Propun sa discutam despre patriotism si patriotii romani, de astazi si de alta data, cu calitatile si cu defectele, si de ce nu cu greseli. - Patriotismul incepe de la mormintele stramosilor nostri. - Sa fii patriot nu este doar un cuvant din dictionarul limbii romane, "trebuie sa stii sa traiesri si sa stii sa mori pentru patria ta si a stramosilor tai". Dragostea pentru patrie trebuie sa fie simtita cu toata inima, cu toata puterea sufleteasca. - Sunt patriot, sarbatoresc ziua nationala a patriei, an de an, dar este o zi relativa. Inainte de 1945 ziua nationala era ziua de nastere a regelui. Apoi, intre ‘45 - ‘89 ziua nationala a fost 23 August - ziua cand “am intors armele”. (Apropo, “intoarcerea armelor” este o chestiune de tradare, care nu face cinste celui ce intoarce armele impotriva cuiva aflat de aceeasi parte a baricadei. Lasand la o parte contextul respectiv, am serbat timp de 45 de ani ca zi nationala un act de tradare "stil romanesc". Pentru 23 August 1944 nici nemtii nu ne-au uitat, nici americanii nu ne-au luat in brate. Si unii si altii ne-au considerat tradatori. Doar rusii ne-au “iubit”… si ne-a fost destul…).
- Acum ziua nationala este 1 Decembrie - Ziua Marii Uniri. - Probabil in viitor se va schimba si aceasta si vom serba ca zi nationala ziua "Celei Mai Mari Uniri" - ziua unirii cu Europa. Pe de alta parte, romanii plecati in Occident nu se “prea dau” romani… Occidentalii se uita lung la tine daca le spui ca esti roman si iti verifica pasaportul de 7 ori…
- Pe drapel, mai demult era un zimbru, apoi secera si ciocanul. Acum cred ca semnul distinctiv ar putea fi sigla piratilor, sau gropile din asfalt.
- Cu toate astea, eu ma bucur sa fiu roman. Dumnezeu a vrut sa ma nasc roman in Alba Iulia - cetatea Marii Uniri.
- Acum, daca schimbam perspectiva, care este oare ziua nationala a cerului? In cer nu cred ca exista zi nationala. De ce? Nu pentru ca cei de acolo nu ar fi “nationalisti” - cred ca sunt, deoarce nu-mi imaginez pe cineva din cer “dand din coate” ca sa ajunga la munca in Spania sau Italia sau chiar America. Cred ca toti cei din cer vor sa stea exclusiv in cer . - In cer cred ca nu exista zi nationala deoarece acolo NU EXISTA ZI SI NOAPTE. Vorbind despre cer, Biblia spune: “Cetatea n-are trebuinta nici de soare, nici de luna, ca s-o lumineze; caci o lumineaza slava lui Dumnezeu si faclia ei este Mielul” - Domnul Isus Cristos.
- Continuand incursiunea in aceste lucruri “inalte”, pot spune ca cetatenia noastra este in ceruri. Unii considera ca cetatenia americana este cea mai buna, sau cea germana, italiana, austriaca. Altii cea rusa… Biblia ne invata sa ne rugam pentru binele cetatii in care suntem, deoarece fericirea noastra atarna de fericirea ei. - Eu ma rog pentru Romania: “Doamne, fa tu ca presedintele tarii, primul-ministru, incepand de la cei din frunte pana la mine, cu totii sa fim PATRIOTI, CETATENI DE NADEJDE… ai cerului ! - Noi suntem agentii secreti ai lui Dumnezeu. Noi reprezentam o putere straina. Straina de mizeria de pe acest pamant. Il reprezentam pe Dumnezeu, Cel care este Lumina, dragoste, pace si fericire, in mijlocul unei lumi pline de intuneric, ura si razboi.
