează substanţa actului educaţional.
O agresiune de amploare, de care nu ne pasă
E cineva care monitorizează ansamblul programelor, manualelor, datoriilor la care trebuie să facă faţă un elev? Un tur de orizont al acestora arată clar că răspunsul e negativ şi un exemplu vă va arăta de ce proporţii este agresiunea care se comite la adresa adevăratei învăţări, la adresa limbii române şi la adresa sănătăţii psiho-somatice a elevilor. Obezitatea unor manuale e o boală veche, la manuale se adaugă tot felul de culegeri, antologii etc., proliferarea concursurilor de tot felul, la care competiţia e tot mai frecventă în dauna educaţiei, sufocă viaţa şcolară. Prea mulţi profesori par a crede că disciplina lor e unica datorie a elevilor.
Mii de termeni noi şi de date de tot felul într-un manual de o sută de pagini
La pagina 23, luată la întâmplare, din Manualul de biologie de clasa a IX-a (Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, 112 pagini; autor Elena Huţanu) se află peste 30 de termeni şi date, după cum urmează: filumul Porifera, calcarea, desmospongia, hexactinellida, spicuiri de carbonat de calciu, ectomezenchim, mări tropicale, adâncimi de două mii de metri, sycon ciliatum, spongieri, siliciu, sinciţii, rhisopotterion crierosum, un spongier de numai 19 cm înălţime filtrează peste 20 de litri de apă pe zi, bureţi de baie, artropode cu tegument moale, celenterate, simetrie radială, didermice, dulcicol, octoderm, endoderm, mezoclee, celule mioepiteliate, cnidoblaste, celule flagelate, hydra viridis, hidra, cilii celulelor, planulă, polip, meduza hydrozoa, scyphozoa, anthozoa. Cele mai multe pagini oferă acelaşi spectacol. Lucrurile sunt prezentate pur descriptiv, uniform, nu se distinge niciun principiu de ordonare, nu se manifestă nicio milă faţă de capacitatea de memorie a elevului.
O triplă agresiune: la adresa biologiei, a limbii române şi a sănătăţii elevului
Biologia a progresat imens în ultimii o sută de ani, a câştigat teren viziunea sistemică,
Apelul la câteva principii generale permite o ordonare, o ierarhizare a prezentării care să acorde prioritate explicaţiei, nu aglomerării de detalii. Un manual ca cel de mai sus este de natură să intimideze, să-l descurajeze şi să-l îmbolnăvească pe elev, mai cu seamă atunci când este vorba de vârste abia ieşite din copilărie. Dar aici vom sublinia agresiunea care se comite la adresa limbii române. A pune accent pe vocabular şi pe încărcarea excesivă a acestuia cu termeni complicaţi, neglijând în schimb capacităţile explicative şi argumentative ale limbii române, puse în evidenţă cu strălucire în ultimii 200 de ani, înseamnă a-i răpi elevului exact ceea ce ar putea fi plăcerea învăţării, bucuria de a simţi că înţelege ceva din lumea în care trăieşte.
Numai la biologie? Nu! La mai toate disciplinele
Ceea ce am găsit în manualul menţionat se manifestă, în diferite grade, în multe alte manuale: de matematică, fizică, chimie, istorie, geografie, română, informatică etc. O proliferare a detaliilor nesemnificative amestecate cu fapte care merită atenţie, dar care nu beneficiază de un comentariu care să le explice semnificaţia. Câteva exemple, între atâtea altele: iraţionalitatea rădăcinii pătrate a lui 2 este expediată în manualul de gimnaziu ca un fapt oarecare; la fel, infinitatea mulţimii numerelor prime, căreia Dan Barbilian îi închinase un adevărat poem. Dar descoperirea izomerismului chimic nu are o soartă similară în manualele de chimie? Şi aşa, prin marginalizarea limbajului, a istoriei, a semnificaţiilor, şcoala ratează cultura şi le răpeşte elevilor plăcerea adevăratei învăţări.
Marginalizarea limbii române în ştiinţele exacte
De ce în manualele de matematică, fizică, chimie, informatică se folosesc puţine cuvinte?
Explicaţia e simplă: atenţia este îndreptată cu precădere asupra aspectelor rutinare, de calcul, care se desfăşoară pe baza unor reguli explicite, clare, aplicate unor simboluri artificiale ; mintea este folosită exclusiv pentru controlul respectării unor reguli, dar în acest fel se sacrifică o latură substanţială a acestor discipline: înţelegerea modului în care apar problemele, ideile care le ghidează, motivarea lor culturală şi istorică, natura demonstraţiilor, conexiunile cu alte domenii. O înţelepciune general acceptată recomandă unui text matematic să fie 50% cuvinte şi 50% formule. Este vorba desigur de o apreciere aproximativă. Şcoala nu respectă această recomandare, privilegiază sintaxa în dauna semanticii, corectitudinea în dauna sensului şi semnificaţiei, formalizarea în dauna narativului. Bacalaureatul este o expresie clară a acestei viziuni patologice. Marginalizarea limbii române la disciplinele de ştiinţe exacte şi ale informaţiei este o parte organică a acestei patologii. De multe ori, orele de clasă la matematică se desfăşoară în tăcere, cineva calculează la tablă, ceilalţi calculează în bănci şi numai la sfârşit se aude întrebarea: Cât ţi-a dat? Parcurgeţi maculatoarele de matematică ale elevilor şi veţi avea o imagine a acestei anomalii, pe care am analizat-o în Zece nevoi umane (Ed. Spandugino, Bucureşti, 2015).
Au suflet manualele şcolare?
Ce înseamnă a învăţa? În manualele şcolare de clase primare, a II-a, a III-a, a IV-a şi mai departe se poate citi pe coperta interioară un avertisment: acest manual va fi transmis de la o generaţie la alta timp de patru ani, nu cumva să faceţi însemnări pe el, nu cumva să-l mâzgăliţi, trebuie să-l lăsaţi curat. Mă duc la Chişinău şi găsesc reprodus în primul capitol din manualul de clasa a VIII-a Limba şi literatura română (autori: Tatiana Cartaleanu, Mircea Ciobanu, Olga Cosovan; Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2013) eseul lui Nicolae Manolescu Cărţile au suflet: „O carte imaculată e la fel de tristă ca un colţ din natură pe care ochiul omului nu l-a privit. O carte, ca şi un om, e vie dacă anii, suferinţa, stângăcia cititorilor au lăsat urme pe obrazul ei, ridurile unei cărţi sunt expresia sufletului ei material”.
Confuzie şi derută
Unde este adevărul? Aici este, în textul reprodus în manualul de clasa a VIII-a. Iată deci în ce confuzie, în ce derută trăim, pentru că aici nu e vorba de o chestiune oarecare, ci de ceva care priveşte raţiunea de a fi a şcolii. Ce înseamnă a folosi o carte, iar manualul şcolar este o carte între cărţi; ce înseamnă a citi, în ce constă lectura drept componentă a învăţării? Nu este manualul şcolar în primul rând cartea care trebuie să poarte semnele trudei celui care o foloseşte? Despre carte am găsit în unele manuale consideraţii mediocre, ca în cel de clasa a II-a de la Ed. Intuitext (o carte scrisă de un măgăruş) sau în cel de a III-a, de la Ed. Aramis. Sper ca măcar în unul dintre manuale să se fi reprodus Ex libris de Tudor Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaş cunpănită,/ Eşti ca o floare anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”.
A nu vedea paguba majoră pe termen lung
Iată că la aceste întrebări cruciale ale şcolii noi încă ne bâlbâim, ca să nu spun mai rău. N-am apucat să văd manualele de clase primare de la Chişinău, sper că nu e şi în ele avertismentul de la Bucureşti. Cum e posibil ca un avantaj financiar imediat să ne orbească într-atât încât să nu vedem paguba educaţională imensă pe termen lung şi care este implicit şi o acţiune împotriva limbii române? A desfigura actul lecturii înseamnă a deteriora învăţarea chiar de la rădăcină.
A reţine, în dauna lui a explica
În manualele de şcoală de la Bucureşti, un imperativ frecvent este: reţineţi! Deci este clar că învăţarea e înţeleasă în primul rând ca un act care vizează capacitatea noastră de a memora. Numai că, de cele mai multe ori, nu memoria trebuie folosită, ci înţelegerea, sunt lucruri care trebuie explicate, nu reţinute.
Folosirea cratimei – între memorie şi explicaţie
În manualul de clasa a III-a Limba şi literatura română, autori Tudora Piţilă, Cleopatra Mihăilescu, Ed. Aramis, 2005, se propune pentru fiecare caz particular de folosire a cratimei, o regulă specială, care trebuie reţinută. Scriem la, dacă se indică un loc, o direcţie, altfel scriem l-a. Scriem neam dacă este vorba de rudă sau de popor, altfel scriem ne-am şi se continuă în acest fel cu ia/i-a, sau/s-au etc. Dar nu cumva există un numitor comun al acestor situaţii? Răspunsul afirmativ nu îi preocupă pe autorii manualului.
O triplă suferinţă: logică, matematică şi lingvistică
În manualul de Matematică, clasa a IV-a, autori Gheorghe Mandizu Cătruna şi Liliana Cătruna (Ed. Didactică şi Pedagogică, 2013) se scrie, la pagina 5: „Reţineţi ! Orice număr natural format din cel puţin două cifre nu poate avea prima cifră 0”. Aici sunt comise pe spaţiul unei singure propoziţii, trei infracţiuni. Prima, de logică, ceea ce se întâmplă nu e de reţinut, ci de explicat. Prin reducere la absurd, se constată că dacă-l introduc pe 0 pe prima poziţie, valoarea numărului astfel obţinut este neschimbată, deci cifra 0 se dovedeşte a fi inutilă. A doua infracţiune este de natură matematică: În enunţul considerat, condiţia ca numărul să fie alcătuit din cel puţin două cifre poate fi abandonată (în afară de cazul trivial în care numărul considerat este chiar zero). A treia infracţiune este de natură lingvistică: Formularea care evită cele trei infracţiuni este: Niciun număr natural diferit de zero nu începe cu zero.
Logica şi gramatica ar trebui învăţate împreună
Situaţia semnalată în secţiunea anterioară ne atrage atenţia asupra unui fapt neglijat: corectitudinea logică şi cea gramaticală sunt într-o strânsă legătură şi ar trebui învăţate împreună, în conformitate cu o veche tradiţie a artelor liberale. Infracţiunile de limbă română sunt corelate în mare măsură cu cele de logică, fiind simptomatice pentru posibila dezordine din mintea noastră. Încă de pe vremea lui Goethe, s-a emis ipoteza relativismului lingvistic: limbajul nu este doar expresia unei gândiri în prealabil constituite, ci participă esenţial la elaborarea gândirii.
Limba română şi universul macroscopic
Limba română se dovedeşte a fi foarte ospitalieră cu operaţiile logice, o relaţie armonioasă (dar nu fără surprize) se stabileşte între folosirea conjuncţiilor sau şi şi, pe de o parte, şi operaţiile de disjuncţie şi conjuncţie logică, pe de altă parte. Geometria euclidiană, fizica galileo-newtoniană, logica aristotelică, întreaga percepţie senzorial-intuitivă a lumii găsesc în limbajul natural, care pentru noi este, în primul rând, limba română, ospitalitatea necesară. De o sută de ani ştim că această potrivire e urmare a faptului că toate cele menţionate au loc în universul macroscopic şi acest fapt ar fi trebuit să se afle în atenţia programelor de liceu şi de universitate.
Educaţia gândirii logice: un eşec
În programa şcolară există anumite elemente de logică în manualele de matematică, există un manual de Logică şi argumentare în cadrul Filosofiei, dar ambiţia lor de a se constitui în discipline pe cont propriu, nu la interfaţă cu celelalte discipline şcolare şi în directă legătură cu ele, duce la eşecul lor.
Păşind greşit în clasa I
În manualul de clasa I Comunicare în limba română (de ce nu mai simplu, fără primele două cuvinte, care oricum sunt abandonate după clasa a II-a ?), autori Mirela Mihăescu, Ştefan Pacearcă, Aniţa Dulman, Crenguţa Alexe, Otilia Brebenel, Ed. Intuitext, Bucureşti, 2015, cei doi eroi nu se numesc Ana şi Ion, ci... Maia şi Aris; nu au vârsta de clasa I, ci una mai mare, 8 ani; ea se recomandă rac iar el gemeni, ca prim pas în tainele horoscopului şi astrologiei, dar asta nu-i împiedică să-şi dorească să devină... cercetători şi ce importanţă are faptul că ştiinţa s-a despărţit de mult de astrologie, care de vreo patru secole nu mai are nicio legitimitate şi a devenit de multe ori o escrocherie? Maia şi Aris consideră că au...simţul umorului. Obiceiul de a pune în gura unor copii cuvinte pe care ei nu le înţeleg a căpătat amploare şi, după cum vom vedea, face parte dintr-o practică şcolară permanentă. Prin gura lor, mereu o voce străină vorbeşte şi cu această voce care nu-i a lor se trece şi bacalaureatul.
Inadecvare, preţiozitate şi snobism la clasa a II-a
În manualul de clasa a II-a de Comunicare în limba română, 2014 (aceiaşi autori şi aceeaşi editură ca la cel anterior, de clasa I) atrage atenţia prezenţa unor termeni ca ingrediente şi text narativ, cam nepotrivite cu vârsta adresantului. Pentru ingredient, nici nu se mai obosesc să încerce o definiţie.Pentru text narativ se propune una: „text în care se prezintă întâmplări aşezate într-o anumită ordine”. Ce exemplu mai potrivit s-ar putea găsi aici decât relatarea lui Gheorghe Lazăr despre întâmplările sinusului în călătoria sa de-a lungul celor patru cadrane ale cercului trigonometric! Dar mă tem că nu asta au avut în vedere autorii. Şi ce simplu era să spună poveste. Dar prea era pe înţelesul oricui. Definiţiile joacă mereu feste autorilor de manuale, dar nu avem timp să ne ocupăm de ele aici.
