Aualeo ! Pai citisem ca urma sa facem nu stiu ce corporatie estica, sa ne aliem financiar si militar si nu mai stiu cum cu toti astia din jur, sa explicam occidentalilor care e calea cea dreapta, chestii serioase ! Nu mai e de actualitate ?
Ce corporatie estica? Pt ce si cu cine? Si o sinteza a ceea ce se petrece:
alegerile prezidențiale din SUA îl vor aduce la Casa Albă pe Donald Trump. Republicanul a afirmat în dese rânduri că vrea normalizarea relațiilor dintre SUA și Rusia. Ridicarea sancțiunilor economice impuse Rusiei ar putea fi un prim-pas spre acest deziderat. Odată înfăptuit acest lucru, SUA ar putea să fie mult mai discrete în operațiunile militare desfășurate în Europa de Est.
alegerile prezidențiale din Republica Moldova și din Bulgaria au adus în fruntea acestor două state doi președinți apropiați de Moscova. Ambii vor provoca alegeri anticipate pentru conturarea unui Parlament și a unui Guvern favorabil celor doi lideri politici.
Turcia și Rusia și-au dezghețat relațiile diplomatice după doborârea avionului rusesc în această vară. Lovitura de stat eșuată a condus către reluarea discuțiilor dintre Vladimir Putin și Receep Erdogan, discuții concretizate cu semnarea memorandumului pentru construcția gazoductului Turkish Stream, care ar transporta gaze naturale către Europa ocolind Ucraina și lăsând această țară în pragul unui colaps economic total.
Armenia găzuiește 2 baze militare ale Rusiei și este atrasă din ce în ce mai puternic în sfera de influență a Kremlinului. Aici, în regiunea Nagorno-Karabah este un conflict deschis între armata armeană și cea a Azerbaijanului. Conflict mocnit care este întreținut de Rusia.
Bulgaria, Serbia, Slovacia și Ungaria au la conducere personaje care, de-a lungul vremii, nu s-au sfiit să emită mesaje de susținere pentru Rusia, mai ales după adoptarea sancțiunilor economice impuse ca urmare a anexării Peninsulei Crimeea, în primăvara anului 2014
Rușii au fost foarte ocupați în ultima perioadă. Exercițiile militare neanunțate care se desfășoa la granița cu Vestul au rolul de a îmbunătăți strategic poziția militară a Kremlinului din regiune. Rusia trimite și un mesaj clar Occidentului. „Putem să intrăm în răboi oricând!” Un exemplu care întărește această afirmație este simularea unei invazii a Norvegiei, exercițiu militar ce s-a desfășurat la jumătatea lunii octombrie!
alegerile prezidențiale din SUA îl vor aduce la Casa Albă pe Donald Trump. Republicanul a afirmat în dese rânduri că vrea normalizarea relațiilor dintre SUA și Rusia. Ridicarea sancțiunilor economice impuse Rusiei ar putea fi un prim-pas spre acest deziderat. Odată înfăptuit acest lucru, SUA ar putea să fie mult mai discrete în operațiunile militare desfășurate în Europa de Est.
America nu are cum să devină izolaționistă și să își părăsească angajamentele internaționale. Rețelele sale comerciale trebuie protejate, ei cunoscând principiul ăsta încă din anii 1780, când începeau să își construiască prima marină ca să protejeze rutele din Mediterană. Trump nu va abandona NATO, și nici România, la cheremul Rusiei. Democrații și Republicanii par foarte antagonizați în politica lor domestică, dar pe plan internațional interesele lor converg într-o doctrină destul de consecventă de-a lungul anilor, chiar dacă implementată diferit.
Dacă vreodată America va deveni izolaționistă, va fi sfârșitul lor ca putere mondială - it's just that simple. China așteaptă după colț, aplicând niște principii similare cu americanii prin dezvoltarea unei flote militare capabile să preia controlul asupra rutelor din marea Chinei de Sud ca prim pas, și apoi Pacificul până la Guam, crescând și mai mult intensitatea conflictului mocnit cu Japonia.
De-aia nu m-aș teme nici pentru România, care devine tot mai clar un cap de pod pentru brațul militar al S.U.A. în acest colț de lume. Investiția de la Deveselu s-a ridicat la $800 mil., baza de la Kogălniceanu și încă câteva zone de interes ridică și mai mult miza menținerii României pe orbita S.U.A. Tonul conciliant a lui Putin de după alegerea lui Trump semnalează fixarea fronturilor deschise pe final de mandat Obama. Ofensiva rusă se oprește nu pentru că Putin vede în Trump un interlocutor cu simpatii similare, ci pentru că ăsta e modul lor de operare, s-a văzut și în mandatul lui Bush: au atacat Georgia în 2008 și s-au cantonat în tranșeele formate atunci până în al doilea mandat a lui Obama. La fel vor face și în viitor sub doctrina 'Putin'. Diferența e adâncimea avansului pe care și-o vor permite pe teren advers - și asta e dictată doar de cât de slab îl vor simți pe liderul de la Casa Albă. Pe Obama l-au simțit ca pe o trestie, și au presat puternic. Să vedem dacă echipa Trump e din alt aluat.