- Razboi cu noi insine, cu cei din familie (Salvador Dali are un tablou interesant pe acest subiect: “Devorare reciproca”), razboi cu cei de la serviciu, cu cei din opozitie sau de la putere, sau chiar razboi cu acest intreresant si invizibil Osama bin Laden - In fine.
- Eu despre mine pot spune ca sunt agent secret - reprezint interesele lui Dumnezeu pe acest pamant. Am dubla cetatenie - sunt cetatean roman - aici, si cetatean al cerului - dincolo. Ziua mea nationala este Ziua Unirii.
- Ziua Unirii mele cu cerul, bineinteles. Ziua cand am spus: “Doamne Isuse Cristoase, de azi inainte te rog sa fi tu presedinte, prim ministru, rege in viata mea. Te rog sa gestionezi tu inundatiile si cutremurele, catastrofele din viata mea. Te rog sa fi tu Stapanul si Domnul meu, prietenul meu. De atunci traiesc o sarbatoare continua, pana cand “trupele speciale” ale puterii pe care o reprezentam ne vor scoate de aici, pana cand “comandourile” cerului vor veni dupa noi. Sunt patriot si asa voi fi mereu.
Sunt unii care vor sa "manipuleze" sentimentul de patriotism si identitate nationala.
Asadar eu nu consider ca exista o legatura intre patriotism si Religie. Intre patriotism si credinta da, dar nu asa cum incearca sa o prezinte unele fetze bisericesti. Adica daca nu esti parte dintr-o anumita religie, inseamna ca nu esti patriot si roman...
Patriotismul, dupa mine, tine de apararea sigurantei nationale si de apararea libertatilor civile si religioase. In acest context sanatos, un stat poate deveni un exemplu pentru alte state si "spaima" pentru orice tip de infractor. Asa a inceput istoria SUA. Un stat fara rege si fara papa. Din pacate lucrurile s-au schimbat.
a fi patriot nu-i o eticheta de pus in piept sau un steag pe care sa-l fluturi la adunarile publice...patriotii nu spun niciodata ca sint patrioti, dupa cum oamenii cinstiti, bunaoara, nu se lauda niciodata cu cinstea lor... pentru adevaratii patrioti, iubirea de neam si tara e un dat firesc, o stare de fapt normala si un sentiment adinc inradacinat in firea lor... e mai mult decit educatie, e a 24-a pereche de cromozomi din celula lor si cu asta traiesc si mor... ... si gresim daca atunci cind vorbim despre patriotism ne referim doar la sonorele cuvinte "neam" si "tara"... fiindca tot patrioti se cheama si cei care ajuta un batrin sa treaca strada,care nu arunca gunoaie pe strada, care merg civilizat in trafic, care nu se-mbata ca porcii prin circiumi si apoi fac scandal, care doneaza haine si jucarii unor centre de orfani, care nu cumpara o intreprindere pentru a o face farime, care nu aprind focul in padure in locuri nepermise sau care nu rad padurile pentru profit personal, care nu ajung demnitari, parlamentari, generali sau mai stiu io ce doar ca sa fure mai bine sau ca sa fluture functii pe sub nasul altora, si putem continua la infinit... pe scurt, patriot si cetatean sint doua cuvinte care merg mina-n mina si cita vreme nu vom avea Cetateni in cetate, nu vom avea nici Patrioti care s-o apere, s-o respecte, s-o iubeasca, s-o cinsteasca si s-o faca sanatoasa si puternica...
a fi patriot nu-i o eticheta de pus in piept sau un steag pe care sa-l fluturi la adunarile publice...patriotii nu spun niciodata ca sint patrioti, dupa cum oamenii cinstiti, bunaoara, nu se lauda niciodata cu cinstea lor... pentru adevaratii patrioti, iubirea de neam si tara e un dat firesc, o stare de fapt normala si un sentiment adinc inradacinat in firea lor... e mai mult decit educatie, e a 24-a pereche de cromozomi din celula lor si cu asta traiesc si mor...