Diferenţa dintre ştiinţă şi literatură, explicată copiilor
Şcoala se află sub obsesia definiţiilor şi clasificărilor, pe ele se bazează în mare măsură chestiunile propuse la examene şi sistemul de evaluare (baremurile). În această ordine de idei, se propune, în manualul de clasa a II-a la care tocmai m-am referit un mod de a înţelege deosebirea dintre ştiinţă şi literatură. Faptul că pentru un copil de 7 sau 8 ani această problemă nu se pune, că el nici nu o înţelege, nu-i deranjează pe autori şi ne trezim la pagina 25 din respectivul manual cu punerea în contrast a enunţului „Luna este singurul satelit natural al Pământului” cu textul Pe Lună de Marin Sorescu, după care urmează explicaţia: „Primul text conţine informaţii ştiinţifice, al doilea prezintă întâmplări. Textul Pe Lună de Marin Sorescu prezintă întâmplări imaginare şi de aceea este un text literar. Dintr-o astfel de prezentare ies păgubite şi ştiinţa, şi literatura. Copiii se lasă uşor înşelaţi acolo unde discernământul lor nu funcţionează. Dar falsul le rămâne în memorie şi îl vor repeta mecanic la diverse ocazii.
Jongleria definiţiilor la filosofie, clasa a XII-a
Citim în Manualul de filosofie de clasa a XII-a, autori Nicolae Stan – Paul Marinescu, Ed. Economica – Preuniversitaria 2002, p.3: „Prin ştiinţele exacte ne aflăm în domeniul răspunsurilor provenite din cercetarea naturii, a exteriorităţii [...]. Prin filosofie, dimpotrivă, ne aflăm în domeniul interogaţiei, în care gândirea revine asupră-şi, cercetează principiile care o guvernează sau temeiurile a tot ce există. [...] Filosofia este gândirea asupra esenţelor, principiilor ultime ale lumii şi omului, însă nefinalizată într-un răspuns ultim, ci într-un exerciţiu continuu al problematizării”. Ce naivitate! Ni se sugerează o întrecere între disciplinele şcolare, care pe care; unele rămân la exterior, altele merg la esenţe, la principiile ultime. Nu era de preferat să se evite un teren atât de alunecos? «Exerciţiul continuu al problematizării » nu este doar al filosofiei, ci al întregii cunoaşteri umane, iar portretul făcut ştiinţei este rămas în urmă cu vreo 200 de ani.
Limba română nu e doar problema profesorului de română
Rezultă din cele de mai sus că problemele limbii române în şcoală nu sunt numai pe terenul profesorului de română, ci şi pe cel al tuturor celorlalţi educatori, independent de disciplină. Putem extinde această constatare la întreaga viaţă culturală a României Problemele limbii române sunt nu numai ale Secţiei de Filologie şi Literatură, ci ale tuturor Secţiilor Academiei Române. Avem în vedere nu doar latura instrumentală a limbii române, faptul că toţi trebuie să respectăm gramatica şi ortografia. Avem în vedere un lucru mult mai cuprinzător, înţelegerea faptului că modul în care folosim limba este esenţial în manifestările noastre profesionale. Suntem încă departe de realizarea acestui deziderat.
Limba şi literatura română ; de la istorie la semnificaţia actuală
Urmare a unei tradiţii care ţine de multe secole şi care s-a manifestat nu numai la noi, s-a asociat limba cu literatura. Ordinea intrării în scenă a fost: mai întâi teologia, au urmat filologia, istoria, literatura, apoi alte domenii socio-umane, după care şi-au făcut loc ştiinţele naturii, ştiinţele exacte şi diferite inginerii. Drept urmare a acestei istorii, şcoala ilustrează stările de graţie ale limbii române exclusiv prin opere literare. Dar de multă vreme cultura românească se manifestă şi prin alte opere decât cele literare, opere din ştiinţele exacte, ale naturii, ale societăţii, ale tehnologiei, ale informaţiei, unele dintre ele fiind manifestări strălucite ale limbii române, stări de graţie ale acesteia.
În toate domeniile, limba română cunoaşte excelenţa
Fără aducerea acestui fapt în atenţia tinerelor generaţii, rămânem datori limbii române, nu spunem adevărul privind aria ei reală de acţiune şi de excelenţă. Elevii ar trebui să cunoască fragmente semnificative din Trigonometria lui Gheorghe Lazăr, din scrierile unor mari personalităţi, ca George Bariţiu, Spiru Haret, Grigore Antipa, Simion Mehedinţi, Traian Lalescu, Ion Simionescu, Dimitrie Gusti, Nicolae Titulescu şi ale atâtor altora. Parcurgeţi Discursurile de recepţie la Academie, parcurgeţi lecţiile de deschidere ale unor Simion Stoilow, Dan Barbilian şi Gr. C. Moisil şi veţi descoperi comori de limbă română. Fenomenul pe care-l semnalez aici nu trebuie confundat cu un altul, despre care s-a tot scris: modul în care scrieri neliterare în intenţia lor iniţială (religioase, filosofice, istorice etc.) pot fi citite ca literatură. Intrăm într-o problematică de înaltă complexitate, nu putem insista mai mult aici.
O întrebare dramatică: doar instrument util sau mai mult?
Este literatura singura formă de manifestare a funcţiei culturale şi creatoare a limbii?
Problemele limbii române la disciplinele neliterare nu au făcut obiectul unei atenţii speciale, dincolo de aspecte strict tehnice (stiluri, particularităţi gramaticale, de vocabular etc.). Am evidenţiat mai sus modul în care s-au neglijat deopotrivă marginalizarea, dar şi excelenţa limbii române în textele neliterare. Practic, şcoala funcţionează sub presupoziţia (chiar dacă nemărturisită sau poate neconştientizată) conform căreia limba română la disciplinele neliterare are un rol exclusiv instrumental, nu şi cultural, creator. Vom reuşi să schimbăm această atitudine?
Sunt manualele şcolare conectate la lumea de azi?
Răspunsul este negativ. Schimbările majore produse de globalizare, de revoluţia tehnologică şi în special de apariţia internetului n-au prea ajuns în aceste manuale. În lumea reală, vedem frecvent copii, unii numai de trei sau patru ani, cu tableta în faţă, iar de la clasele a IV-a şi a V-a mulţi au adrese email. În manualul de clasa a II-a la care ne-am referit mai sus, apare o singură dată un calculator, care, din necesităţi de rimă, are creier şi... motor. În manualul de a III-a la care ne-am referit, povestea unei cărţi începe în felul următor: „ ...autorul scrie cartea cu litere de mână. Toate foile alcătuiesc manuscrisul. Autorul duce manuscrisul la editură. Aici redactorul citeşte manuscrisul”. Şi suntem în mileniul III. În manualul de Limbă şi literatură română de clasa a V-a (Ştiinţa, Chişinău; Humanitas, Bucureşti, 2015), autori Alexandru Crişan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, Viorica Bolocan, Viorica Goraş-Postică, comunicarea scrisă se face prin scrisoare, bilet, telegrame etc.; în comunicare la distanţă: telefon, fax etc.; radio, televizor, calculator. Cum s-au rătăcit aici telegramele de pe vremuri, dar s-au omis cele mai frecvente, telefonul mobil şi emailul? O mare confuzie se constată în privinţa internetului. E amintit uneori, dar nefericit prezentat. În manualul de Limba şi literatura română de clasa a VIII-a, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2013, la care ne-am mai referit, se scrie (p.34): „ Internetul poate fi considerat cea mai mare bibliotecă virtuală din lume...e plin de informaţii din toate domeniile...”, iar în manualul de aceeaşi disciplină, pentru clasa a VII-a, de aceiaşi autori ca la cel de a opta (Ştiinţa, Chişinău, 2012) se scrie: „Ce este comun între o bibliotecă şi o reţea electronică de tipul internetului? Răspunsul începe cu operativitatea informării.” Dar excelenţa internetului e în altă parte, calitatea serviciilor sale depinde de inteligenţa întrebărilor pe care i le adresăm sub formă de diverse cuvinte cheie, el ne ajută să descoperim conexiuni dintre cele mai neaşteptate; mereu trebuie puse în acţiune discernământul, spiritul critic. Şcoala a ignorat aceste datorii ale ei de a face educaţia frecventării inteligente a internetului, naveta între internet şi cultura tradiţională.
Copiii din manualele de primele două clase primare sunt creaţii artificiale foarte curioase; vorbesc uneori ca adulţii, dar în materie de jocuri se comportă uneori ca cei de 3 sau 4 ani.
Alt mod de a înţelege metafora
Cum învăţasem şi eu în anii ’30, la şcoală, metafora a rămas, în manualele actuale, o comparaţie subînţeleasă (p. 137 din manualul de Limba şi literatura română (Ed. Cartier, Chişinău, 2011), de Angela Grama-Tomiţa, Livia State, Liliana Nicolaescu-Onofrei, Dorin Onofrei) şi la fel în manualul de a VII-a la aceeaşi disciplină (Ştiinţa, Chişinău, 2012). I-a trecut de mult vremea acestei prezentări a metaforei, acum avem metafora cognitivă, care nu mai e doar a literaturii, ci ocupă întreaga scenă a cunoaşterii umane: ştiinţă, tehnologii, religie, artă, literatură. Este timpul ca elevii să înţeleagă în ce fel metafora devine un numitor comun al întregii cunoaşteri, o paradigmă universală; metafora constă în a vedea un lucru prin altul, a trăi un lucru prin altul, nu este doar a limbajului, ci a existenţei umane.
Două interacţiuni esenţiale: cu internetul şi cu engleza
Acestea fac acum parte din dezvoltarea limbii române, din condiţia supravietuirii ei ca limbă de cultură, ca limbă a integrării europene şi planetare. Ea trebuie conectată la exigenţele globalizării. De exemplu, este vital să menţinem, să extindem la un standard ridicat calitatea traducerilor din şi în engleză; este vital să controlăm metabolismul cu internetul, modul în care încorporăm în limba română noi şi noi termeni şi expresii (facebook, îmbrăcăminte second hand etc.); este vital să controlăm metamorfozele limbii române pe internet.
Atenţie la ascensiunea lingvisticii computaţionale
Un domeniu al lingvisticii care cunoaşte o ascensiune remarcabilă în mileniul III este cel al lingvisticii computaţionale, la interfaţa cu informatica. O parte tot mai mare din ceea ce priveşte limba română primeşte acum răspuns din direcţie computaţională. O iniţiativă lăudabilă a dat elevilor noştri posibilitatea de a participa la Olimpiada de lingvistică, naţională şi internaţională, care-i provoacă pe elevi să-şi încerce puterile în direcţia gândirii algoritmice, aplicate unor idiomuri exotice. În ciuda faptului că lingvistica nu figurează printre disciplinele şcolare, elevii români au repurtat succese la aceste olimpiade. Dar promovarea gândirii algoritmice ar trebui să se afle în atenţia şcolii, acordându-se atenţie problemelor care apar la interfaţa cu informatica în învăţarea limbilor.
Formele hibride ale literaturii
La literatura propriu-zisă, manualele adaugă eseul, pe care-l plasează la interfaţa literaturii cu non-literatura. Aici apare o problemă pe care şcoala o ascunde: faptul că timp de 2000 de ani, de la vechii greci până în secolul al XVII-lea, cultura umană a trăit într-o situaţie hibridă, în care au convieţuit religia, miturile, filosofia, literatura şi ştiinţele. Toate aceste mari opere, de la Platon şi Aristotel, prin Lucreţiu, până la Copernic, Galileo Galilei şi Kepler se încadrează în această situaţie, sunt un amestec de toate aceste componente şi deci cultura umană într-o mare parte a istoriei ei a fost una în care literatura şi ştiinţa au convieţuit în mod organic într-un amestec cu alte modalităţi ale culturii. Parţial se recunoaşte acest lucru, atunci când se studiază scrierile religioase, cronicile, dar şi mai încoace, în secolul XX; unde îl căutăm pe marele scriitor Nicolae Iorga, îl căutăm în operele sale explicit literare? Nu , îl căutăm în scrierile sale istorice. Literatura, pe lângă ipostaza ei pură, are şi ipostaze hibride şi ele au ocupat o mare parte a istoriei. Italo Calvino l-a proclamat pe Galileo Galilei cel mai mare scriitor al Italiei, după Dante. Poţi fi mare scriitor şi cu o operă ştiinţifică. Matematicianul şi filosoful Bertrand Russell a primit Premiul Nobel pentru literatură. Recent, la un Congres Internaţional de Semiotică, am vorbit despre: „Faţa literară a textelor neliterare”. Deci, alături de literatura română, de limba română considerate pe cont propriu, ca o lume în sine, nu este cazul să acordăm şi în şcoală aceeaşi atenţie la tot ceea ce priveşte amestecul cu alte discipline?
A identifica o relativă simplitate a lumii
Aşa cum am observat, limbajul participă în mod organic la elaborarea şi constituirea semnificaţiilor de bază în orice activitate umană. Care e rolul ştiinţei în şcoală în general, care e rolul cunoaşterii umane? Este de a identifica în lumea în care trăim o anumită ordine, o relativă simplitate care se ascund, dar acesta e rolul culturii, al ştiinţei, al limbii, al literaturii, al tehnologiei, toate au ca numitor comun menirea de a reduce imensa diversitate a lumii la o relativă ordine, la o relativă simplitate, acesta e rolul culturii. Tot ceea ce ţine de universul nostru macroscopic intră în raza de acţiune a limbii române, deci limba română are un rol esenţial în organizarea cunoaşterii de orice fel.
Ce limbă română învaţă copiii acasă?