Restul nu e surprinzator.Cat despre we are fucked,as prefera sa o vad figura de stil.Ce inseamna concret acest fucked? Sa ne invadeze,nu pot.Deci we cannot be fucked.Sa ne strice chestiile cu fratii de piste Prut,au reusit partial.Dar fara Odessa,Chisinaul nu e atat de important. Sa ne blocheze afacerile cu vestul,niet. Mai ramane sa apara pesedracii la putere si sa se puna pe ciordeala. Sa aducem aminte cum au plecat astia in suturi? Da,pot face tot soiul de mizerii.Dar nu pot lovi mortal,iar asta ar fi fatal oricarei influente muscalesti.
La noi partide pro-ruse,nici macar unele implicit asa nu vor castiga vreodata.
Da, a picat un MIG 29 in Marea Mediterana dupa ce a ratat aterizarea pe puntea lui Kuznetov. Pilotul s-ar fi catapultat dar nu se stie nimic de soarta lui. Initial rusii au ascuns incidentul jenant, dar americanii au dat totul pe media si pana la urma au trebuit sa recunoasca pocinogul. Kuznetov avea 4 MIG-uri 29 , restul Su 33. Sa strabati tu in rasul Europei atata amar de mile marine si sa pierzi un avion odata ajuns la destinate, asta inseamna sa mafiot .
De urmărit....filosofia lui Alexandr Dughin explicată pe înțelesul tuturor de Horia-Roman Patapievici - apropo imi este cam antipatic dar a atins cateva lucruri punctual, mie mi-a plăcut modul lui de abordare. Horia-Roman Patapievici despre Alexandr Dughin, Olavo de Carvalho, politica externa a SUA si UE
„Guvernul rus folosește agresiv un spectru larg de mijloace, precum think-tank-uri, televiziuni cu programe în mai multe limbi (Russia Today), pseudo-agenții de știri, rețele sociale și troli pe forumurile online pentru a ataca valorile democratice, a diviza Europa, a genera sprijin în rândul populației ruse și a da impresia că există state eșuate în vecinătatea estică a UE" Deutsche Welle
P.S. Rusia are de câștigat din haos. Scopul lor final e distrugerea UE și NATO și sponsorizarea extremismului de orice culoare, facând parte din strategia lor.
Pai DW zice ceva. Dar din cate am vazut eu pe poporul rus il cam doare la pedala de acele state "esuate" din Europa de Est/Sud est. Nu il intereseaza pe taranul rus ca aia (adica noi) suntem sau nu la cheremu' rusiei sau nu. Pe el il intereseaza sa aiba ce sa bage in gura (mancare si vodca). Asa cum il intereseaza si pe al nostru. Diferenta dintre cei 2 este de pozitie si de numar. Nimic altceva. Al nostru s-ar putea sa fie un pic mai destupat pt. ca sigur are vreun nepot/var/cumnat/fiu, etc plecat la munca pe dincolo si care ii mai spune cate una alta. Concret. Cel rus, nu prea are informatii de la fata locului/credibile. Deci faza cu generatul sprijinului este doar o manevra electorala ca nu il intereseaza de loc pe putin despre ce crede taranul rus. Sunt convins de asta.
Domnilor vă invit să vedem câteva lucruri , nu ca nu le-am stăpâni dar așa cum îmi place mie să spun ...pentru fixație : Ce avem noi aici - prima știre : Glencore and Qatar buy $11.3bn stake in Russia's largest oil companyLINK Kremlinul primește o infuzie de capital de 11,3 miliarde de dolari in urma achiziției de către cartelul Glencor-Qatar a unui pachet de 19.5% din actiunile giganticei companii petroliere de stat Rosneft. Tranzacția a avut loc in ciuda sancțiunilor impuse Rusiei de Statele Unite și Uniunea Europeana.
Haideti sa vedem despre ce vorbim...
1. Șeful executiv al "Rosneft" (CEO) este Igor Ivanovici Secin, fost șef al cancelariei prezidentiale a lui Vladimir Putin și colaborator al acestuia înca de pe vremea cand țarul de la Kremlin lucra la Primaria din Sankt Petersburg (1991-1996). LINK ; LINK
"Rosneft" LINK este/era în întregime controlată de guvernul Rusiei și a declarat la finele anului 2014 venituri de 92 de miliarde de dolari SUA. Prin aceasta vânzare, guvernul de la Moscova rămâne, la controlul "Rosneft", păstrându-și un procent de 51% din participație. Această firma petrolieră-gigant a devenit în urma cumpărarii activelor "Yukos", firma miliardarului rus Mihail Hodorkovski, care a fost acuzat de fraudă în urma conflicului deschis cu Vladimir Putin. A fost arestat în 2003 și condamnat în 2005 la 9 ani de închisoare, fiind eliberat în 2013 (dupa 8 ani!), la interventia fostului vicecancelar vest-german Hans-Dietrich Genscher pe langa Vladimir Putin;
2. "Glencore" LINK este în acest moment una dintre cele mai mari companii transnaționale, anglo-elvetiene. Corporația are sediul în orasul Baar, Elveția. Veniturile declarate la finele anului 2015 au fost peste 170 de miliarde de dolari SUA. Principalul obiect de activitate este achiziționarea de marfuri și materii prime la nivel mondial, fiind una dintre cele mai mari firme de achiziții și investitii în domeniul minier de pe Terra.