Foarte bine a subliniat Ex-ad, ce inseamna a fi patriot. Sigur sunt multi semeni de-ai nostri, care nu fac caz, nu ies la tribuna, sa clameze cat de buni romani sunt, tac si sufera in liniste la acest dezastru national.
Tu vezi , nepoată , PAMÂNTUL de dincolo de PRUT ?! - Acolo , eu am fost să lupt...! - Aveam un frate ! După război A rămas departe , dincolo de noi...!
Mai vin din când in când aici , pe mal Şi mă tot uit în vârf de deal...! De l-aş zări ?! - Aş vrea să-i strig Că-mi este dor , la piept să-l strâng ! Peste apă ?! - Nu pot trece Căci nu e pod şi apa-i rece ! Iar eu ?! - Nu mai sunt ca-n tinereţe !
Ne-au despărţit ! Ne-au rupt ! Ne-au frânt Ne-au rupt şi sufletul în două ! Şi lacrimile ! Iar când plouă Doar curcubeul , câteodată , Pare o scară colorată Pe care gândurile-aleargă , Spre fratele ce doru-mi poartă...!
Chiar asa de putini fac parte din "secta" asta ... fratilor nu va inghesuiti asa ...ne blocam in usa, sau in Romania sunt foarte putini care au aceasta Credinta.
Întâmpinarea, plină de dorinţa sinceră a unei lămuriri, pe care colegul meu de învăţământ, d. prof. Frollo, a publicat-o în această foaie în apărarea românilor catolici, ne dă prilejul să revenim asupra unor chestiuni pe care noi, la “Cuvântul”, le socotim drept fundamentale.
D. Frollo se întreabă surprins şi, oarecum, îndurerat: de ce şi de unde îndârjirea unor cercuri ortodoxe împotriva românilor de confesiune romano-catolică? Adică cum, un catolic nu poate fi un “bun român”? Şi nici nu mai aşteaptă răspunsul; căci dreptatea atitudinii d- sale îi apare ca evidentă.
La prima impresie – desigur! Dar numai la prima impresie. Căci, în fond, chestiunea aşa cum e pusă de d. Frollo, şi în genere de toţi românii catolici sau numai catolicizaţi, este cu mult prea puţin precisă pentru a putea contribui la lămurirea problemei. În adevăr, oricât de paradoxal s-ar părea, toţi românii catolici sunt în măsură a răspunde victorios la întrebarea dacă un catolic poate fi un “bun român”. Nici unul nu se opreşte la chestiunea mai simplă – dar cea relevantă – dacă un catolic poate fi “român”. Et pour cause! Căci a fi “bun român” este, sub raportul etnic şi spiritual, mai puţin decât a fi “român” pur şi simplu. Dar ceea ce în adevăr atinge miezul problemei noastre, nu e chestiunea bunului român, ci a românului.
Să ne lămurim. “Bun român” este o noţiune foarte vagă, foarte complicată şi foarte confuză. Ea închide un element de valorificare morală, unul de încadrare politică, şi în ultimă analiză, unul de apartenenţă spirituală.
Bercu Solomon, din târg de la Paşcani, care munceşte de dimineaţa până- n noapte, care îşi plăteşte regulat birurile şi e respectuos cu legile ţării, care a fost în război şi şi-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă, este desigur un “bun român”.
Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învăţătură la Roma, a adus de acolo dovada latinităţii noastre şi a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimitarea conştiinţei noastre naţionale, este iarăşi un “bun român”. Şi tot aşa, pentru a ne ţine în istorie:
Ion Brătianu-tatăl care a construit armătura statului românesc modern şi urmărit, cu o putere vie încă în copiii lui, înstăpânirea românilor asupra statului şi avuţiei din cuprinsul lui, a fost un “bun român”.