Am constatat că în familie copiii practică o limbă română foarte rudimentară, care se reduce la interjecţii, expresii scurte, cuvinte izolate, sferturi de frază. Nu sunt învăţaţi să construiască expresii mai lungi de 2-3 cuvinte, se vede după felul cum răspund la întrebări; ei răspund la întrebări printrun cuvânt, niciodată nu răspund: e aşa, deoarece..., pentru că..., iar şcoala procedează la fel, e o complicitate nefastă între familie şi şcoală în a schilodi limbajul.
De la străina gură la străina voce
Elevii practică mai multe registre ale limbii române. Unul este cel din manuale, de la catedră, pe care sunt datori să-l folosească la clasă, la examene, la bacalaureat. În mod frecvent, elevii îşi însuşesc un discurs care nu-i al lor , de multe ori nici nu-l înţeleg şi nu prea le produce plăcere. Drept urmare, învăţarea este acompaniată de depresie, de stres. Aşa cum alţii, nu elevii, se exprimă prin scrisul elevilor la diverse prestaţii, alţii vorbesc prin gura lor. E pe dos decât la Eminescu, unde „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură”; acum, gura e a elevilor, dar vocea, gândirea nu sunt ale lor. Acesta este scenariul dominant în şcoala românească.
De la rigoarea şcolii la semi-rigoarea taberelor şi revistelor şcolare
Pentru a înţelege identitatea elevilor, trebuie să pătrundem în manifestările lor mai libere. Am mers în tabere de elevi şi am căutat revistele şcolare. Şi acestea sunt marcate de limba de lemn, dar măcar din când în când lasă să se audă vocea autentică a copiilor, a adolescenţilor. În tabere şi în reviste ei se simt mai liberi, trec la registrul colocvial, argotic, care din păcate cade uneori în vulgaritate: „profesoara noastră de franceză e super-dulce”; „să vă spun care-i şpilu”. Sub pretextul unor jocuri nevinovate, li se strecoară copiilor gustul pentru horoscoape, simpatia pentru mafia siciliană (în revista Vlăstarul a Colegiului Naţional „Spiru Haret”, revistă uneori interesantă), care i-a impresionat prin gestul tăierii la mână, pentru un schimb de sânge, drept legământ în a se dedica unei anumite cauze.
Anexarea jargonului birocratic
Există şi un jargon practicat de birocraţia educaţiei şi învăţământului, pe care în mod uimitor elevii îl preiau uneori ca al lor. Invitat, în urmă cu câteva luni, la Adunarea Generală Extraordinară a Consiliului Naţional al Elevilor, la Buzău, am reţinut sloganul acestui Consilu, Fii vocea colegilor tăi!, dar documentele aflate în mapa care ni s-a prezentat nu prea confirmau acest slogan. Erau acolo trei documente, două ale unor organisme din afara şcolii şi o broşură cu titlu promiţător Azi vorbim noi. În documentul de vreo 50 de pagini privind starea calităţii în sistemul de învăţământ preuniversitar din România găsim o limbă română pe care o ilustrez prin următorul fragment:
„La nivelul unităţilor evaluate, deşi opiniile directorului diferă de cele mai multe ori de cele ale evaluatorului extern în ceea ce priveşte performarea indicatorilor, scorul final ca şi gradul de performare la nivelul unităţii sunt asemănătoare, se situează la o diferenţă de 0,5 puncte procentuale. Scorul final rezultat ca urmare a autoevaluării a totalizat 60,6 puncte, cu 0,65 puncte mai puţin decât scorul de 61,2 puncte obţinut în evaluarea externă.”
Ce căuta acest document, care nu provenea de la elevi şi nu era scris pe înţelesul lor, discuta probleme în care mingea nu era pe terenul lor, ce căuta el în mapa unei Conferinţe a elevilor cu sloganul „Fii vocea colegilor tăi!”? Asta-i vocea colegilor lor? Mereu, prin gura lor o voce străină vorbeşte. Iar în broşura Azi vorbim noi niciun elev nu e identificabil, nu i se dau decât prenumele, vârsta şi oraşul, obiectul criticii nu e localizat niciodată în timp şi spaţiu, totul e exprimat la modul generic. Mi s-a explicat că în acest fel s-au pus la adăpost de eventuale represalii. Dacă e aşa, ce rost mai are toată osteneala?
Cuvintele de umplutură, o boală care ne pândeşte pe toţi
Umflarea discursului, ceva care aminteşte de beţia de cuvinte la care se referea Titu Maiorescu, este o oglindă a dezordinii din mintea vorbitorilor, a lipsei de claritate, de limpezime a gândurlor. Complicarea inutilă a frazelor, proliferarea cuvintelor parazite, pot fi întâlnite la tot pasul, deschideţi la întâmplare un manual şcolar şi vă veţi convinge. Dar înainte de a căuta exemple la alţii, să ne controlăm propriul nostru discurs. Puţini sunt cei care reuşesc în mod spontan să evite această anomalie. Voi prezenta două exemple, primul provine de la elevi, al doilea de la un profesor; boala e generală, iar terapia ei pare dificilă.
O frază lungă, dar care putea lipsi
Ne referim la Rezoluţia privind viziunea reprezentanţilor elevilor asupra sistemului de învăţământ, publicată pe internet în iulie 2015 şi provenind de la Consiliul Naţional al Elevilor. Această rezoluţie, dincolo de unele scăpări şi stângăcii, conţine şi propuneri judicioase, cum ar fi reducerea numărului de elevi într-o clasă de la 30-35 la 20; nevoia introducerii în programe a învăţării folosirii internetului; eliminarea manualelor desuete, rămase la mijlocul secolului al XIX-lea; accent pe formarea de abilităţi de descoperire, nu pe exces de informaţii şi pe şabloane. Dar iată şi o frază nefericită:
„Cu toate că unele teme abordate pot fi mai puţin lipsite de interes pentru publicul larg precum Evaluarea Internă şi Externă a Şcolii sau problemele la nivel de prezenţă a reprezentanţilor elevilor în Comisiile din unitatea de învăţământ în care ar trebui să participe conform Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al Unităţilor de Învăţământ Preuniversitar din România (ROFUIP), temele abordate sunt cuprinzătoare, abordând subiecte din toate sferele de interes: Curriculumul şcolar, Abandonul şcolar şi multe altele.”
O frază care putea fi de patru ori mai scurtă
Fraza care urmează este extrasă din Prefaţa – intitulată Argument – la un manual de filosofie de clasa a XII-a la care ne-am mai referit în acest articol:
„Fiecare capitol este structurat prin două interpretări: una dominantă, numită după o sugestie blagiană orizont, care este reprezentată prin textele comentate a 2-3 filosofi, iar o alta, numită limite, care este reprezentată de textul comentat a unui filosof, text prin care se problematizează, se relevă limitele interpretării dominante.”
Trec peste dezacordul gramatical şi observ că totul se putea spune mult mai scurt: „Fiecare capitol propune două interpretări, a doua fiind o replică la cea dintâi”.
Aflându-mă, în iulie 2015, în tabăra de elevi Creatori de viitor de la Cluj- Napoca, am propus elevilor următorul exerciţiu, cu manuale şcolare pe masă: Deschideţi la întâmplare un manual şi căutaţi o frază care se poate scurta. Şi au găsit.
Maiorescu despre beţia de cuvinte
În 1873, Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare articolul «Beţia de cuvinte în Revista contimporană», cu subtitlul «Studiu de patologie literară» în care prin analogie cu ameţeala artificială obţinută prin folosirea unor plante se trece la posibilitatea de «a ne desprinde de lumea cea rea şi potrivnică» prin modul în care folosim cuvintele. De unde poate proveni beţia? a)«Dintr-o cantitate nepotrivită a vorbelor, în comparaţie cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte» şi b) «prin întrebuinţarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru acea parte a naturii omeneşti care se numeşte inteligenţă […] cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervului acustic. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei, pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă, violenţa nemotivată a limbajului».
De la beţia de cuvinte din 1873 la umflarea, azi, prin cuvinte de umplutură
Este legitimă întrebarea: Are beţia de cuvinte din 1873 o legătură cu proliferarea cuvintelor de umplutură din mileniul III? Maiorescu vede beţia ca o realizare a stării de ameţeală permiţând evadarea din universul contingent. Suntem pe muchie de cuţit. Starea de ameţeală, de vertij, este asociată acum cu realizările supreme ale minţii omeneşti, în timp ce umflarea limbajului prin cuvinte parazite, de umplutură, se asociază cu înceţoşarea minţii, a logicii, a inteligenţei, la care se referă Maiorescu (punctul b). În acest fel, ameţeala se asociază mai degrabă cu starea de încântare şi se disociază de beţie, care trimite la dezordine. Nu e beţia din «beat de fericire». Ca formă de patologie, umflarea limbajului trimite la schizofrenie, despre care nu se vorbea încă în 1873, termenul a fost introdus abia în 1908.
Desigur, acum pot părea simpliste reprezentarea limbajului ca îmbrăcă- minte a gândurilor şi viziunea cantitativă asupra relatiei dintre limbaj şi gândire. Dar ceea ce e nelămurit la a) se precizează la b). Cuvintele se desprind de semnificaţia lor şi contează numai prin aspectul lor acustic, mintea pierde controlul asupra lor, logica este părăsită, iar violenţa de limbaj are drum liber. O atare patologie, pe care Maiorescu o observa la un grup de scriitori, poate fi întâlnită şi azi, dar acum problema pierderii controlului asupra limbajului a devenit una socială, nu mai este doar un fenomen restrâns de patologie literară, a devenit o boală care afectează o parte considerabilă a vorbitorilor limbii române. Calculatorul favorizează sintaxa în dauna semanticii, tot mai mulţi oameni sunt confiscaţi nu de aspectui sonor, acustic, al cuvintelor, ca în beţia maioresciană, ci de jocul combinatorial al semnelor, dar în ambele cazuri lucrurile se întâmplă în dauna sensului, a semnificaţiei.
Este foarte interesantă legătura pe care o face Maiorescu între pierderea controlului asupra cuvintelor şi violenţa de limbaj. Merită să fie aprofundată, dar nu o putem face aici.
O patologie frecventă în şcoală: a bate câmpii
Invitat la concursuri şi olimpiade ale elevilor, am citit multe lucrări ale concurenţilor şi am sesizat o tendinţă periculoasă, aceea de a nu fi la obiect. Faptul este stimulat şi de natura foarte generală, imprecisă a chestiunilor care li se propun. Este parcă o complicitate între cei care propun subiectele şi cei care trebuie să le facă faţă.
Să descrii concepţia despre viaţă a cuiva, sentimentul patriotic în cutare perioadă a istoriei sunt teme care parcă te invită s-o iei razna. Situaţia este aceeaşi la concursuri ale profesorilor, de definitivat, titularizare etc. Chiar în acest an, li s-a propus elaborarea unui «eseu structurat de maxim două pagini, în care să prezinte procesul de învăţământ, ca proces al cunoaşterii». Restrângerea la 2 pagini e impusă de faptul că subiectul în cauză nu-i decât unul între nu ştiu câte altele, patologia cantităţii în exces este aceeaşi de la primară până la masterat. Baremurile au în vedere un anumit scenariu, dacă imaginaţia ta nu-l respectă, te-ai ars.
Se mai adaugă o altă patologie, aceea a citatelor din clasici, nu contează faptul că unele citate depăşesc puterea de înţelegere a elevilor, totul e să fie acolo nu gândirea ta, ci a marilor învăţaţi.
Proliferarea abrevierilor şi siglelor
Multiplicarea instituţiilor, asociaţiilor de tot felul şi creşterea complexităţii vîeţii sociale au avut ca efect creşterea lungimii mesajelor ; pentru a o tempera pe aceasta din urmă, a fost necesară înlocuirea multor denumiri prin abrevieri, prin sigle care au invadat nu numai discursul academic, ci şi pe cel al presei şi televiziunii. Se produc şi suprapuneri comice, DNA nu e numai Departamentul Naţîonal Anticorupţie, ci şi abrevierea în engleză a acizilor dezoxiribonucleici, abreviere foarte populară în domeniul biologiei computaţionnale.Este greu de făcut inventarul acestor abrevieri, apar mereu unele noi, dispar altele. Dar vorbitorii nu pot avea proaspete în minte semnificaţiile lor, iar internetul ne poate ajuta numai uneori în această privinţă. Fenomenul este un simptom al dificultăţii crescânde de a face faţă acestui tsunami al informaţiei şi comunicării care caracterizează lumea de azi ; problema nu este numai a limbii române, ci a întregii omeniri..
Mult este de făcut în continuare
A lua la bani mărunţi manualele şcolare, iată o acţiune necesară, din care cele de ma sus nu-s decât o mică parte. În explorarea prezentată. am beneficiat de manualele de limba şi literatura română de la clasele V-XII de la Chişinău, urmează abia acum să fie luate în considerare şi celelalte din Republica Moldova. Pentru a ne face o idee despre starea limbii române în ansamblul vieţii şcolare de acolo. Dar nici manualele de la Bucureşti nu ne sunt cunoscute deocamdată decât într-o mică parte. Trebuie acordat un interes special manualelor de şcoală primară, numai câteva dintre ele ne sunt cunoscute. Un câmp vast de cercetare ne aşteaptă, pe toţi cei care acţionăm în direcţia scoaterii din impas a educaţiei.
LINK
Back to top
Terentius
Tue Dec 29 2015, 08:09PM
Terentius
Registered Member #2186
Joined: Wed Oct 14 2009, 09:08AM