"Glencore" controlează, aproximativ 50% din piata mondiala de cupru, 60% din cea a zincului, 38% din piata aluminiului, 28% din piata carbunelui termic, 45% din cea a plumbului si aproape 10% din piata graului. De asemenea, "Glencore" controleaza si aproximativ 25% din piața mondiala de orz, floarea-soarelui si a semintelor de rapita.Compania are afaceri și-n România. LINK
În timpul regimului lui Saddam Hussein, precum și-n perioada sancțiunilor ONU care au marcat ultimii ani de domnie ai dictatorului irakian, "Glencore" a făcut profituri frumoase din promovarea pe piață a petrolului irakian. Baieții se pare ca nu dau doi bani pe niscaiva sancțiuni economice impuse de nu conteaza cine și împotriva nu contează cui. Bani să iasă...
3. Qatar Investment Authority (QIA) LINK este un holding deținut de stat, dedicat exclusiv managementului resurselor de petrol și gaze ale Qatarului. La finele anului trecut QIA avea în protofoliu active estimate la peste 170 de miliarde de dolari SUA.
De urmărit cu atenție, că e interesant ce se întâmplă: tranzacția dintre Glencore și qatarezi de-o parte și Rosneft/Kremlin de cealaltă parte seamănă din ce în ce mai mult cu o taxă de protecție voalată care poate fi premergătoare unui armistițiu mai larg în Siria. LINK Altfel nu se explică de ce Lavrov, ministrul rus de externe, la mai puțin de o zi de la achiziția amintită anterior a ieșit și a anunțat că luptele se opresc în Aleppo pentru a facilita ieșirea a 8.000 de civili. Concluzie:Lui Putin i-a ieșit din nou manevra.Punct.
Un articol interesant din Washington Post, ale cărui premise şi concluzii se potrivesc şi aici, la alegerile din România. Craig Timberg - Russian Propaganda Effort Helped Spread ‘fake News’ During Election, Experts Say Articolul îl găsiţi integral în documentul ataşat şi în link-ul corespunzător. LINK O să îmi permiteţi să boldesc un pasaj reprezentativ zic io pentru metodologia folosită, nivelul de sofisticare şi instrumentele care duc la concuziile articolului. Analfabeţii funcţionali (ăia 42% conform ultimelor PISA ) sunt rugaţi să stea departe, este ceva peste nivelul lor de înţelegere. "...The researchers used Internet analytics tools to trace the origins of particular tweets and mapped the connections among social-media accounts that consistently delivered synchronized messages. Identifying website codes sometimes revealed common ownership. In other cases, exact phrases or sentences were echoed by sites and social-media accounts in rapid succession, signaling membership in connected networks controlled by a single entity. ......."
Am ezitat, nu ştiam la ce topic să-l postez, până la urmă m-am hotărât că aici îi este locul: În contextul împlinirii unui centenar de la decizia Guvernului României de a trimite Tezaurul țării spre păstrare la Moscova, Muzeul Național de Istorie a României (MNIR) în parteneriat cu Muzeul Național de Artă al României și Banca Națională a României, organizează marți, 20 decembrie 2016, începând cu ora 12:00, la sediul MNIR din Calea Victoriei nr. 12, sector 3, București, dezbaterea cu titlul „Tezaurul României la Moscova. 100 de ani mai târziu”.
Iote ce declara marele jeg bolşevic Leon Trotsky pe 26 Ianuarie 1918, citez: „....fondurile românești depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își ia răspunderea păstrării acestor fonduri și a predării lor în mâinile poporului român”. Ideile astea tot apar la suprafaţă periodic, preluate / dezgropate / aruncate pe piaţă de diverţi trolli ai Moscovei. Inclusiv pe acest forum: "...Ai dreptate, vor vedea romanii tezaurul cand va zbura... Traian Basescu...de la Cotroceni...sau poate nici atunci. Si parca nici n-as vrea sa-l vedem, ca s-ar volatiliza rapid si fara nici un beneficiu pentru Romanica. Asa, macar avem o "polita de asigurare"...avem de luat...intr-un viitor incert, ce-i drept. " sau "...E mai sigur acolo !nici nu vreau sa-mi imaginez ce se va intampla cu el daca il luam acum, cu clasa politica pe care o avem,poate peste 100 de ani ne va prinde bine.".
