Eu unul sunt cam sceptic cu privire la exaltatii care cânta viata toata ziua buna-ziua. Viata e frumoasa e un concept pe care-l descoperi când vezi cum e când e urâta.
....mai zice cineva in ziua de azi ca viata e frumoasa?!si, daca zice, unde traieste, cu cine, ce citeste si ce bea?! prin ce ochelari priveste jurul, in ce limba isi spune dorintele, cu ce maini isi scrie destinul?!mai zice cineva ca merita sa te trezesti dimineata si sa te bucuri de un rasarit pentru a astepta apusul care vine?!si,daca zice, ce pijama imbraca,care cafea o soarbe,catre ce priveste intai, cand deschide ochii?!
Mai trebuia sa ceri CNP-ul!
Cand ma uit in jurul meu am nevoie de ochelari pentru ca ma lasa vederea (deh, batranetea se apropie), dorintele mi le spun in limba in care injur, destinul mi-l scriu cu mana dreapta ( stanga am avut-o rupta de doua ori in acelasi loc). Totusi, cand ma trezesc privesc la copilul meu si uit de toate mizeriile din jur, uit ca sunt campionul alegerilor nefericite. Poate ca e simplist, dar viata chiar e frumoasa.
Astazi am mai pus in cui un an din viata mea...ani frumosi sau urati, rai sau buni, obositori sau nepasatori...zile care m-au bucurat, ganduri care mi-au tinut piept sau carora le-am dat de cap, tristeti fara margini, impliniri , dezamagiri reale sau voite ,toate sunt acum ale mele si le duc dupa mine asumandu-mi-le..... ...in dimineata asta, am primit un telefon de la cea care mi-a dat viata( o babuta strasnica si draguta,si inteleapta, si vioaie). M-a intrebat: ,,ce faci fetita mea? ia, fii atenta aici!"dupa cateva secunde, i-am auzit glasul firav si curat intr-o neasteptata si melodioasa urare ....,,astazi e ziua ta, zi frumoasa ca tine,ti-am adus ghiocei ...." De ceva timp nu am mai simtit un asemenea sentiment straniu de dorinta de a ma cuibari in bratele cuiva ca un copil abia nascut, am izbucnit intr-un plans de bucurie si multumire ca ea,mama, exista inca si ca mai pot auzi din gura ei cea mai pretioasa urare de care poate avea parte cineva.... Atunci, mi-am dat seama ce netoti suntem cand ingenunchem in fata bogatiilor materiale crezand ca ne fac fericiti si ignorand puterea sufletului si a iubirii...imi iubesc copilul,pe mama ,familia, un barbat,imi iubesc copiii si partile mele bune; cred ca nimic nu se compara cu puterea si stiinta de a iubi,de a spune ,,te iubesc" la fel de usor cum te poti incrunta si supara... Pe pagina asta de suflet, recunosc faptul ca ,in ultima vreme, am invatat sa iubesc si s-o spun fara teama de a fi inteleasa si tratata nepotrivit,am invatat sa ma bucur de o mangaiere si de o vorba chiar daca se rezuma la ,,la revedere, draga mea!", am invatat ca nimic,nimic nu e mai pretios ca sentimentul de implinire sufleteasca... Nu incetati sa iubiti si sa va lasati iubiti!
Omagiu adus de presa ortodoxă rusă Părintelui Justin Pârvu
La 40 de zile de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Justin Pârvu, stareţ al Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ, unde mormântul sau a devenit loc de pelerinaj pentru mii de credincioşi, presa ortodoxă de limbă rusă îi aduce un frumos omagiu, publicând ample materiale cu interviuri şi date biografice ale celui considerat unul din cei mai mari duhovnici români, 'un patriarh al monahismului jertfelnic românesc', care şi-a închinat întreaga viaţa neamului, ţării şi Ortodoxiei româneşti.
Sub titlul 'Dragostea toate le rabdă', publicaţia online pravoslavie.ru scrie că Părintele Justin Pârvu a fost foarte iubit şi venerat nu numai în toată România, ci şi dincolo de graniţele ei. Trecut prin încercări grele, el a rămas întotdeauna statornic în credinţă, pe care a aparat-o în toate vremurile - şi în timpul perioadei comuniste, dar şi în zilele noastre, când răul are efecte chiar mai devastatoare asupra minţii şi sufletului oamenilor, notează sursa citată.