Posts: 808
Thanked 321 time in 205 post
Mihai Maci - Şcoala, pe calea regăsirii
S-o spunem – cu bucurie – şi pe cea bună: cu puţin timp înainte de Crăciun d-l Ministru al Educaţiei a anunţat constituirea unui grup de reflecţie menit a gândi schimbarea programelor (curriculei) în învăţământul preuniversitar. Sunt pe lista ministrului 11 persoane – mai cunoscute sau mai puţin cunoscute opiniei publice – dar a căror probitate profesională şi profesorală e dincolo de orice dubiu (academicianul Solomon Marcus, d-nele Manuela Prajea, Oana Moraru şi Tincuţa Apăteanu şi d-nii Ştefan Vlaston, Alexandru Mironov, Florin Colceag, Radu Gologan, Radu Dop, Florin Munteanu şi Marian Staş). Oamenii aceştia au câteva calităţi pe care d-l Curaj se poate baza: mai înainte de toate au o experienţă concretă şi permanentă a şcolii, aşa cum e ea. Nu sunt funcţionari de meserie, ci profesori de vocaţie. Nu sunt persoane culese de pe culoarele inspectoratelor, cu “formularele” şi “raportările” lor, ci oameni care vin de la clasă (în care îşi fac bine treaba), unde au de-a face zilnic cu elevi şi părinţi. Altfel spus e vorba de oameni care cunosc problemele concrete ale învăţământului preuniversitar românesc. În al doilea rând, toţi cei menţionaţi ştiu să spună – clar, ferm, elegant şi politicos – ceea ce gândesc (şi gândesc cu adevărat – o arată toată prestaţia lor publică), fără a se pierde în divagaţiile procedurale ale limbajului aulic al “comisiilor” ministeriale. Cei 11 sfătuitori ai d-lui Ministru au marea calitate de a aduce o voce umană în mediul eterat al “înalţilor funcţionari” ai educaţiei (care, demult, nu mai vorbesc limbi pământene). Pe lângă toate acestea, cei nominalizaţi de d-l Curaj sunt suficient de mulţi pentru a avea o diversitate de perspective asupra problemelor actuale ale educaţiei şi suficient de puţini pentru a putea cădea de acord asupra unor principii de bază pe care se cuvine a fi aşezat învăţământul zilei de mâine. Să îi felicităm pe fiecare pentru tot ceea ce au făcut până acum! Şi pe d-l Curaj pentru această inspirată alegere! Şi să le dorim, tuturor, puterea de a face ceea ce nici un minister şi nici o comisie n-a făcut în ultimii 26 de ani în educaţie!
Mai de fiecare dată s-a căzut de acord că programele sunt fie greoaie, fie anapoda şi că trebuie schimbate, însă perspectiva regândirii lor i-a speriat pe toţi miniştrii (cei cu mandate lungi, căci cei cu adminsitraţii scurte nici măcar n-au putut lua în considerare o schimbare efectivă). Ca atare, cu toţii s-au mulţumit să cârpească o programă care – în mare – dăinuia cam de pe vremea d-lui Mircea Maliţa (undeva între Legile Educaţiei din 1968 şi 1978, dacă nu mă înşel). E limpede că învăţământul acela fusese croit pe cu totul alte criterii decât pe cele ale lumii de azi. Şi, în mod paradoxal, nu ideologia s-a dovedit piatra lui de încercare. Învăţământul ideologic (cine-şi mai aduce aminte de orele de “Cunoştinţe social-politice”, “Economie /socialistă/”, “Filosofie /materialist-dialectică/”, “Istorie contemporană” – română şi universală, ştie la ce mă refer) era destul de bine izolat de restul materiilor şi ajunsese atât de formal şi de caricatural, încât îndepărtarea lui – odată cu manualele respective – a venit firesc şi nu a creat nici un fel de discuţii. Problema adevărată era restul, adică ceea ce azi suntem dispuşi a considera partea bună (sau cel puţin “tare”) a şcolii comuniste. Mai înainte de toate scopul acestei şcoli nu era – în primul rând – educaţia, ci, în logica planificantă a acelui timp, pregătirea personalului necesar industriei (care era coloana vertebrală a economiei socialiste). Şcoala producea cadrele necesare industriei şi, ca atare, era reglată de dezvoltarea acesteia (pe care, la rândul ei, o organiza planificarea centralizată). Altfel spus, întregul învăţământ era aliniat felului în care era planificată evoluţia economică. Aceasta din urmă comanda şi numărul de studenţi (pe specializări), şi numărul de muncitori calificaţi şi tipul de pregătire pe care trebuiau să-l aibă şi unii, şi alţii la finele Liceului. Astăzi e încetăţenit obiceiul – atât printre studenţi, cât mai ales printre părinţii lor – de a deplânge inexistenţa locului de muncă garantat (a “repartiţiei”) pentru cei ce termină o şcoală (în general, acum, o universitate). Foarte puţini sunt cei care înţeleg că repartiţia era solidară cu planificarea locurilor de studiu (în licee şi facultăţi) şi, mai ales, cu organizarea centralizată a întregii economii. În momentul în care – de voie sau de nevoie – după ’90 s-a renunţat la economia planificată, şcoala a ajuns ea însăşi să aibă ca unic reglator piaţa (aşa imperfectă şi haotică cum e ea în România de azi). Iar cei care regretă azi inexistenţa locului de muncă garantat s-ar cuveni să-şi amintească mai în detaliu cum era şcoala “de pe vremea aceea”: cu licee bune puţine (unul, două în marile oraşe), la care se intra cumplit de greu, cu copii care trebuiau să-şi hotărască viaţa la 14 ani, cu meditaţii şi suprameditaţii, cu un procent infim de admişi la facultate, cu ratarea “în producţie”, ba şi cu repartiţia decisă pe baza principiului “omogenizării” la sacră naţională. Nu era o şcoală mai bună decât cea de azi, ci una mai strictă. Pe de o parte moştenise ceva din severitatea învăţământului interbelic, cu pedepsele lui corporale (pe vremea mea încă erau la modă), pe de alta presiunea obligativităţii reuşitei (sau conştiinţa eşecului) îi maturiza mult mai devreme pe copiii care, oricum, nu aveau nici a mia parte din “distracţiile” lumii de azi. Şcoala comunistă, pe care acum o idealizăm (amintindu-ne doar ceea ce era bun în ea: un profesor care ne-a acordat atenţie, o materie care ne-a plăcut, prietenii şi isprăvile acelor ani, prima iubire, primii blugi, primele filme “la video”, etc.) era departe de-a fi atât de idilică precum o prezintă părinţii de astăzi copiilor lor. Dacă elevii de acum se plâng de materiile lor dificile, se cuvine ca părinţii să le spună că acestea sunt moştenitoarele directe ale programei şi ale manualelor din anii comunismului. Dat fiind că atunci totul era orientat spre industrie şi deoarece pivoţii industriei erau pe de-o parte inginerii, pe de alta muncitorii calificaţi, scopul învăţământului – a cărui expresie erau faimoasele “Licee Industriale” – era producerea în serie a acestor tipuri profesionale ale “lumii noi”. Atât un inginer, cât şi un muncitor calificat e un om în contact permanent cu tehnica, iar aceasta – cum se ştie – are la bază ştiinţa; în speţă “ştiinţa tare”: fizica şi chimia şi, evident, fundamentul lor matematic. Asta se învăţa, cu asupra de măsură, în şcolile lui Ceuşescu: matematică, fizică şi chimie. Ideea era ca un absolvent de liceu care trece în fabrică să poată intra imediat în producţie, fără calificări suplimentare (ceea ce însemna că poate citi o schemă electronică, poate efectua – mental – operaţii legate de reglajul utilajelor, poate supraveghea trecerea de la planşetă la execuţia standardizată a unui produs, etc.), iar cel ajuns la faimoasa Politehnică intră direct în specializare, fără a mai pierde timpul cu cursuri introductive. Învăţământul preuniversitar era de aşa manieră conceput – să nu uităm, totul era planificat în acel timp – încât să scurteze maximal timpul de calificare al unui lucrător al industriei socialiste. Ca atare, elevul trebuia să aibă, la finele liceului, asimilate disciplinele teoretice pe care se articula tehnologia acelui timp (evident, mult mai puţin informatizată decât cea de astăzi). Elita liceelor din fiecare judeţ se rezuma la clasele de “Matematică – Fizică”, pepiniera viitorilor ingineri (şi, colateral – căci Fizica şi Chimia erau materii de examen – a viitorilor medici). Liceele care au avut asemenea clase sunt Colegiile Naţionale de azi. Iar profesorii acestor licee, dacă n-au trecut în universitar, sunt legendele – vii sau defuncte – ale învăţământului local. Deşi Politehnicile şi-au pierdut prestigiul sincron cu ruinarea idustriilor cărora le furnizau personalul, liceele acestea au continuat să prospere, dimpreună cu profesorii lor, cu clasicele culegeri (Gheba, Petrică, Olivotto, Năstăsescu, Hristev, etc.), cu manualele şi cu grosul programei din vremea “marelui salt înainte” de la sat la oraş. “Un liceu serios” însemna – şi după Revoluţie – “un liceu în care se face carte”, cu aceiaşi profesori şi după aceleaşi culegeri, deşi nu mai era clar cu ce scop, căci tinerii se orientau mai curând după Ştiinţe Economice (e drept, aici trebuie ceva matematică), Drept sau Relaţii Internaţionale. Această punere la lucru a adolescenţilor postdecembrişti reprezenta, în ochii părinţilor lor (crescuţi pe vremea “eticii şi echităţii socialiste”) o garanţie de maturizare a tânărului şi de seriozitate a şcolii. Profesorii aveau tot interesul să păstreze vechea structură a programei, mai întâi pentru că era cea pe care-o cunoşteau (unii pentru că o predaseră timp de decenii, alţii pentru că se formaseră în ea), apoi pentru că testarea mecanică, bazată pe rezolvarea (la fel de mecanică) de probleme le oferea cea mai simplă (şi mai “obiectivă”) modalitate de “evaluare” a elevilor. Dar e o diferenţă – pe care şcoala românească n-a prea făcut-o nicicând – între a înţelege ceva şi a găsi răspunsul corect al unui exerciţiu sau a unei probleme. Poţi să înţelegi ceva şi dacă nu ajungi la răspunsul corect; un om educat înţelege ce vrea fizica atomică, genetica sau “noul roman” (învechit cam demult) şi dacă nu le stăpâneşte în detaliu aparatul conceptual. Pentru că un om educat are – format în timp – mecanismul mental care-i permite să selecteze ceea ce e semnificativ în contextul de care se ocupă, e capabil să-şi folosească (fără a abuza de ea) imaginaţia şi poate să stabilească corelaţii pertinente (adică, măcar în parte, verificabile) între datele de care dispune. Şi tocmai de asta e un om educat. Când parcurge drumul până aici şi rezultatul efectiv al problemei nu ţine de domeniul lui de expertiză, nu e atât de important dacă ajunge sau nu la el. Dacă nu ajunge, va şti întotdeauna unde sau împreună cu cine să-l caute. Dar, în egală măsură, poţi să obţii rezultatul şi să nu înţelegi mai nimic (sau foarte puţin) din problema de care te ocupi. Trecem peste faptul – nu chiar atât de benign, nici pe vremea aceea – că poţi pur şi simplu să copiezi rezolvarea problemei şi “să ieşi bine” la verificarea caietelor. Mai bizar e faptul că ajungi să poţi rezolva tu însuţi problema fără ca, totuşi, să reuşeşti s-o pricepi. Despre ce e vorba? La şcoală faci o serie de exerciţii, acasă ai altele, ca temă (din manual), la meditator altele (din culegeri), toate de acelaşi tip (şi care, în general, presupun aplicarea unei/unor formule într-un set de operaţii). Făcând multe, până la urmă dobândeşti “deprinderea” de-a le rezolva, dar ea nu se bazează în mod necesar pe înţelegerea a ceea ce faci, ci pe un soi de reflex condiţionat în faţa unui tip de problemă. Omul care ajunge aici e capabil să reproducă – uneori remarcabil – algoritmi de calcul, dar poate să aibă o înţelegere cu totului superficială a ceea ce face. El e similar celui din domenii mai “lumeşti” (filosofie, sociologie, economie sau – vai! – politică) căruia i se pare că spune ceva atunci când practică, în virtutea obişnuinţei, un “joc de limbaj” în care reluarea stereotipă a aceloraşi termeni şi a aceloraşi sintagme ţine loc de explicaţie. Se poate ca acest din urmă personaj să nu fi gândit niciodată cuvintele pe care le debitează circumstanţial, dar asemeni rezolvitorului de probleme, a găsit algoritmul care le face “să prindă” “la public”, deşi nu(-i) spun nimic. Şi, la fel de bine, s-ar putea ca omul acesta să fie produsul direct al elevului care nu înţelege ce rezolvă. Nebeneficiind de înţelegere, rezolvarea e ea însăşi doar parţială şi incapabilă să genereze cunoaştere aprofundată. Astfel că, deşi plebiscitată de mulţi părinţi (ca disciplină la vârsta rebeliunii) şi de mulţi profesori (ca o cale simplă de a-şi păstra prestigiul local şi, pe cale de consecinţă, de-a mai face un ban din meditaţii) şi practic neschimbată (în structura ei) de Minister, această modalitate de-a învăţa duce – prea adesea – la o pseudocunoaştere. Şi cam acesta s-a dovedit a fi efectul şcolii nostre în ultimele decenii. În ultima vreme – cam de când ne plângem de starea tot mai jalnică a învăţământului – el a ajus vizibil în ochii tuturor, inclusiv ai copiilor. Generaţiile actuale, care trăiesc într-o lume cu mult mai multe opţiuni decât cea a părinţilor lor, au pierdut spaima de imperativul lui “trebuie”. Şi, odată cu asta, au realizat patenta inadecvare a acestei programe gândite într-un alt veac, pentru o altă lume şi a cărei singură finalitate mai e dată de nişte examene care, în fapt, nu testează nimic din ceea ce elevul a dobândit efectiv în şcoală. Acum programa aceasta informă şi diformă stă între elevi, profesori, părinţi şi Minister şi nimeni nu ştie ce să facă cu ea. E limpede că nu e bună, căci până şi logica internă (prea abstractă pentru un elev şi greu de urmat de un profesor ce predă într-un “mediu defavorizat”) pe care-o avea în alte vremuri i-a dispărut după atâtea “reforme” şi “restructurări”, scoateri şi introduceri de discipline şi de capitole, schimbări de termeni, de “obiective” şi de “metode”. Programa actuală, aşa cum arată ea, e ruina a trei decenii de “evoluţie” a învăţământului românesc. Problema e ce-i punem în loc. Şi pentru asta şi-a adunat d-l Curaj sfătuitorii. O spun încă odată: i-a ales pe cei mai buni. Dacă va şti să-i şi asculte, va avea de câştigat toată educaţia românească.
Fără a îndrăzni să mă compar cu aceşti cunoscători din interior ai învăţământului preuniversitar (pe care îl ghicesc doar, urmărind-o pe fiica mea, elevă în clasa a VIII-a şi vorbind cu studenţii primului an universitar), aş spune un cuvânt despre lucrurile pe care le pot înţelege eu cu privire la ceea ce poate fi făcut. Primul aspect asupra căruia m-aş opri este atenţia faţă de elev. Cred că de aici ar trebui să se pornească. Oricine intră într-o şcoală, ia un manual sau un caiet, se uită pe o culegere sau ascultă un profesor la-ntâmplare va rămâne cu impresia că, în şcoala românească de azi, elevul e un fel de “materie primă” pe care un sistem foarte complicat o “procesează” pentru a obţine “un produs de serie”. Aici accentul cade pe “mecanism”: e atât de mare, de sofisticat şi de impunător încât “materia primă” pare a avea doar funcţia de a-i justifica existenţa. Şcoala noastră nu e gândită (în ciuda tuturor discursurilor fals lăcrămoase) pentru elevi; ea e gândită pentru Minister, pentru Inspectorate, pentru “raportări”, pentru “Domn’ Director”, pentru “acoperirea orarului”, pentru “norme”, pentru “orele dechise”, pentru “inspecţii” şi câte şi mai câte. Elevii au aici rolul corului din teatrul antic: produc impresie doar aliniindu-se la unison, intervenind – într-un cadru perfect regizat – doar atunci când li se face semn, răspunzând precis (şi fără nimic în plus) şi cun patetism juvenil la ceea ce li se cere şi, eventual, împărţind cu profesori, directori şi inspectori premiul pe care l-au luat de unii singuri (şi stipendiaţi de părinţi). Elevul e o genericitate în şcoala românească; în schimb directorul şi inspectorul sunt nişte prezenţe masive şi inconturnabile. Cred că aici lucrurile trebuie schimbate şi schimbarea aceasta ar presupune, în ordinea instituţiilor educaţiei, vorba lui Nietzsche, “o răsturnare a tuturor valorilor”. Principiul ei de bază ar trebui să fie abolirea lui “trebuie”. Sigur că, în lumea noastră, o atare măsură ar avea un enorm potenţial anarhic şi toată această faună de birocraţi ai învăţământului îl va clama pătimaş ameninţând cu prăbuşirea completă a “ordinii”, “disciplinei” şi “respectului” în virtutea cărora astăzi pot reduce la tăcere pe oricine nu e de acord cu matrapazlâcurile lor. Abia atunci când autoritatea lor va fi nevoită să-şi găsească un alt reper decât fatalul “trebuie”, abia atunci va începe să se mişte ceva în educaţia românească.