Nimic nou sub soare, mecanismul exista deja, tot de la Iulian Chifu citire (scuze daca l-a mai postat cineva):
Fantomele combatante ale Kremlinului: mercenarii ruși, forță privată, încastrată în Armata rusă, trimisă în cele mai mortale situații de război | PULSUL PLANETEI
Noi probe au apărut despre mercenarii ruși și armatele private care luptă în Estul Ucrainei și Siria.
Radio Europa Liberă a dat publicității date despre Ziua Eroilor Patriei, la 9 Decembrie, sărbătorită de Kremlin cu 300 de reprezentanți militari și civili decorați de către Președintele Putin, unii eroi ai Uniunii Sovietice, alții eroi ai Rusiei, între care au apărut și doi reprezentanți ai forțelor de mercenari ruși (asta deși Rusia interzice mercenariatul). Dmitry Utkin, fondatorul companiei Militare Private Vagner și Colonelul Andrei Troshev au fost inivitați și onorați la reuniune.
Cu această ocazie a fost redeschis dosarul paramilitarilor mercenari care sunt utilizați în mod excesiv de către Rusia în ultimii ani. Motivul fundamental este capacitatea lor de a fi dispensabili, posibilitatea de a nega a Rusiei privitor la acțiunile sângeroase ale grupării, în Donbas și Siria, dar și lipsa de responsabilitate a Rusiei față de cei angajați în aceste grupări și față de urmașii lor, pentru cei care sunt morți sau răniți în lupte. Nu e vorba despre voluntari, ci despre militari cu pregătire substanțială, veterani, de cele mai multe ori pensionați, oricum ieșiți din serviciu de operațiuni speciale, și care au și o libertate mai mare în a decima și distruge totul în jur, militari și civili, tocmai din cauza neincluderii lor în cadrul Armatei ruse.
Astăzi există cel puțin datele și probele privind decorarea lor de către statul rus pentru curaj și implicarea lor împreună cu trupele ruse, cu facilități și capabilități ale Armatei ruse, în acțiunile de război. Diferența față de firmele private americane utilizate în războaiele din Afganistan și Irak ca și contractori ține de faptul că trupele acestea sunt trimis în linia întâi, ca deschizători de drumuri, nu evită lupta ba chiar în situațiile cele mai periculoase. Din contra, sunt unitățile cu cei mai mulți morți și răniți. Grupul Vagner, de exemplu, din 600 de soldați perindați în timp, 60 au murit. Iar activitatea s-a derulat în zonele cele mai dificile. În plus, spre deosebire de trupele speciale ale Armatei ruse, mercenarii ucid totul, nu au nici un scrupul față de civili sau reguli de război.
Dmitry Utkin, cu numele de război „Vagner” din cauza admirației sale față de naziști, are 46 de ani, iar prezența sa a fost recunoscută de către Kremlin. Până în 2013, Utkin a fost comandant de brigadă a forțelor speciale ale serviciilor militare ruse GRU. După pensionarea din 2013, a început să lucreze pentru compania Moran Security Group, fondată de militari veterani din Rusia pentru antrenament și specializați în securitatea împotriva pirateriei. Au lucrat pentru Corpul Slavonic, o organizație care căuta mercenari pentru „protejarea câmpurilor petroliere și conductelor” în Siria, însă Vagner a apărut în 2014 în Estul Ucrainei, luptând alături de trupele regulate ruse și voluntarii locali din așa numitele republici populare Donetsk și Lugansk. În 2015, au ajuns în Siria, chiar înainte cu câteva săptămâni de primele raiduri ruse din octombrie 2015 și de anunțul oficial al operațiunilor ruse în Siria.
Operațiunile pe care le execută sunt cele aferente pregătii de forțe speciale -recunoaștere, lucrul ca și grupuri de diversiune, acțiuni în spatele frontului și operațiuni speciale în zone cu grad înalt de periculozitate, ca un grup de infanterie de elită care suferă dar și produce foarte multe victime, cu mult mai mari decât cele ale forțelor speciale obișnuite, tocmai din cauza impunității și neasumării lor formale de către statul rus, deci a lipsei de responsabilitate pentru crimele de război. Grupul Vagner a jucat un rol important în sprijinul forțelor lui Al Assad pentru capturarea orașului Palmira, pierdut ulterior la Daesh-Stat Islamic, una din cele mai rușinoase situații pentru Rusia.