“Buni români” toţi aceşti trei, fără îndoală. Dar şi români? Aici e nodul chestiunii. Să nu mai vorbim de Bercu Solomon, săracul, – deşi poate cel mai patetic dintre toţi. La el situaţia e clară: “bun român”, adică: bun cetăţean al statului român, în cea mai largă accepţiune a cuvântului. Pentru asta, însă, nu e nevoie sa fii numaidecât român, nu? După cum nu e Bercu Solomon; deşi nu este exclus ca acesta să fi murit în război, cu liniştea detaşată şi lipsită de retorism a celor care au conştiinţa împlinirii unei datorii faţă de o realitate colectivă care îi înglobează şi îi depăşeşte.
Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaş este unul din ctitorii conştiinţei româneşti. S-ar putea oare pune la îndoială românismul lui? Şi totuşi, se poate. Eu nu vreau să cercetez aici dacă Samuel Micu a fost sau nu român cu adevărat. Cred însă că pot afirma că nu e nevoie să fii român ca să faci ce a făcut Micu.
Iată, mai anul trecut ne-a cercetat aici în Bucureşti un englez, colonelul Wedgwood. Wedgwood este un englez de baştină. Neamul lui fabrică porţelanuri de vreo două sute de ani. Colonelul nostru este însă…ziarist. Poate că puţini oameni au făcut pentru conştiinţa etnică şi pentru naţionalismul evreu, cât a realizat Wedgwood, acest stăruitor şi îndărătnic mlitant al sionismului. Care e însă situaţia lui?
Dacă ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un “bun evreu”. Este el însă pentru asta şi evreu? Evident, nu!
…Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irelevant.
Mai rămâne cel al lui Ion Brătianu-tatăl. Exemplul colonelului Wedgwood este şi aici hotărâtor. S-ar putea totuşi ca el să nu epuizeze fondul chestiunii; de aceea vom insista.
E incontestabil că Ion Brătianu a voit să fie român. A voi să fii român nu înseamnă însă şi a fi român. A fi român înseamnă o stare naturală, o formulă de echilbru a existenţei din care decurg, prin însăşi desfăşurarea vieţii, anumite forme. Un bob de grâu, dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolţeşte şi dă fir. Un anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăşi structura bobului de grâu. Aşa se petrece şi cu “românia” noastră. A fi român înseamnă a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini şi gesturi. Voinţa noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine decât încetând a mai fi noi înşine.
Prin urmare: Ion Brătianu-tatăl a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr românesc? Dacă da, atunci, desigur, Brătianu a fost în adevăr român. Dar dacă statul nostru modern nu e cu adevărat românesc? Atunci lucrurile se schimbă: Ion Brătianu a fost “bun român”, adică a avut cele mai bune intenţii pentru poporul şi statul nostru, – dar “român” nu a fost. După cum nu e grâu sămânţa care sfârşeşte prin a purta un spic de orz.
Iată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii români revendică pentru ei calitatea de a fi “buni români”. Es ist zu viel des Guten. Noi ne-am mulţumi numai cu răspunsul la o întrebare … mai modestă: Buni români puteţi fi şi, desigur, sunteţi. Sunteţi însă şi români?
Nu poti fi mandru (sau rusinat) de o calitate pe care n-ai obtinut-o prin merit sau prin optiune.