Cum poate fi realizat acest lucru concret? Probabil prima cale e aceea de-a stabili un minimum necesar. Minimum nu înseamnă manuale, culegeri, “itemi de evaluare” şi alte asemenea, ci un lucru foarte simplu: ce şi cât din matematică (sau istorie, sau biologie, sau ce vreţi) merită să înveţe un elev care nu se va specializa în această disciplină? Pentru a răspunde acestei întrebări va trebui să scăpăm de meteahna naţională a pasiunii pentru extreme: totul sau nimic. Ori lucrăm după 20 de culegeri şi după tratate universitare, ori nu ne trebuie nimic altceva decât număratul pe degete (că de restul se ocupă funcţiile telefonului mobil). E manifest faptul că acestea sunt poziţii radicale care, în fapt, nu spun nimic despre ce s-ar cuveni să ştie un elev. Personal nu sunt adeptul scoaterii materiilor de bază din programă; în măsura în care lumea – şi particular Europa – modernă (cu şcoala ei cu tot) e produsul ultimelor trei veacuri de istorie şi acestea, la rândul lor, sunt opera “revoluţiei ştiinţifice” începută în secolele XVII – XVIII, a-l priva pe elev de fundamentele ştiinţei revine la a-l îndepărta de sursele identităţii lui. Şi, în egală măsură, la a-l face să-şi rateze contemporaneitatea cu lumea în care trăieşte, lume fasonată de derivatele tehnologice ale ştiinţei. Copilul acesta e în situaţia de a înţelege logica lumilor virtuale, felul în care funcţionează internetul sau comunicaţiile satelitare, ingineria genetică şi progresele imunologiei, neuropsihologia, ecologia poluării, riscurile unei lumi văzută la scară planetară, felul în care se întâlneşte istoria mare cu cea mică, a individului, farmecul (uneori desuet) al literaturii şi puterea muzicii, a filmului şi a mediei omniprezente. Într-un fel sau altul are de-a face cu toate acestea, se mişcă permanent între ele şi şcoala îl poate ajuta să le înţeleagă, să le ordoneze, să distingă importantul de nesemnificativ, plauzibilul de halucinant, să judece cu mintea lui şi să aleagă în cunoştinţă de cauză. Aceasta mi se pare miza reală a şcolii. Sigur că pentru a ajunge aici e nevoie de multe. D-l Curaj a spus, la un moment dat, că intenţionează să stabilească legături şi cu Academia Română. Şi acesta e un lucru bun, dat fiind că va fi nevoie de oameni din toate domeniile care să se pronunţe cu privire la ceea ce e semnificativ în ştiinţele pe care le practică. Şi dincolo de zidurile Academiei sunt mulţi specialişti de mare valoare care pot fi solicitaţi de d-l Ministru. Domnia sa poate începe – din grupul celor 11 – cu matematica: d-nii Solomon Marcus, Radu Gologan şi Florin Colceag (mai sunt, la Academie, d-l Gheorghe Păun, la Universitate, d-l Liviu Ornea, prin străinătăţuri d-nii Ciprian Foiaş şi Cristian Calude, şi vor mai fi şi alţii) sunt deopotrivă matematicieni şi profesori eminenţi şi ştiu perfect care e matematica de care nevoie un elev ce nu va urma o carieră matematică. Două lucruri mi se par utile în gândirea acestor conţinuturi: mai înainte de toate o spargere a unităţii disciplinei. Asta vrea să spună că da, matematica e necesară şi nu trebuie evacuată din nici o programă şcolară. Doar că nu e nevoie să se predea aceeaşi matematică (după aceeaşi programă şi aceleaşi manuale) în toate şcolile. La clasele obişnuite poate fi făcută o matematică simplă şi cât mai adaptată contextelor de viaţă, cei ce urmează filologia sau istoria pot face o istorie a matematicii, la clasele de Matematică (şi în mod particular cu loturile de olimpici) poate fi făcută o matematică mult mai complexă decât cea din manualele de acum. În fapt, nu de o programă de matematică e nevoie, ci de patru – cinci programe diferite. La fel şi la celelalte discipline, inclusiv la muzică – matematicienii o pot învăţa în conexiune cu specializarea lor de bază. Tot aşa şi istoria – pentru ei poate fi o istorie a ştiinţei. Şi orice altă disciplină. Această diversificare a disciplinelor ar corespunde deopotrivă diversităţii umane a elevilor şi diferenţelor de specializare a profesorilor şi a şcolilor. Excepţia ar constitui-o literatura. Aici cred că ar fi esenţial ca elevii să fie puşi în contact, de mici (şi proporţional cu înţelegerea lor), cu marile cărţi ale culturii clasice. Personal consider că ar fi de preferat să se renunţe la patetismul naţional, în favoarea deschiderii universale. Un elev căruia-i va place să citească de pe urma contactului cu marile cărţi, va avea toate şansele să întâlnească la un moment dat şi autorii români. Unul care va urî lectura, pentru că a fost obligat să buchisescă autori desueţi, nu va citi în veci vreo carte din cele ale clasicilor autohtoni. Ceea ce e de reţinut aici e faptul că disciplinele şcolare nu sunt nişte “produse” ale “metodelor şi tehnicilor pedagogice”, ci chintesenţa a secole de cultură. Conexiunea dintre şcoală şi cultură este, poate, cel mai stringent imperativ al noilor programe. În al doilea rând, atât programa cât şi manualele se cuvin a fi minimale, limpezi în intenţii şi scrise într-o limbă clară. Funcţia programei şi a manualului e aceea de a orienta, nu de-a da “absolut totul” (cum scrie pe unele culegeri de azi). Rolul acestor instrumente e acela de a oferi nişte repere temeinice – puţin înseamnă şi bine sedimentat – pentru cei care se mulţumesc cu atât şi a-i îndemna la mai mult pe cei care caută şi altceva. În egală măsură, o programă minimală înseamnă mai multă libertate pentru profesor, ceea ce se poate traduce în mai multă exigenţă faţă de sine şi de disciplina sa. Dacă mi-e îngăduit să-l folosesc o dată pe “trebuie”: trebuie abolit tot formalismul care sufocă educaţia zilei de azi, toate “fişele”, “dosarele” şi celelalte aberaţii “psihopedagogice” ale căror singură utilitate e aceea de a întreţine o castă de impostori şi profitori în inspectorate şi universităţi. Hârtiile acestea nu produc nimic util în relaţia dintre profesor şi elev. Ele nu fac decât să-l greveze pe profesor cu o “activitate suplimentară”, care-i mănâncă timpul şi bruma de dispoziţie şi care-i lasă gustul amar al neîndreptăţirii în reparatizarea “salariilor de merit”. În schimb îi îngraşă pe numărătorii de foi din inspectorate şi pe profesioniştii vorbelor fără conţinut din “Departamentele pentru perfecţionarea personalului didactic”. Indiferent ce se va face la bază – cu curricula şi cu profesorii – atâta timp cât nu va fi spart monopolul acestor caste parazitare, soarta şcolii româneşti nu se va schimba. Căci, menţinând aceste “instituţii” (şi aceleaşi personaje în fruntea lor) va fi greu să li se explice profesorilor că datoria şi atenţia lor trebuie să fie orientate spre elevi şi nu spre “Domnu’ Inspector” sau “Domnu’ Profesor” de care depinde calificativul lor. Tot ceea ce duce la slăbirea acestor focare ale imposturii este de bun augur pentru şcoală. Căci ele nu emană doar frică în corpul didactic, ci şi un limbaj pe cât de artificial, pe atât de nerod pe care ceilalţi profesori îl preiau din supuşenie şi îl reproduc fără a-l mai mesteca. Aşa s-au născut stupizeniile din manuale, din culgeri şi din formulările de pe la concursuri. Împotriva acestei exprimări ridicole şi gongorice nu e decât un leac: faptul de a vorbi puţin şi clar. Adică pe înţelesul elevilor, nu al “psihopedagogilor”.
Sigur, mi se va putea obiecta, lucrurile acestea sună drăguţ ca intenţii, însă un ministru are – spre deosebire de un articlier (care scrie ce-l taie capul) – nişte datorii destul de clare. El nu doar că nu poate pune în practică toate ideile, mai mult sau mai puţin trăznite, care i se oferă, dar – în majoritatea cazurilor – nu poate face nici măcar ceea ce ar dori să facă. Şi asta deoarece abia când, ajungând în vârful piramidei, înţelege complexitatea structurii pe care o reprezintă, realizează cât îi e de mică marja de mişcare. În primul rând el are în responsabilitatea sa nişte oameni şi, oricât ar vrea să-i schimbe (atât pe dinăuntru, cât şi cu alţii, din afară), îşi dă seamă că a atenta la “drepturile” lor revine la a încălca un tabu. În general, la noi, orice reformă s-a oprit la acest prag: la momentul în care urmau a fi daţi afară nişte oameni. Aici aproape toţi miniştrii s-au pierdut şi au ajuns la schimbarea à la roumaine: oamenii (care nu puteau fi nici “resetaţi” lăuntric – acesta fiind privilegiul divinităţii; nici daţi afară) au sfârşit prin a fi schimbaţi unii cu alţii, iar “reforma” a eşuat în permutare, păstrând intact “sistemul” pe care aceşti oameni îl întrupau. Spuneam mai sus că focalizarea pe elev înseamnă mai puţine discipline (cele esenţiale pentru formarea omului modern), mai puţină informaţie şi mai multă libertate pentru profesori (adică dispariţia “instituţiilor” supraordonate, dar fără un rost precis). Da, dar asta ar însemna, automat, mai puţini oameni – şi nu doar dintre cei de rând – în şcoli şi, mai ales, în inspectorate. Cu toate că ne plângem mereu de cât de mare e numărul de elevi în clase şi cât de încărcată e programa, în fapt, în toate şcolile – cel puţin în oraşe – personalul didactic e supranumerar (iar în inspectorate e excesiv). Sunt o mulţime de oameni care nu fac mai nimic şi somnolează citind din manuale şi punând elevii să rezolve probleme la tablă, aruncându-le o minge şi dispărând, sau pur şi simplu lăsându-i să facă ce vor, dar fără gălăgie. Oamenii aceştia aşteaptă după-amiaza ca să mai facă un ban din meditaţii şi, la modul general, îşi aşteaptă pensia. Din păcate, cu cei mai mulţi dintre ei nu mai e nimic de făcut. Bineînţeles că apostolii limbii de talaş ne vor explica cum îi vor recicla şi recondiţiona ei pe la cursuri de “pedagogii incluzive” şi de “folosirea noilor tehnologii în procesul didactic”, însă – o ştim şi noi, o ştiu şi cei interesaţi – toate acestea sunt pure baliverne. Pe noii pedagogi nu-i interesează decât banii ce vin din înscrierile la cursurile (sau “trainingurile”) lor, din “proiecte” şi din “atenţiile” de la inspecţii. Iar profesorii aceştia obosiţi nu se vor decât la pensie şi, pentru a ajunge acolo, sunt dispuşi să mai plătească bilet pentru încă o haltă. Dacă d-l Ministru vrea să facă cu adevărat o schimbare trebuie să găsească o cale de a se ocupa de oamenii aceştia (altfel decât dându-le o mână de ajutor pedagogilor). Mie unuia mi se pare că aceasta e cea mai mare problemă a învăţământului românesc de astăzi. Din exemplul d-nei Moraru, d-l Curaj poate vedea câte au putut (şi pot) face o mână de oameni motivaţi, cu o viziune asupra vocaţiei lor, puşi pe treabă şi nedispuşi să înghită orice. Aceasta s-ar cuveni să fie structura de bază a oricărei şcoli. Dacă acest ferment e înăbuşit cu oameni fără nici un alt orizont decât pensia şi cu comisii, Inspectorate şi inevitabilii DPPD-işti, tare mă tem că nu se poate obţine mai mult decât ceea ce avem şi acum. Aici, ca să fiu sincer, nu ştiu ce e de făcut. Poate o colaborare cu Ministerul Muncii i-ar fi de folos d-lui Curaj. Dânsul va trebui să găsească o soluţie pentru aceşti oameni care să fie, în esenţă, una solomonică: să-i îndepărteze de la clasă (pentru a-i lăsa pe ceilalţi să mişte lucrurile), dar să nu-i arunce pe drumuri (pentru a preîntâmpina revolte, procese şi voturi pierdute). Dacă ia în serios această provocare şi se ocupă temeinic de ea, s-ar putea ca aceasta să fie cea mai mare realizare a mandatului dânsului ca Ministru. Dacă o ignoră, reforma domniei sale riscă să cadă în gol, deoarece tot ceea ce pretinde că scoate pe uşă va trebui reintrodus pe fereastră. Dacă oamenii “sistemului” nu sunt puşi pe linie moartă, atunci va trebui să le dea ceva de lucru şi iarăşi programa va fi – şi încă în scurt timp – parazitată cu materii inutile şi cu binecunoscutul jargon patetico-lemnos.
Dar să ne întoarcem încă odată la elevi: mai e un lucru de care trebuie să ţină cont tentativa de regândire a programelor – accesul elevilor la noile tehnologii media. Aceasta e o realitate şi ea a depăşit cu mult tot ceea ce poate oferi, astăzi, şcoala (sau cel puţin toate şcolile dintr-un judeţ, cu excepţia celei mai bune, în care părinţii suplinesc ce nu poate direcţiunea). În general la noi se lucrează încă cu calculatoare din acelea mari cât lăzile şi, cu puţin noroc, cu câte un proiector (în general încuiat în birou la director). În rest, ce-a mai căzut din “proiecte” şi de la “partenerii externi”. Altfel spus, tehnologia de bază e tot tabla, planşele de pe vremea “Ministerului Învăţământului”, mulajele de ghips şi banda de magneziu. Lucrurile acestea – aflate toate “pe inventar” – sunte etalate ca nişte moaşte la care elevul se poate uita, dar (cu excepţia tablei) nu le poate atinge. Dar, să fim serioşi, noi vorbim de elevi care au acces la internet – şi se folosesc de el! – pe telefonul mobil. Reducerea costurilor abonamentelor şi telefoanele cvasi-gratuite au generalizat aproape pretutindeni acest lucru. Ceea ce înseamnă că profesorii sunt în situaţia de a compune cu elevii; căci aceştia din urmă au ce le arăta primilor de pe unde navighează, în vreme ce primii, cu excepţia stârvurilor de care am vorbit mai sus, nu prea pot pune altceva în joc. Or aceste jalnice resturi ale unei modernităţi de anii ’80 nu le mai spun nimic elevilor de astăzi. O oră de geografie poate să însemne altceva decât a arăta cu un indicator rupt ceva nedesluşit pe o hartă (cu URSS-ul!) ajunsă fâşii; profesorul – făcând el însuşi asta – îşi poate învăţa elevii să caute cu celularul date despre ce doreşte şi să călătorească pe hărţi virtuale. Un profesor de matematică, în loc să-i tot chinuie cu radicalul de ordinul trei, îi poate învăţa unde îl pot găsi pe mobil. Cel de muzică îi poate ajuta să-şi facă un playlist onorabil. Şi alte asemenea, mult mai utile decât “respectarea programei”, care e şi ea de pe vremea hărţii cu Republica Socialistă (ba uneori chiar Populară). E aici un mare – dar absolut real – paradox: atâta timp cât şcoala a fost trasmiţătoarea culturii clasice, ea (ca depozitară a acesteia) se situa mereu înaintea elevilor (chemaţi a se ridica la nivelul acestei moşteniri). Acum, când a renunţat la această pretenţie (ce altceva vrea să spună evacuarea completă a latinei din viitoarea programă?) şi a mutat accentul pe “abilităţi” şi “competenţe”, şcoală va fi în situaţia de a accepta că, în anumite (poate multe) contexte, elevii sunt cei care i-o pot lua în faţă. Un puşti semi-autist, coşuros şi având dificultăţi reale în a număra peste zece, se poate mişca pe aplicaţiile telefonului sau prin hăţişul net-ului mai bine decât un profesor cu trei “masterate psihopedagogice”. Asta e; acum cel din urmă are probleme de “comunicare”, “adaptare” şi “integrare” în lumea noilor tehnologii. Şi, în mod cert, nu-şi rezolvă problemele acestea etalând mulajele de ghips ale şcolii (în faţa unor elevi ce se amuză cu disecţii virtuale şi anatomie 3D). Cred că – deşi dificilă – această nouă situaţie a profesorului se cuvine înţeleasă şi asumată de logica noii programe. Morala ei ar fi aceea că, în viitor, profesorii nu vor mai fi chemaţi atât să le formeze elevilor “abilităţi” şi “competenţe”, ci – mai curând – să le creeze disponibilităţi. Altfel spus, pornind de la lumea şi de la problemele elevilor să-i ajute pe aceştia să(-şi) depăşească blocajele, să-i orienteze spre posibile deschideri şi să-i îndemne mereu la mai mult. Şcoala va avea menirea de-a le spune elevilor că ceea ce-l defineşte pe om nu e ceea ce ia de-a gata din ceea ce i se oferă, ci ceea ce găseşte la capătul unui drum în care investeşte pasiune. Căci într-o asemenea căutare tânărul mai întâi se pierde pe sine, pentru ca, mai apoi, să se regăsească altfel. Şi, pe acest drum, undeva între pierdere şi rătăcire, e nevoie şi de cineva care să-l sprijine şi să-l însoţească. De cel al cărui destin e să se împlinească prin alţii – profesorul.
S-a întâmplat ca, fără să ştim prea bine cum, la un moment dat şcoala românească să alunece în rătăcire. Cei 11 profesori aleşi de d-l Curaj pentru a-l sfătui sunt dovada vie a faptului că e posibil ca, într-o zi, învăţământul nostru urgisit să-şi regăsească rosturile. Se cuvine ca, măcar de Sărbători, să sperăm cu toţii.
LINK
Back to top
criss-cross
Wed Dec 30 2015, 10:05AM
Registered Member #4853
Joined: Tue Apr 24 2012, 08:47PM