Pravoslavie.ru preia în continuare un interviu al Părintelui din 1991 luat de monahia Nina Hagopian din Alaska şi publicat în The Ortodox World, în care marele duhovnic vorbeşte despre monahism ca ''singura armă a unei naţiuni care trebuie să lupte întotdeauna în linia întâi a frontului'', despre anii de detenţie ca '' despre o perioada întunecată de cumplita suferinţă, dar şi de adevărata întărire duhovnicească'', precum şi despre rolul Bisericii în vremurile de astăzi şi misiunea României.
''Eram bătuţi, torturaţi psihic până semnam o hârtie în care se spunea că noi ştiam totul şi că eram criminali. Şi aşa luam 10 sau 15 ani de pedeapsă... Numai după ce-am înţeles exact de ce eram în închisoare, am început să rezistăm.... A urmat apoi adevărata întărire duhovnicească. A fost foarte puternică, aproape inexplicabilă, pentru că noi eram complet izolaţi în fortăreţe ca Aiud şi Gherla. Aiud şi Gherla erau fabrici de mucenici în adevăratul sens al cuvântului '', mărturisea Părintele, deţinut politic timp de 16 ani în temniţele comuniste.
Vorbind despre cum a fost păstrată flacăra vieţii în închisorile regimului comunist, Părintele Justin subliniază ce a însemnat în temniţă rezistenţa împreună. ''Erau acolo din toate categoriile - profesori universitari, doctori, ingineri, judecători, preoţi. Fiecare a învăţat unul de la celălalt. A fost şcoală, o universitate a vieţii plină de respect.... Noi toţi am învăţat unul de la altul. Iată cum a fost păstrată flacăra vieţii, iată cum am rămas vii... Credeam din suflet că era absolut greşit să nu rezistăm împreună, să nu ne facem datoria, care a fost una de sacrificiu''.
Părintele Justin vorbeşte şi despre misiunea monahismului, în opinia sa, ''singura arma a unei naţiuni care trebuie să lupte întotdeauna în linia întâi a frontului''. ''Monahismul este cel care mişcă lumea, care ţine aprinsă flacăra vieţii şi a adevărului în lume, monahismul este geniul creştinismului'', continua Părintele.
În acelaşi interviu, Părintele are un cuvânt şi despre rolul Bisericii în vremurile de astăzi şi despre ceea ce are de făcut România pentru a-şi apăra valorile fundamentale . ''Biserica trebuie să se întoarcă la datoria ei, pentru că importanţa şi influenţa ei sunt imense... Avem nevoie de Viaţa ca să ramână după noi...Trebuie să ne ocupăm de ceea ce Iisus Hristos ne-a învăţat.... Şi dacă România îşi vine acum în fire, dacă devine mai cinstită şi luptă pentru viaţa şi drepturile ei, cu siguranţă poate învinge '', spunea Părintele. ''Duhovnicul Neamului'' , cum a mai fost numit, atrăgea în acelaşi timp atenţia asupra lucrurilor care contează cu adevărat: ''Noi nu ştim să ne apărăm fiinţa, inimile şi sufletele. Aceasta este lucrul care contează cu adevărat, este realitatea fundamentală pe care noi, ca fiinţă umană, trebuie s-o apărăm. Dar, noi niciodată n-am ştiut să ne apărăm sufletul. Ne-am revoltat când nivelul material a scăzut drastic, dar niciodată nu ne-am revoltat când ne-a fost atacat şi distrus sufletul''.
Pravoslavie.ru preia şi biografia părintelui publicată pe site-ul Mănăstirii Petru Vodă sub titlul 'Biografia unei biruinţe', textul fiind însoţit de mai multe fotografii.
Interviul sub titlul 'Dragostea toate le rabdă' este publicat şi de agenţia de informaţii ortodoxe Russkaia Linia.
Părintele Justin Pârvu a trecut la cele veşnice pe 16 iunie, la vârsta de 94 de ani, după o cumplită şi îndelungată suferinţă. De la sfârşitul lunii martie, cancerul de stomac de care suferea de mai mulţi ani de zile a dezvoltat o metastaza, care a adus complicaţii medicale în urma cărora Părintele s-a stins după o viaţă închinată iubirii jertfelnice.
A fost unul dintre cei mai căutaţi duhovnici din România şi mii de credincioşi din ţară şi din afara graniţelor au venit să-i ceară sfat şi binecuvântare. Batjocorit, umilit, dar niciodată înfrânt, Părintele Justin a răbdat chinuri de nedescris în temniţele comuniste, dar acestea nu i-au stins credinţa şi dragostea pentru neamul românesc, mulţi credincioşi considerându-l sfânt încă din timpul vieţii.