Nu te-a intrebat nimeni daca vrei sa te nasti roman si n-ai fost declarat roman de un juriu care ti-a evaluat, in prealabil, virtutile. Te-ai trezit roman, asa cum te-ai trezit barbat sau femeie, brunet sau blond, inalt sau scund. A spune, asadar, “sunt mandru ca sunt roman” e totuna cu a spune “sunt mandru ca am nasul carn”, sau “sunt mandru ca am ochi albastri”. Intrucat a fi roman nu e o alegere personala si nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare innascuta, nici mandria, nici jena, nici recunostiinta, nici insatisfactia n-au ce cauta aici. Mai departe: nu poti fi mandru de a apartine unei categorii atat de largi, incat ea contine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poti spune “sunt mandru ca sunt om”. Exista oameni care justifica, eventual, mandria de a fi om, dar exista si cazaturi, ticalosi, rebuturi, care fac specia de ras. La fel, exista romani de a caror concetatenie poti fi flatat, si exista altii care ne strica firma. Poti fi mandru de Eminescu, dar nu poti fi mandru de Alexandru Draghici sau de Ramaru. In cel mai bun caz, ai putea fi deci indreptatit sa fii mandru ca esti om cumsecade (nu om in general), sau roman de isprava (nu roman in general), desi a fi “mandru” de o calitate proprie, chiar reala, e oricum un comportament discutabil. Pe de alta parte, e cu totul nedrept ca romanii nereusiti sa se simta mandri ca fac parte din aceeasi categorie cu romanii reusiti. E scandalos ca Mischie sa fie mandru ca e din neamul lui Stefan cel Mare. Daca romanii sunt P.P.Carp, Bratienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Enescu si Brancusi, ma bucur sa fac parte din aceeasi comunitate cu ei. Dar daca romanii sunt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea si altii ca ei, nu sunt prea incantat de vecinatate. Romanii de anvergura, romanii de buna calitate slujesc frecvent de paravan, sau de instanta legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grabiti sa-si asume merite cu care n-au nimic in comun. Unii se comporta ca si cum meciul castigat de o echipa romaneasca e o victorie personala, o isparava a muschilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnationala sunt resimtiti ca alibiuri ale valorii proprii. Chibitul e mandru de talentul celui din teren si ajunge sa se identifice cu el. Au castigat “ai nostri”, i-au batut “romanii nostri”, “suntem cei mai buni” sunt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurda ca cel care le profereaza e el insusi subiectul succesului. Nea Ghita il aplauda pe Ilie Nastase, ca pe un delegat al competentei proprii. Ilie nu e decat prelungirea pe teren a lui nea Ghita, instrumentul lui de lupta, mana lui dreapta. Romanul e cand Hagi, cand Nadia Comaneci, cand Tiriac, cand Brancusi, cand Mircea Eliade. Epuizat de atatea performante, el adoarme, in cele din urma, obosit, dar mandru. A invins pe toate fronturile. In dimineata urmatoare, lucrurile reintra, pentru o vreme, in normal: mici chiuluri si triserii cotidiene, stazi cu gropi, preturi mari, politicieni mincinosi etc. (“Treaba romaneasca...”) Intrebat, in particular, ce mai face, romanul raspunde cu obida: “Fac pe dracu! Nu vezi in ce hal suntem? Ce tara e asta?”. Dar intrebat de un reporter, in fata camerei de luat vederi, el se recompune, isi aduce aminte de stramosi si zice, fara sa clipeasca: “Sunt mandru ca sunt roman!”.
Cata vreme vom trai de pe urma meritelor altor romani, ale marilor romani, nu vom face din Romania o tara de care sa fim mandri. Fiecare roman ar trebui, dimpotriva, sa-si puna problema meritelor sale personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mandria de a fi roman e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, in loc sa fie un combustibil energizant, ea va ramane ceea ce este de multa vreme: un drog si un somnifer.
Este relevant eseul dlui. Plesu. Lipsa modelelor, bineinteles cele pozitive, ne face un pic mai vulnerabili, dar cum istoria este ciclica, mandria de a fi roman patriot, va renaste (nici n-a murit), trecem printr-un con de umbra, cand prosta crestere, infatuarea si alte insusiri care denota proasta crestere si lipsa de autocontrol, sunt predominante. Important este ca cei ce au Credinta, sa fie activi, sa nu se lase influentati si peste tot unde au ocazia si oricind sa fie demni, cum se spune, cu cei 7 ani, facuti la zi ... ca daca nu stiati, este cea mai importanta facultate.
Forums
.