Posts: 1059
Thanked 182 time in 142 post
De acord,schimbarile in educatie trebuie facute cu sprijinul practicienilor( cu viziuni realiste si competente), dar ce te faci cu obiceiurile parintilor romani care reprezinta o cheie in relatia profesor -elev, scoala- familie? Parintii, care sunt acum nemultumiti de prea-plinul programelor si programului scolar, vor fi aceiasi care vor critica o relaxare a cerintelor in pregatirea copiilor(sufocati de insistenta meditatiilor,de programarea nasterilor functie de profesorul ce ii va prelua in clasa,mai competent decat altul...).A dezvolta aptitudini si competente nu e deloc rau si cred ca, daca elevul a atins un nivel rezonabil si real, a manifestat sigur disponibilitate...disponibilitatea vine din dorinta de a satisface niste nevoi de cunoastere si dezvoltare acolo unde exista sau unde sunt scoase la iveala,iar copiii sunt priceputi in manuirea noilor tehnologii cum eram eu in scrierea caligrafica in clasa-ntai...sunt altfel generatiile,asa cum si noi am fost altfel decat parintii nostri,nu-i nimic nou si nici extraordinar.Ideea schimbarii nu priveste strict continutul cat forma in care il prezinti si metoda pe care o aplici...e clar ca scoala(profesorul) trebuie sa paseasca in lumea copiilor,folosindu-se de interesele lor pentru a crea situatii noi de invatare care sa aiba efect pozitiv...si toate pornesc si sfarsesc intr-un singur punct: nevoia de afectivitate, de imi pasa, de ma intereseaza ce vrei/simti,de sunt prietenul tau...copiii sunt altfel, societatea pentru care se pregatesc e foarte dinamica,ei nu constientizeaza ca aceasta forfota generala va trebui parcursa cu bagajul pe care si-l pregatesc si asta e rostul adultului,sa-i dezvolte starea de previziune a propriei evolutii.
...si daca Florian Colceag si ceilalti reusesc sa aplice in programe ceea ce gandesc, profesorii trebuie sa participe la niste conferinte pentru a crea si disponibilitatea cadrului didactic pentru schimbare!
Back to top
criss-cross
Wed Jan 06 2016, 12:08PM
Registered Member #4853
Joined: Tue Apr 24 2012, 08:47PM