Dincolo de toate lucrurile sau situatiile care ne anima spiritul, dincolo de faptul ca ,oameni fiind, suntem supusi greselii, tradarii, invidiei ,rautatii si altora asemenea lor,nimic nu poate egala trairea sufleteasca , daruirea sufleteasca sau suferinta sufleteasca.... unii dintre voi,mai analitici fiind, o sa intrebati ce e sufletul de doare si sufera sau se bucura....nu stiu,stiu insa ca adevarat doare........ Cineva ma trimitea odata la cenaclu ,datorita vorbelor mele tendentios duioase;habar n-avea ce compliment imi facea! E in firea mea sa dau vietii un iz de simtire, sa traiesc pasandu-mi de ce vad, aud sau simt si sa despic firul in patru,n-am ce face! Diferenta dintre unii si altii este ca unii vorbesc despre ce si cum simt ,altii nu o fac...asta nu inseamna ca nu simt si ca n-ar dori sa etaleze slabiciunile si dorintele in fata celorlalti; mare gresala, domnilor! O povara in plus. Nu este credibil cineva care spune ca nu plange, nu se induioseaza, nu are temeri, nu cedeaza, nu si-ar dori ca o mangaiere plina de caldura sa-l supuna pentru o clipa, nu e capabil de vorbe de dor, nu-i tremura sufletul(din nou, sufletul)pentru parinti, copii, iubite... Si-acum, sa spun ca i-ar sta bine unui barbat sa accepte romantismul femeii si sa-l aprecieze cu o imbratisare la fel;ca ar fi merituos pentru un tata sa-si mangaie copilul si sa-l imbratiseze spunandu-i ca-l iubeste ,fara sa para ,,slab";ca nimic nu se compara cu o vorba sau un gest de iubire fata de parinti? Spun si adaug: -intotdeauna, un barbat da putere si incredere odata cu gesturile romantice -intotdeauna, copilul apreciaza iubirea parintelui(chiar si cand o respinge!)) -intotdeauna,parintii isi merita locul (indiferent care) in viata noastra P.S.1 toti cei despre care am vorbit asteapta sa se intample toate astea....... P.S.2 n-am avut un motiv anume pentru ce am scris
Am vrut sa scriu mai demult pe pagina asta, dar parca vorbele se scriu mai anevoios ca de obicei, starile se confunda, se atrag si se resping...nimic nu mai e la locul lui, imi pare ca oamenii se comporta ca niste condamnati la viata! conceptele care ne aduc plusul si minusul in toate nu mai recunosc adevarul de minciuna, albul de negru,binele de rau...suntem ca niste masinarii moi carora le plac stereotipiile ,dar spera in schimbare...care emana caldura fara a incalzi, care vorbesc despre sentimente ,dar nu transmit nicio emotie.....nu mai am incredere in ceea ce simt, ma indoiesc de realitatea mea, am senzatia ca suntem piesele unui puzzle in care succesul imbinarii este o iluzie optica,fiecare traindu-si propria realitate...
Viza catre fericire... Drumurile vietii sunt intortocheate; de cele mai multe ori,nicio cale nu te lasa sa-i intelegi rostul pana nu ii iei la pas asprimea si niciun loc nu ti se deschide pana nu ii aduci ofrande....e un amestec de ,,strabate-ma"" cu ,,fii atent!" si ,,apreciaza-mi pietrele ascutite care-ti provoaca durere pentru a intelege,mai apoi, ce e fericirea"....ce naiba spun eu aici? unora le trebuie foarte putin pentru a fi fericiti...cu fericirea asta, mare discutie! unii rad de ea, altii nu-si dau seama cand o traiesc,unii o au si striga necontenit ca nu sunt multumiti cu atat, altii asteapta la ,,stop" sa prinda macar cateva minute de fericire pana nu se schimba culoarea! viata cu multe culori, luminoasa sau intunecoasa, cameleonica,ascunsa sub masti pricepute de liniste, bucurie,multumire... Cineva ar zice ,,cum iti asterni, asa dormi!" si e mult prea adevarat,drumurile intortocheate si amagitoare sunt adesea insotite de parfumul ierbii si strigatul de frumusete al pasarilor, de mersul incet al furnicilor si teama parfumata a florilor care ni se ofera...toata natura ni se ofera,fara a cere ceva in schimb si fara a-si ascunde binele, fara teama ca intr-o zi frumusetea ei ar putea fi pierduta printre necazurile, relele,nefericirea oamenilor....ea ramane acolo primindu-ne de fiecare data cu binete,gratuit,ascultand in tacere si parca spunand: ,,poftiti, aici n-aveti nevoie de viza catre fericire!"
Forums