Colonelul Andrei Troshev, veteran al războiului URSS din Afganistan, pensionat oficial în 2014, a fost și el la recepție și este și el membru al grupului, fiind decorat de Putin cu medalia de Erou al Rusiei după părăsirea armatei, deci pentru activități de azi. Probe ale activității și legăturilor cu armata rusă sunt multiple: decorări ale membrilor, imagini de la Statul Islamic cu soldați ruși uciși între care la Palmira, în martie, maiorul în retragere Sergei Chupov, cu armamentul forțelor speciale ale GRU lângă el, tabăra de antrenament a Vagner lângă baza Brigăzii 10 forțe speciale GRU din Krasnodar Krai, fotografii ale mercenarilor postate pe rețele sociale cu deplasările în elicoptere ale Armatei ruse, elicoptere și avioane, etc. O adevărată probă de lawfare rus, utilizarea legii sau lipsei legii pentru a atinge obiective militare, în cazul de față utilizarea fantomelor combatante ale Kremlinului niciodată recunoscute.
O analiză foarte percutantă, scrisă de Molly K. McKew apărută ieri ( ) pe Politico Magazine, deja au apărut o poală de recenzii, care mai de care mai favorabile: Putin’s Real Long Game The world order we know is already over, and Russia is moving fast to grab the advantage. Can Trump figure out the new war in time to win it? A little over a year ago, on a pleasant late fall evening, I was sitting on my front porch with a friend best described as a Ukrainian freedom fighter. He was smoking a cigarette while we watched Southeast DC hipsters bustle by and talked about ‘the war’ — the big war, being waged by Russia against all of us, which from this porch felt very far away. I can’t remember what prompted it — some discussion of whether the government in Kyiv was doing something that would piss off the EU — but he took a long drag off his cigarette and said, offhand: “Russia. The EU. It's all just more Molotov-Ribbentrop shit.” His casual reference to the Hitler-Stalin pact dividing Eastern Europe before WWII was meant as a reminder that Ukraine must decide its future for itself, rather than let it be negotiated between great powers. But it haunted me, this idea that modern revolutionaries no longer felt some special affinity with the West. Was it the belief in collective defense that was weakening, or the underlying certitude that Western values would prevail? Months later, on a different porch thousands of miles away, an Estonian filmmaker casually explained to me that he was buying a boat to get his family out when the Russians came, so he could focus on the resistance. In between were a hundred other exchanges — with Balts and Ukrainians, Georgians and Moldovans — that answered my question and exposed the new reality on the Russian frontier: the belief that, ultimately, everyone would be left to fend for themselves. Increasingly, people in Russia’s sphere of influence were deciding that the values that were supposed to bind the West together could no longer hold. That the world order Americans depend on had already come apart. From Moscow, Vladimir Putin has seized the momentum of this unraveling, exacting critical damage to the underpinnings of the liberal world order in a shockingly short time. As he builds a new system to replace the one we know, attempts by America and its allies to repair the damage have been limited and slow. Even this week, as Barack Obama tries to confront Russia’s open and unprecedented interference in our political process, the outgoing White House is so far responding to 21st century hybrid information warfare with last century’s diplomatic toolkit: the expulsion of spies, targeted sanctions, potential asset seizure. The incoming administration, while promising a new approach, has betrayed a similar lack of vision. Their promised attempt at another “reset” with Russia is a rehash of a policy that has utterly failed the past two American administrations. What both administrations fail to realize is that the West is already at war, whether it wants to be or not. It may not be a war we recognize, but it is a war. This war seeks, at home and abroad, to erode our values, our democracy, and our institutional strength; to dilute our ability to sort fact from fiction, or moral right from wrong; and to convince us to make decisions against our own best interests. Those on the Russian frontier, like my friends from Ukraine and Estonia, have already seen the Kremlin’s new toolkit at work. The most visible example may be “green men,” the unlabeled Russian-backed forces that suddenly popped up to seize the Crimean peninsula and occupy eastern Ukraine. But the wider battle is more subtle, a war of subversion rather than domination. The recent interference in the American elections means that these shadow tactics have now been deployed – with surprising effectiveness – not just against American allies, but against America itself. And the only way forward for America and the West is to embrace the spirit of the age that Putin has created, plow through the chaos, and focus on building what comes next. President-elect Trump has characteristics that can aid him in defining what comes next. He is, first and foremost, a rule-breaker, not quantifiable by metrics we know. In a time of inconceivable change, that can be an incredible asset. He comes across as a straight talker, and he can be blunt with the American people about the threats we face. He is a man of many narratives, and can find a way to sell these decisions to the American people. He believes in strength, and knows hard power is necessary. So far, Trump seems far more likely than any of his predecessors to accelerate, rather than resist, the unwinding of the postwar order. And that could be a very bad — or an unexpectedly good — thing. So far, he has chosen to act as if the West no longer matters, seemingly blind to the danger that Putin’s Russia presents to American security and American society. The question ahead of us is whether Trump will aid the Kremlin’s goals with his anti-globalist, anti-NATO rhetoric– or whether he’ll clearly see the end of the old order, grasp the nature of the war we are in, and have the vision and the confrontational spirit to win it. *** To understand the shift underway in the world, and