Posts: 1059
Thanked 182 time in 142 post
LINK
LINK
Propuneri lansate spre dezbatere(!?)publica...nu stiu ce anume asteptari se au in vedere,in afara de inventarea unor noi discipline cu rolul de a crea un cetatean model, dar poate chiar nu e corecta gestionarea timpului in educatie daca unui elev de liceu i se propune folosirea pronumelui de politete si el raspunde;,,am inteles, dar nu stiu unde vrei s-ajungi!"( )...

Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a lansat în dezbatere publică propunerile de plan-cadru pentru clasele V-VIII
23.12.2015

Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a lansat în dezbatere publică astăzi, 23 decembrie, trei propuneri de plan-cadru pentru clasele V-VIII. Timp de o lună, mai precis până pe 23 ianuarie 2016, toţi cei interesaţi - cadre didactice, specialişti în curriculum, elevi, părinţi sau reprezentanţi ai societăţii civile - sunt invitaţi să participe la această consultare publică şi să-şi exprime punctele de vedere, sugestiile şi propriile propuneri prin completarea unui chestionar online, disponibil la adresa LINK.

Procesul de elaborare a propunerilor de planuri-cadru pentru gimnaziu s-a fundamentat pe un set de repere şi principii de dezvoltare curriculară și pe un profil de formare al absolventului, promovate în documentul de politici „Repere pentru proiectarea şi actualizarea curriculumului naţional”. Acest document, elaborat de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a fost supus dezbaterii publice în perioada august-septembrie 2015. De asemenea, propunerile privind numărul de ore minim/maxim al planului-cadru pentru gimnaziu au fost orientate şi de cel mai recent studiu Eurydice privind timpul scolar, care arată că România are în prezent un timp de studiu apropiat de media europeană.


Cele trei variante de plan-cadru au fost analizate şi din perspectiva unor criterii de evaluare. În procesul de dezbatere publică se recomandă utilizarea acestui instrument pentru analizarea comparativă a variantelor şi formularea de recomandări. Comentariile şi sugestiile participanţilor la dezbaterea publică vor sprijini în mod esenţial luarea unei decizii privind planul-cadru supus dezbaterii.


Planul-cadru finalizat în urma dezbaterii va constitui referinţa pentru realizarea planurilor-cadru pentru învăţământul în limbile minorităţilor naţionale, pentru învăţământul integrat de artă, precum şi pentru învăţământul integrat sportiv.

Dezbaterea publică va urmări şi întâlniri cu elevi, părinţi, cadre didactice, reprezentanţi ai societăţii civile, organizate la nivel local şi judeţean. Ambele direcţii îşi propun un proces de consultare publică dinamic și cât mai complex, astfel încât să cuprindă un număr cât mai mare de actori.
Back to top
Radu Patrascu
Mon Jan 11 2016, 12:53AM
Old Blood and Guts
Registered Member #159
Joined: Sat Jul 29 2006, 03:36AM

Posts: 1058
Thanked 126 time in 78 post
Nu-i de la noi si nici chiar recent, dar cum si in invatamantul romanesc prinde radacini tot mai puternice "nouvorba", cred ca interviul este relevant si pentru carpato-danubiano-ponticii nostri.

Pascal Bruckner : "On supprime le latin, le grec et l’allemand pour leur donner du Jamel Debbouze"

Une "reddition", c'est ainsi que Pascal Bruckner qualifie la réforme du collège proposée par Najat Vallaud Belkacem. Le philosophe moque notamment cette école qui institue le cancre comme référence et craint que l'utopie négative de Michel Houellebecq dans son roman Soumission ne devienne notre réalité.

Dans un entretien au Figaro,le philosophe Pascal Bruckner dit tout le mal qu’il pense de la réforme du collège initiée par Najat Vallaud Belkacem. : « On leur supprime le latin, le grec et l'allemand pour leur donner à la place du Jamel Debbouze. L'école devient le véhicule de l'ignorance et non du savoir ».