to stop being outmaneuvered, we first need to see the Russian state for what it really is. Twenty-five years ago, the Soviet Union collapsed. This freed the Russian security state from its last constraints. In 1991, there were around 800,000 official KGB agents in Russia. They spent a decade reorganizing themselves into the newly-minted FSB, expanding and absorbing other instruments of power, including criminal networks, other security services, economic interests, and parts of the political elite. They rejected the liberal, democratic Russia that President Boris Yeltsin was trying to build. Following the 1999 Moscow apartment bombings that the FSB almost certainly planned, former FSB director Vladimir Putin was installed as President. We should not ignore the significance of these events. An internal operation planned by the security services killed hundreds of Russian citizens. It was used as the pretext to re-launch a bloody, devastating internal war led by emergent strongman Putin. Tens of thousands of Chechen civilians and fighters and Russian conscripts died. The narrative was controlled to make the enemy clear and Putin victorious. This information environment forced a specific political objective: Yeltsin resigned and handed power to Putin on New Year’s Eve 1999. From beginning to end, the operation took three months. This is how the Russian security state shook off the controls of political councils or representative democracy. This is how it thinks and how it acts — then, and now. Blood or war might be required, but controlling information and the national response to that information is what matters. Many Russians, scarred by the unrelenting economic, social, and security hardship of the 1990s, welcomed the rise of the security state, and still widely support it, even as it has hollowed out the Russian economy and civic institutions. Today, as a result, Russia is little more than a ghastly hybrid of an overblown police state and a criminal network with an economy the size of Italy - and the world’s largest nuclear arsenal. Even Russian policy hands, raised on the Western understanding of traditional power dynamics, find the implications of this hard to understand. This Russia does not aspire to be like us, or to make itself stronger than we are. Rather, its leaders want the West—and specifically NATO and America — to become weaker and more fractured until we are as broken as they perceive themselves to be. No reset can be successful, regardless the personality driving it, because Putin’s Russia requires the United States of America as its enemy. We can only confront this by fully understanding how the Kremlin sees the world. Its worldview and objectives are made abundantly clear in speeches, op-eds, official policy and national strategy documents, journal articles, interviews, and, in some cases, fiction writing of Russian officials and ideologues. We should understand several things from this material. First, it is a war. A thing to be won, decisively — not a thing to be negotiated or bargained. It’s all one war: Ukraine, Turkey, Syria, the Baltics, Georgia. It’s what Vladislav Surkov, Putin’s ‘grey cardinal’ and lead propagandist, dubbed ”non-linear war” in his science fiction story “Without Sky,” in 2014. Second, it’s all one war machine. Military, technological, information, diplomatic, economic, cultural, criminal, and other tools are all controlled by the state and deployed toward one set of strategic objectives. This is the Gerasimov doctrine, penned by Valery Gerasimov, the Russian Chief of the General Staff, in 2013. Political warfare is meant to achieve specific political outcomes favorable to the Kremlin: it is preferred to physical conflict because it is cheap and easy. The Kremlin has many notches in its belt in this category, some of which have been attributed, many likely not. It’s a mistake to see this campaign in the traditional terms of political alliances: rarely has the goal been to install overtly pro-Russian governments. Far more often, the goal is simply to replace Western-style democratic regimes with illiberal, populist, or nationalist ones. Third, information warfare is not about creating an alternate truth, but eroding our basic ability to distinguish truth at all. It is not “propaganda” as we’ve come to think of it, but the less obvious techniques known in Russia as “active measures” and “reflexive control”. Both are designed to make us, the targets, act against our own best interests. Fourth, the diplomatic side of this non-linear war isn’t a foreign policy aimed at building a new pro-Russian bloc, Instead, it’s what the Kremlin calls a “multi-vector” foreign policy, undermining the strength of Western institutions by coalescing alternate — ideally temporary and limited — centers of power. Rather than a stable world order undergirded by the U.S. and its allies, the goal is an unstable new world order of “all against all.” The Kremlin has tried to accelerate this process by both inflaming crises that overwhelm the Western response (for example, the migration crisis in Europe, and the war in eastern Ukraine) and by showing superiority in ‘solving’ crises the West could not (for example, bombing Syria into submission, regardless of the cost, to show Russia can impose stability in the Middle East when the West cannot). This leads to the final point: hard power matters. Russia maintains the second most powerful military in the world, and spends more than 5 percent of its weakened GDP on defense. Russia used military force to invade and occupy Georgian territory in 2008 to disrupt the expansion of NATO, and in 2013 in Ukraine to disrupt the expansion of the EU. They have invested heavily in military reform, new generations of hardware and weapons, and expansive special operations training, much of which debuted in the wars in Ukraine and Syria. There is no denying that Russia is willing to back up its rhetoric and policy with deployed force, and that the rest of the world notices. The West must accept that Putin has transformed what we see as tremendous weakness into considerable strength. If Russia were a strong economy closely linked to the global system, it would have vulnerabilities to more traditional diplomacy. But in the emerging world order, it is a significant actor – and in the current Russian political landscape, no new sanctions can overcome the defensive, insular war-economy mentality that the Kremlin has built. *** How did we reach this point? After the collapse of the Soviet Union, Western security and political alliances expanded to fill the zone of instability left behind. The emerging Russian security state could only define this as the strategic advance of an enemy. The 9/11 attacks shattered Western concepts of security and conflict and expanded NATO’s new mission of projecting security. When Putin offered his assistance, we effectively responded “no thanks,” thinking in particular of his bloody, ongoing, scorched-earth war against the Chechens. We did it for the right reasons. Nonetheless, it infuriated Putin. This was the last moment when any real rapprochement with Putin’s Russia was possible. Since that time, physical warfare has changed in ways that create a new kind of space for Putin to intervene globally. The Obama administration has a deep distaste for official overseas deployments of US troops and the associated political costs. ‘No new wars’ was the oft-repeated mantra — which altered America’s toolbox for, if not the frequency of, foreign interventions. Drone warfare was greatly expanded, as was the reliance on special forces— a politically easy choice due to their diverse capabilities and voluntary career commitment to service. But the actual number of special forces operators is exceedingly small and increasingly exhausted; soldiers deployed in shadow wars and shadow missions have far less protection than troops in traditional ground combat. As the definitions of war and peace have blurred, creating impossibly vast front lines and impossibly vague boundaries of conflict, Putin has launched a kind of global imperialist insurgency. The Kremlin aggressively promotes an alternate ideological base to expand an illiberal world order in which the rights and freedoms that most Americans feel are essential to democracy don’t necessarily exist. It backs this up with military, economic, cultural and diplomatic resources. Through a combination of leveraging hard power and embracing the role of permanent disruptor — hacker, mercenary, rule-breaker, liar, thief — Putin works to ensure that Russia cannot be excluded from global power. Putin tries to define recent history as an anomaly — where the world built with American sweat and ingenuity and blood and sacrifice, by the society founded on American exceptionalism, is a thing to be erased and corrected. The Russian version of exceptionalism is not a reflection of aspirational character, but a requirement that Russia remain distinct and apart from the world. Until we understand this, and that America is defined as the glavny protivnik (the ‘main enemy’) of Russia, we will never speak to Putin’s Russia in a language it can understand. There is less and less to stand against Putin’s campaign of destabilization. It’s been 99 years since America began investing in European security with blood, and sweat, and gold. Two world wars and a long, cold conflict later, we felt secure with the institutional framework of NATO and the EU — secure in the idea that these institutions projected our security and our interests far beyond our shores. The post-WWII liberal world order and its accompanying security architecture ushered in an unparalleled period of growth and peace and prosperity for the US and other transatlantic countries. I spend most of my time near the Russian frontier, and today that architecture seems like a Kodachrome snapshot from yesteryear. We joke that we yearn for a fight we can win with a gun, because the idea of a physical invasion is actually preferable to the constant uncertainty of economic, information, and political shadow warfare from the Kremlin. Combatants in these shadow wars bear no designations, and protections against these methods are few. From the front lines, in the absence of the fabric of reassurance woven from our values and principles and shared sacrifice — and in the absence of the moral clarity of purpose derived from “us and them” — civil society is left naked, unarmored. Putin has dictated the mood of the unfolding era — an era of upheaval. This past year marks the arrival of this mood in American politics, whether Americans deny it or not. The example of Eastern Europe suggests that without renewed vision and purpose, and without strong alliances to amplify our defense and preserve our legacy, America too will find itself unanchored, adrift in currents stirred and guided by the Kremlin. President-elect Trump harnessed this energy of upheaval to win the American presidency — a victory that itself was a symptom of the breakdown of the post-WWII order, in which institutional trust has eroded and unexpected outcomes have become the order of the day. Now it is his responsibility to define what comes next — or else explain to Americans, who want to be great again, why everything they’ve invested in and sacrificed for over the past century was ultimately for nothing. As Obama did, Trump has already made the first mistake in negotiating with the Russians: telling them that there is anything to negotiate. Trump likes to discuss Putin’s strengths. He should also understand that much of it is smoke and mirrors. A renewed approach to dealing with Putin’s Russia should begin by addressing the tactics of Russia’s new warfare from the perspective of strength. We have to accept we’re in a war and that we have a lot to lose. We need to look at this war differently, both geographically and strategically. For example, it’s hard to understand Ukraine and Syria as two fronts in the same conflict when we never evaluate them together with Moscow in the center of the map, as Russia does. We also need a new national security concept that adds a new strategic framework, connects all our resources, and allows us to better evaluate and respond to Gerasimov-style warfare: we have to learn to fight their one war machine with a unified machine of our own. This will also strengthen and quicken decisionmaking