L’essayiste moque notamment cette école qui institue le « cancre comme le grand dénominateur commun de la classe » et la novlangue pédagogiste dans laquelle nager devient «se déplacer de façon autonome dans un milieu aquatique profond standardisé». « On touche le fond ! » conclut Pascal Bruckner.

Sur le fond, justement, le romancier s’inquiète particulièrement de la mise en place de programmes d’histoire sans chronologie ou encore de l’enseignement de l’islam « obligatoire » quand les lumières deviennent optionnelles : « elles sont au fondement même de la culture laïque contemporaine. Que l'on soit de gauche ou de droite, croyant ou pas, c'est durant cette période que se noue la modernité. Faire l'impasse sur celle-ci me paraît aberrant. Il est vrai que dans certains quartiers, il est désormais impossible d'enseigner la Shoah en raison du conflit israélo-palestinien ou encore Madame Bovary qui soulève la question de l'adultère. La réforme tend à cajoler les éléments les plus rétifs du système éducatif au lieu de les assimiler ».

Autant de réformes sans doute envisagées comme des signes d’apaisement après les attentats de janvier mais qui sont selon le philosophe une « reddition ». Et de s’en référer au livre de Michel Houellebecq Soumission « une utopie négative pour que nous n'empruntions pas ce chemin. Mais la réalité pourrait rattraper la fiction beaucoup plus vite que prévu » selon Pascal Bruckner.
LINK

Binteinteles, la noi mestesugul de tampenie va avea culoarea locala.

Si iata si interviul:

La réforme du collège portée par Najat Vallaud-Belkacem n'en finit pas de susciter la polémique. Les cours de latin, de grec et les classes bi-langues vont être supprimés tandis que l'instauration de cours d'improvisation inspirés de Jamel Debbouze est évoquée. Que cela vous inspire-t-il?

Pascal Bruckner: C'est vraiment prendre les Français pour des imbéciles. On leur supprime le latin, le grec et l'allemand pour leur donner à la place du Jamel Debbouze. L'école devient le véhicule de l'ignorance et non du savoir. L'idéal de l'excellence, porté par Jules Ferry, a été progressivement délaissé par les idéologues au profit d'un égalitarisme qui confond égalité et médiocrité générale. Désormais, c'est le cancre qui devient le plus grand dénominateur commun dans la classe. Initialement, l'école de la République avait pourtant l'ambition inverse de porter une classe d'âge vers le niveau le plus élevé. Dans la novlangue actuelle, apprendre à nager aux élèves devient, «se déplacer de façon autonome dans un milieu aquatique profond standardisé». On touche le fond! La première réforme à entreprendre d'urgence serait de renvoyer tous ces «Trissotin» de la technocratie républicaine sur les bancs de l'école.

Dans les nouveaux programmes d'histoire la chronologie est abandonnée, l'enseignement de l'islam est obligatoire tandis que le christianisme médiéval et les Lumières sont optionnels. Qu'en pensez-vous?

Sans chronologie, l'histoire n'a pas de sens. Cette réforme risque donc d'égarer encore un peu plus les élèves. On peut également s'étonner du choix de privilégier l'enseignement de l'islam par rapport à celui des Lumières ou du christianisme médiéval. A mon sens il ne s'agit pas d'un choix arbitraire, mais idéologique. Il y a sans doute ici une volonté d'ouverture à l'égard de l'islam, un souci de plaire aux nouveaux arrivants en supprimant tout ce qui peut les heurter: l'enseignement d'un autre monothéisme et l'exercice d'un esprit critique. Mais comment comprendre la France sans connaître le «manteau de cathédrale qui la recouvre»? Comment comprendre qui nous sommes si l'on ne sait pas d'où l'on vient? C'est-à-dire d'un pays de culture profondément catholique et républicaine. Quant aux Lumières, elles sont au fondement même de la culture laïque contemporaine. Que l'on soit de gauche ou de droite, croyant ou pas, c'est durant cette période que se noue la modernité. Faire l'impasse sur celle-ci me paraît aberrant. Il est vrai que dans certains quartiers, il est désormais impossible d'enseigner la Shoah en raison du conflit israélo-palestinien ou encore Madame Bovary qui soulève la question de l'adultère. La réforme tend à cajoler les éléments les plus rétifs du système éducatif au lieu de les assimiler. Ce n'est pas forcément un bon signe à envoyer aux Français musulmans les plus éclairés qui voudraient prendre leur distance avec leur propre religion et s'ouvrir au reste de notre culture. Pour nourrir une réflexion plus profonde sur les croyances, il me paraît urgent de rendre obligatoire la lecture du traité sur la tolérance de Voltaire.

Après la série d'attentats qui a frappé Paris en janvier, ne fallait-il pas envoyer des signes d'apaisement?

Il ne faut pas confondre apaisement et reddition. Dans son dernier livre, Michel Houellebecq a magnifiquement dessiné une France possible dans les dix ans à venir. Soumission est bien sûr une utopie négative pour que nous n'empruntions pas ce chemin. Mais la réalité pourrait rattraper la fiction beaucoup plus vite que prévu. Dans le livre de Houellebecq, l'islam prend un visage presque apaisant pour mieux souligner notre responsabilité, notre lâcheté. Le 11 janvier a été un beau moment de résistance et d'indignation. Puis beaucoup sont retombés dans la culture de la peur, allant même jusqu'à suggérer pour certains de revenir sur l'interdiction du voile à l'école. A travers cette refonte des programmes scolaires on procède au reformatage du logiciel de la France pour complaire aux ennemis de celle-ci et de la liberté. Cela me rappelle l'abandon par Jacques Chirac de la référence aux racines chrétiennes de l'Europe dans le projet de Constitution européenne de 2004. On reproduit aujourd'hui la même logique de repentance agressive en niant les fondements de notre nation. Ses fondements catholiques, mais aussi ses fondements républicains nés de l'idéal des Lumières. J'y vois une tentative délibérée d'amputation des traditions nationales. Au motif de favoriser le «vivre ensemble», horrible terme de la novlangue actuelle, on prône l'effacement de ce qu'il y a de meilleur dans notre héritage. On méprise les Français d'origine immigrée qu'on croit incapable d'intégrer notre trésor national et on prive les Français de leur histoire. Dans les deux cas, il s'agit d'un mauvais coup porté à l'intelligence. Ce qu'il y a de plus terrible dans cette réforme, c'est qu'elle est défendue par ceux-là mêmes qui sont censés diffuser le savoir. Comme si le maître voulait inculquer de force l'ignorance à l'élève.

LINK
Back to top
chimistul
Mon Feb 01 2016, 08:34PM
Registered Member #1234
Joined: Fri Oct 17 2008, 06:47PM

Posts: 603
Thanked 149 time in 96 post
Ioan Ursu: “Adevărul este că să lupţi cu sistemul este o dovadă de nebunie” - nebun sau nu ”trăznitul” asta a făcut.
.
Două vorbe despre profesorul de matematică Ioan Ursu:
Ioan Ursu are o fată, angajată la Microsoft, în Statele Unite, informatică, și un baiat angajat la Oracle, România.
A început să predea lecții online, gratis, de matematică prin 2002. A fost chemat la Ministerul Învățământului de un ministru cu nume predestinat, Hârdău, care l-a apostrofat și mustrat că filmează orele de matematică și le difuzează gratis, enervând Mafia meditațiilor.
Dat afară din învățământ pentru că e ”trăznit”, profu de mate se ocupă cu albinele, stupăritul la Bacău. Mama lui, care avea 84 de ani, o vindea în borcane la Piaţa Sud, din Bacău.

LINK

Lecțiile sale pot fi urmărite aici:
LINK
Iar aici:
LINK
Găsiți probleme legate de Teorema lui Thales, Teorema fundamentala a asemanarii, Teorema bisectoarei, Cazuri de asemanare, Paralele taiate de mai multe secante, Trapez, Mediana, Patrat.
Iar aici:
Un blog pentru apicultură LINK
P.S.Un OM adevărat.Merită tot respectul!
Back to top
1 User said Thank to chimistul for this Post :
 Radu Patrascu (01 Feb 2016, 22:46)
criss-cross
Wed Feb 03 2016, 11:15PM
Registered Member #4853
Joined: Tue Apr 24 2012, 08:47PM

Posts: 1059
Thanked 182 time in 142 post
PLANURI-CADRU, IN DEZBATERE...
ALTE PLANURI-CADRU, IN ALTA DEZBATERE?!

Jumatate din grupul de experti numit de ministrul Adrian Curaj sa coordoneze "elaborarea arhitecturii curriculare" ii recomanda Ministerului sa retraga cele trei variante de plan-cadru pe care le-a pus in dezbatere. Semnatarii acestei pozitii sunt Tincuta Apateanu si profesorii Florin Colceag, Radu Gologan, Manuela Prajea, Marian Stas si Stefan Vlaston. Acestia propun unirea Matematicii cu Informatica in clasele V-VIII, transformarea Fizicii, Chimiei si a Biologiei in disciplinele "Stiintele vietii" si "Stiintele mediului", transformarea Istoriei in "Educatie pentru societate", 3 ore de Sport pe an si un numar mai mare de optionale.


Principalele nemultumiri aduse de cei sase la planurile-cadru ale Ministerului Educatiei:
1. Numarul de ore in Curriculumul la Dispozitia Scolii (numarul de optionale) propus, 1-2 ore, "este inacceptabil de mic, propunerea din Legea Educatiei Nationale, bazata pe studii si analize, era de 25% la gimnaziu. Un minim de 4-6 ore ar fi obligatoriu, daca dorim sa lasam scolilor adaptarea curriculei si a proceselor didactice la specificul local, la tipul de comunitate scolara pe care o deserveste scoala, la personalitatea elevilor din scoala respectiva".
2. "Numarul de discipline, 14-15, este prea mare si pastreaza viitoarea curricula in tiparele anterioare".
3. "Nu exista discipline agregat, care sa asigure invatare integrata a cunostintelor din discipline diferite (Stiintele mediului, Educatie pentru societate, Stiintele vietii)"
4. "Disciplinele socio-umane sunt mult prea limitative, cu cele 4 module propuse"
5. "La educatie fizica, sport si sanatate sunt prea putine 2 ore pe saptamana, avand in vedere nevoia de miscare in dezvoltarea armonioasa a elevilor. La varianta 2, la clasa a VIII-a, o singura ora de sport este inacceptabil".
6. "La Educatie tehnologica nu avem ore la clasele a V-a si a VI-a, desi dimensiunea aplicativ-practica este putin reprezentata in curricula".
7. "La variantele 1 si 3 nu avem TIC [Tehnologia Informatiei si a Comunicatiilor - n.red.] la clasele a VII-a si a VIII-a".
LINK
Back to top
Go to page
  <<        >>   

Jump:     Back to top

Syndicate this thread: rss 0.92 Syndicate this thread: rss 2.0 Syndicate this thread: RDF
Powered by e107 Forum System uses forum thanks

More links

Imnul SEMPER FIDELIS
Arhiva stiri
Trimite-ne o stire
Marsuri
Articole
2% pentru voi
Directia Generala Anticoruptie din MAI
Resboiu blog
Asociatia ROMIL
InfoMondo
Fundatia Pentru Pompieri
Liga Militarilor
Politistul
SNPPC
NATOChannel TV
Forumul politistilor
Forumul pompierilor
Asociatia "6 Dorobanti"
© 2006-2015 Proiect SEMPER FIDELIS
Site protejat la copierea cu soft-uri dedicate. Banare automata.Opiniile exprimate pe forum nu reprezinta si pozitia asociatiei fata de persoane, institutii si evenimente. Regulile de functionare a forumului sint formulate in baza prevederilor constitutionale si legilor in vigoare. Asociatia isi exprima pozitia fata persoane, institutii si evenimente prin fluxul de stiri publicat in prima pagina a site-ului.