on critical issues in the US — something we will also need to replicate within NATO. Exposing how the Kremlin’s political and information warfare works is a critical component of this strategy, as is acting to constrain it. We must (re)accept the notion that hard power is the guarantor of any international system: security is a precondition for anything (everything) else. That the projection of our values has tracked with and been amplified by force projection is no accident. Human freedom requires security. NATO has been the force projection of our values. It hasn’t just moved the theoretical line of conflict further forward: the force multiplication and value transference has enhanced our security. This is far cheaper, and far stronger, than trying to do this ourselves. It’s also important to acknowledge that a more isolated, more nationalist America helps Putin in his objectives even while it compromises our own. We need to accept that America was part of, and needs to be part of, a global system — and that this system is better, cheaper, and more powerful than any imagined alternatives. For many years, the United States has been the steel in the framework that holds everything together; this is what we mean by ‘world order’ and ‘security architecture,’ two concepts that few politicians try to discuss seriously with the electorate. Taken together, these steps would be a critical realignment to our strategic thinking and internal operations, and would allow us to plow through this era of upheaval with greater certainty and for greater benefit to the American people. *** In an era increasingly cynical about American ideals, and skeptical about intervention abroad, how can the US build support for a new, more muscular global resistance to what Russia is trying to do? We already have one model: the Cold War. Putin and his minions have spent the past 15 years ranting about how the West (specifically NATO) wants a new Cold War. By doing so, they have been conditioning us to deny it, and made us do it so continually that we have convinced ourselves it is true. This is classic reflexive control. The truth is that fighting a new Cold War would be in America’s interest. Russia teaches us a very important lesson: losing an ideological war without a fight will ruin you as a nation. The fight is the American way. When we stop fighting for our ideals abroad, we stop fighting for them at home. We won the last Cold War. We will win the next one too. When it’s us against them, they were, and are, never going to be the winner. But when it's “all against all” — a “multipolar” world with “multi-vector” policy, a state of shifting alliances and permanent instability — Russia, with a centrally controlled, tiny command structure unaccountable for its actions in any way, still has a chance for a seat at the table. They pursue the multipolar world not because it is right or just, but because it is the only world in which they can continue to matter without pushing a nuclear launch sequence. We must understand this, and focus now, as Putin does, on shaping the world that comes next and defining what our place is in it. Trump has shown willingness to reevaluate his positions and change course — except on issues relating to Russia, and strengthening alliances with the Kremlin’s global illiberal allies. By doing so, he is making himself a footnote to Putin’s chapter of history — little more than another of Putin’s hollow men. Trump should understand, regardless of what the Russians did in our elections, he already won the prize. It won’t be taken away just because he admits the Russians intervened. Taking away the secrecy of Russian actions — exposing whatever it was they did, to everyone — is the only way to take away their power over the US political system and to free himself from their strings, as well. Whatever Putin’s gambit was, Trump is the one who can make sure that Putin doesn’t win. Trump should set the unpredictable course and become the champion against the most toxic, ambitious regime of the modern world. Rebuilding American power — based on the values of liberal democracy — is the only escape from Putin’s corrosive vision of a world at permanent war. We need a new united front. But we must be the center of it. It matters deeply that the current generation of global revolutionaries and reformers, like my Ukrainian friend, no longer see themselves as fighting for us or our ideals. In a strange way, Trump could be just crazy enough — enough of a outlier and a rogue — to expose what Putin’s Russia is and end the current cycle of upheaval and decline. This requires non-standard thinking and leadership — but also purpose, and commitment, and values. It requires faith — for and from the American people and American institutions. And it requires the existence of truth. The alternative is accepting that our history and our nation were, in fact, not the beginning of a better — greater — world, but the long anomaly in a tyrannous and dark one. LINK
Amicul Radu Ghelmez, pe feisbuc: "Rusia e un lup flamand, dar cam nevolnic. Prea schilod ca sa se mai infiga in mijlocul turmei, alearga rotocoale pe marginea ei soptind tot felul de prostii si asteptand oaia aia care, inevitabil, va ridica pliscul din iarba, va da teatral ochii peste cap si va exclama plina de sictir: "Nu ma intelegeti gresit, eu nu sunt prorusa, dar m-am saturat de voi, perverselor, nu va mai suport langa mine, simt ca ma enervez doar cand va vad, curvelor lesbiene ahtiate dupa valori materiale care sunteti" Ultimul gand care trece prin creierul de rumegatoare al mioarei desprinse din turma inainte de a intalni coltii de otel ai lupului ce asteapta in intunericul potecii solitare este plin de naduf: "ale dracu proaste, sa imi zica ele mie ce am voie si ce n-am voie sa fac. Bine ca am scapat de gura lor si acum sunt libera, libera, libera..." Dragii mei, Rusia nu mananca oi pro-ruse. Rusia mananca oi proaste."
Forums
- prima știre : Glencore and Qatar buy $11.3bn stake in Russia's largest oil company 
) sunt rugaţi să stea departe, este ceva peste nivelul lor de înţelegere. 
) pe Politico Magazine, deja au apărut o poală de recenzii, care mai de care mai favorabile:
