Noua Europă de Est, în pericol. Se mai poate impune Occidentul în al doilea Război Rece?

Opinie de Valentin Naumescu

Idei cheie:

- Ucraina este un stat compromis pe termen lung;

- Din punct de vedere economic, militar, strategic, teritorial şi simbolic, Ucraina este în genunchi în faţa Rusiei;

- Posibilităţile (disponibilitatea) Occidentului de a ajuta concret Ucraina par, la ora actuală, minime. A trimite victima să negocieze cu călăul este în cel mai bun caz o glumă proastă, iar apelul la serviciile OSCE este calea cea mai sigură spre „îngheţarea” dosarului şi nesoluţionarea lui (vezi Transnistria 1992);

- Nicio ţară cu conflicte îngheţate şi trupe ruseşti staţionate pe propriul teritoriu nu va putea adera la NATO sau la Uniunea Europeană (aviz Ucrainei, Republicii Moldova şi Georgiei), adică obiectivul esenţial al doctrinei actuale a Kremlinului;

- Încrederea Rusiei de a proceda astfel („metoda conflictelor îngheţate cu trupe ruseşti staţionate”), pentru blocarea avansului structurilor euro-atlantice spre Est, se bazează pe o convingere simplă şi cinică a Moscovei: nimeni nu va îndrăzni să-i îndepărteze cu forţa pe soldaţii ruşi intraţi abuziv pe teritoriile statelor din noua Europă de Est. De la această îndrăzneală pleacă totul;

- În primul Război Rece, Statele Unite şi Occidentul au înţeles că numai opunând Uniunii Sovietice o forţă militară cel puţin egală pot limita potenţialul agresiv al acesteia („the doctrine of containment”, George Kennan, 1947);

- Al doilea Război Rece, declanşat de Rusia înaintea Summitului de la Vilnius şi acutizat după debarcarea lui Ianukovici în penultima zi a Olimpiadei de la Soci, pune Occidentul în faţa unei dileme: fie asumă costurile imense de a înfrunta din nou Rusia şi de-a-i anula pretenţia istorică la „sferă de influenţă”, fie cedează definitiv „vecinătatea estică” viitorului proiect al Uniunii Euroasiatice, pe care Moscova îl va anunţa oficial în 2015.
*

După deplasarea frontierelor Occidentului spre Răsărit, ceea ce se numea „Europa de Est” până în 1989 este acum „Europa Centrală”. De la republicile baltice şi Polonia, în Nord, până la România şi Bulgaria în Sud, extinderea spaţiului euro-atlantic a înglobat 12 state în cele trei lărgiri consecutive ale NATO (1999, 2004, 2008), respectiv 11 ţări în cele trei lărgiri ale Uniunii Europene (2004, 2007, 2013).

Astăzi, noua Europă de Est este cunoscută sub denumirea soft de „vecinătatea estică a Uniunii Europene” şi este formată din şase republici care au făcut parte din URSS: Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan.

Nu o dată, Vladimir Putin a afirmat că „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX a fost destrămarea Uniunii Sovietice”. Desigur, am putea răspunde că depinde de unghiul din care privim istoria, căci pentru naţiunile din fostul bloc socialist a fost cea mai mare bucurie a secolului XX, dar asta nu contează în discuţia de astăzi.

Ce trebuie deci să înţelegem de aici? Simplu: că, atâta timp cât se va afla la conducerea Rusiei, Putin va face tot posibilul pentru a apăra ceea ce crede că sunt „interesele strategice ale Rusiei la frontierele sale” şi, dacă tot nu mai poate da timpul înapoi, cel puţin să oprească avansul Occidentului în fostul spaţiu sovietic, adică în ţările din programul „Parteneriatul Estic” al Uniunii Europene. Sub nicio formă aceste state, în viziunea Moscovei, nu trebuie să ajungă în siajul Occidentului, indiferent de voinţa majorităţii cetăţenilor lor. Destinul lor, a decis Kremlinul, este fie să rămână o zonă tampon, fie să adere la Uniunea Euroasiatică. Acesta este, pe scurt, mesajul-cheie către Occident: opriţi înaintarea, aţi ajuns la linia roşie a spaţiului de interese al Rusiei!

Ucraina este cel mai elocvent şi mai fierbinte exemplu al acestei împotriviri tenace a Rusiei faţă o eventuală opţiune pro-occidentală a oricărei foste republici sovietice. Am mai spus-o, Rusia nu are neapărat nevoie să anexeze Ucraina în ansamblu, căci efortul de a hrăni un stat sărac, divizat şi vulnerabil este mult prea mare, dar esenţial este ca Ucraina să nu aparţină niciodată Occidentului. În oglindă, nici Uniunea Europeană nu pare prea dornică să înglobeze astfel de teritorii cu probleme structurale grave, astfel că soluţia „integrare fără aderare” (un fel de concubinaj fără obligaţii) se profilează tot mai limpede: desfiinţarea vizelor da, Acord de Asociere da, Spaţiu Comercial Liber da, piaţă comună şi influenţă politico-administrativă a Bruxellesului da, membership ba. E maximum ce pot spera, realist vorbind, ţările cărora le aparţin formal regiunile „marcate” militar de Rusia, precum Abhazia şi Osetia de Sud, Crimeea, Transnistria.

Până în prezent, reacţia Uniunii Europene a fost moale, şovăitoare, parcă temătoare, oricum neconvingătoare şi, dacă n-am bănui că e vorba doar de tactica de a cumpăra timp pentru a formula un alt tip de răspuns peste câteva săptămâni, de-a dreptul naivă. Cum să-i trimiţi pe Arseni Iaţeniuk şi artizanii „loviturii de stat fasciste” de la Kiev să negocieze cu Putin? Ce ar putea negocia? Evident, e timp pierdut (sau, depinde cum privim lucrurile, timp câştigat?) iar situaţia de pe teren nu se va modifica. Grupul de contact, OSCE, rundele de întâlniri care vor deveni cu timpul tot mai tehnicizate şi mai birocratizate etc., n-ar face decât să înmormânteze orice şansă de a-i face pe ruşi să plece din Crimeea. Dacă se va recurge până la urmă la această metodă a negocierilor politico-diplomatice nesfârşite, e semnul sigur că Uniunea Europeană nici nu mai speră la redarea Crimeei către Ucraina. Personal, chiar cred că Uniunea Europeană ştie de pe-acum că Rusia nu va mai pleca din peninsula care-i asigură deschiderea la Marea Neagră. Nimic nu e mai convenabil astăzi Rusiei decât un format de negociere sub egida OSCE, care se va dovedi cu certitudine un drum înfundat.

Pe de altă parte, Putin nu cu Ucraina, Republica Moldova sau Georgia vrea să stea la masa tratativelor. Anul trecut, Putin îi spunea chiar şi lui Cameron că Marea Britanie e o ţară prea mică pentru a intra în negocieri directe cu Rusia… Nu cu Iaţeniuk sau Leancă îşi propune Kremlinul să discute „balanţa de putere” a lumii. Ucraina e prea mică pentru o strategie atât de mare iar Republica Moldova nu există în această ecuaţie (din fericire pentru moldoveni!), decât după virgulă. De ei se va ocupa mai târziu (Transnistria, Găgăuzia), după ce pune pe butuci noul regim pro-occidental de la Kiev. Dumneavoastră v-aţi mai investi banii pe teritoriul Ucrainei, în aceste condiţii?

Moscova vizează fără îndoială statutul de super-putere pe care l-a avut până în 1991, recunoaşterea şi privilegiul de a fi tratată drept egala Statelor Unite şi a întregii comunităţi a democraţiilor occidentale, şi pe care speră că numai un nou Război Rece şi teama europenilor de tancurile sau rachetele ruseşti le mai pot restitui unei puteri de modă veche (definită ca „hard power” plus „diplomaţia gazului”), tot mai ignorată însă în ultimii douăzeci de ani pe scena politicii internaţionale. Acum înţelegem şi mai bine ce important ar fi fost gazoductul Nabucco West („trădat” finalmente de Uniunea Europeană şi Statele Unite, fiecare pentru propriile motive/interese economice): ar fi redus dependenţa cvasi-totală a Europei de Est şi pe cea parţială a Europei Centrale de gazul rusesc. Inclusiv Ucraina ar fi putut fi alimentată (probabil nu în totalitate), în viitor, printr-o derivaţie a gazoductului Nabucco din segmentul său românesc, ca resursă alternativă la conducta Gazprom.

În fine, întrebarea centrală este: ce poate face acum Occidentul? La obiect (adică îndepărtarea trupelor ruse din Crimeea), aş spune că nimic. Este chiar posibil ca cei aproximativ 60% etnici ruşi localnici să dorească sincer revenirea la Rusia-mamă, căreia i-au aparţinut de jure până în 1954, decât să trăiască într-o ţară divizată şi nesigură, aproape falită. Dar nu asta contează cel mai mult acum (nici măcar pentru Ucraina nu este decisivă Crimeea, cât perspectiva euro-atlantică, la rândul ei blocată), ci gravă ar fi „legitimarea” unui anumit tip de revizionism rusesc care priveşte spre spaţiul Uniunii Sovietice de până în 1991.

În faţa acestei tendinţe ameninţătoare pentru întreaga Europă de Est (în noua ei definiţie geopolitică), ar trebui pregătit un răspuns ferm şi complex, multidimensional, care să zdruncine convingerea Moscovei că Occidentul este prea laş sau prea comod ca să-i înfrunte pretenţiile de a avea o sferă de influenţă împotriva voinţei naţiunilor vecine, deci un răspuns de genul celui pe care NATO şi „lumea liberă” l-au dat Uniunii Sovietice de-a lungul primului Război Rece. În caz că aspiraţiile naţiunilor est-europene de a adera la sistemul euro-atlantic mai interesează cu adevărat, astăzi, pe cineva.

Contributors.ro
Valentin Naumesc

(Rusia vs NATO) Până unde va merge Putin?



După ce Crimeea a fost ocupată de către ruși fără a se trage vreun foc de armă, forțele militare ucrainene rămase în peninsulă fiind practic neutralizate, blocate în cazărmi, toată lumea se întreabă ceva face Putin mai departe.

Până unde va merge?

Ei bine, răspunsul se întrevede astăzi. Până aici! Înainte de a detalia, să ne amintim până unde a mers ultima oară, respectiv până unde a intrat în Georgia în 2008. Și de ce s-a oprit înainte de a ocupa Tbilisi?

De ce s-a oprit armata rusă înainte de Tbilisi în 2008?

O scurtă readucere aminte, un moment al războiului ruso-georgian din 2008 (pentru amănunte Învățămintele conflictului Războiul ruso-georgian din 2008 II). Acordul de încetare al focului a fost semnat la 14 august 2008, mediat de președintele francez Nicolas Szarkozy, care deținea prin rotație președinția UE. Un fragment din discuția dintre cei doi a fost dat publicității. Putin îi spune lui Szarkozy că vrea să meargă până la Tbilisi, să-l prindă pe Shakashvili (președintele georgian) și să-l spânzure, la fel cum a făcut Bush cu Saddam Hussein. Szarkozy a întrebat atunci, referindu-se la căderea de popularitate a președintelui american: Și vrei să sfârșești ca și el? Putin, după un moment de gândire: Să știi că ai marcat un punct!

Dar oare punctul marcat de Szarkozy l-a făcut pe Putin să nu ocupe Tbilisi? Când armata rusă se afla la 30 de kilometri de oraș, la Gori, după ce ocupase portul Poti și debarcase trupe proaspete pe acolo? Abhazii ocupaseră defileul Kodori sprijiniți de ruși, osetinii avansau spre sud împreună cu Armata 58 rusă, capitala georgiană era prinsă ca în clește. Să fie diplomația lui Szarkozy care a oprit armata rusă, credeți că pe Putin l-au apucat mustrările de conștiință de spaima că va suferi o cădere de popularitate ca și George W Bush la finalul său de mandat? Să fim serioși. Motivul opririi avansului rusesc este cu totul altul. Și este strict de natură militară, nu e vorba de crizele de conștiință ale lui Putin.
Din armata georgiană ce număra în jur de 25000 de militari, cei mai bine pregătiți dintre ei, în jur de 2000, la începutul conflictului se aflau în misiune în Irak. Un pod aerian american îi readuce în patrie pentru a lupta pentru țara lor. Ori, cum a fost posibil ca acest pod aerian să poată fi constituit fără ca rușii să fi putut măcar amenința acest pod aerian? Răspunsul este simplu: în cinci zile de conflict, rușii au pierdut patru avioane de luptă (oficial), doborâte de apărarea antiaeriană georgiană, fără ca georgienii să-și fi folosit firava ei aviație militară. Iar din punct de vedere al apărării antiaeriene rusești, situația era dezastruoasă.

Mare parte din regimentele de apărarea antiaeriană ruseşti sunt dotate cu rachete S-300PT sau PS, nedigitale, datând din anii 80. Aşa era şi regimentul antiaerian 108 cu baza la Voronej, 500 de kilometri sud de Moscova. Mai mult, majoritatea acestora erau regimente total lipsite de soldaţi, doar câteva cadre militare, respectiv ofiţeri şi subofiţeri care aveau în grijă lansatoarele şi rachetele. Efectivele armatei au scăzut de la 5,2 milioane de soldaţi în timpul URSS la 1 milion astăzi, în Rusia. Confruntată în ultimii douăzeci de ani doar cu războaie în care adversarii nu puteau fi în niciun caz o ameninţare aeriană, Moscova a neglijat total aceste regimente, astfel că s-a ajuns ca imense teritorii sau zone de graniţă să nici nu fie monitorizate radar. Astfel, în timpul războiului cu Georgia, trupele ruseşti s-au oprit la Poti nu numai în urma presiunilor diplomatice, dar şi prin recunoaşterea faptului că nu aveau cu ce să descurajeze manevrele aeriene americane. Cu patru avioane pierdute şi sistemele antiaeriene lipsite de soldaţi, ba dotate cu rachete din anii 80, ce credibilitate avea armata rusă? Astfel, cei 2000 de georgieni au putut fi readuşi din Irak de avioanele americane, iar un pod aerian cu ajutoare americane ar fi putut fi constituit fără ca Rusia să poată face ceva. În Marea Neagră începuse desfăşurarea NATO care ar fi protejat un astfel de sistem de convoaie cu ajutoare, inclusiv ajutor militar, către Tbilisi. Asta a fost forţa din spatele manevrelor diplomatice ale Vestului care au oprit avansul Rusiei către Tbilisi. (întreaga analiză în Rusia și apărarea imperiului)
Conflictele din ziua de azi care ajung să opună mari puteri, care nu vor să ajungă la confruntare directă, strategia este asemănătoare unui joc de șah între marii maeștri. Îmi mut tura înainte, dar dacă e amenințată de regină sau de un cal, mă opresc sau dau înapoi. Gândesc altă mutare, unde adversarul are piesele neprotejate. Nu îi iau piesele, mut să obțin poziția cea mai avantajoasă fără să îi iau vreo piesă, fiindcă dacă iau vreo piesă, respectiv deschid focul, iese război. Totul e o mișcare strategică pe punctele slabe ale adversarului, niciunul dintre noi nu dorește deschiderea focului, dar se poziționează în așa fel, încât dacă se ajunge în situația de a deschide focul, să fiu în avantaj maxim. Adversarul vede că sunt în avantaj, și atunci renunță, face un pas înapoi.

Rețineți acest paragraf, deoarece ne vom întâlni cu această logică mai departe. Ori, Putin a înțeles în 2008 că nu mai poate face un pas înainte fără ca SUA să reacționeze prin instituirea unui pod aerian protejat de navele din Marea Neagră, iar acest pod ar fi adus armament sofisticat care să doteze trupele georgiene comasate pentru apărarea capitalei Tbilisi. Și nu ar fi fost prea greu, am văzut modul de deplasare al coloanelor blindate rusești, aglomerate, bară la bară, înghesuindu-se pe șoselele înguste. O companie de georgieni pregătiți, ca și cei veniți din Irak, dotați cu lansatoare antitanc de tip occidental ca și Javelin, de exemplu, desfășurată pe ambele părți ale șoselei, ar fi putut provoca prăpăd. Ori, prin acceptarea acordului de încetare a focului, Putin s-a oprit. Adevărul că nu șarmul și retorica lui Szarkozy l-au oprit pe Putin să nu ocupe Tbilisi, ci argumentul militar conform căruia nu avea cum să se opună podului aerian american. Dacă ar fi avut o baterie de rachete S-400 în zonă, americanii nu ar fi riscat trimiterea avioanelor, dar aceste baterii sunt plasate în apropierea Moscovei. Ce vorbeam de jocul de șah, americanii au mutat tura înainte, dar rușii nu au avut cu ce să o amenințe, așa că s-au retras.
Până unde va merge Putin în Ucraina?

Printr-o mișcare de maestru, Putin a ocupat Crimeea fără luptă, fără sânge vărsat (vezi Crimeea a căzut fără luptă). Reacțiile au fost mai mult diplomatice, amenințare cu sancțiuni, așa că Putin mai face un pas. Din nou o mișcare deșteaptă, exerciții militare la Marea Baltică și în zona Kalinigrad, enclavă rusească între Polonia și Țările Baltice. Cu ce scop?

Să ne amintim din nou anul 2008. După Summitul NATO de la București din aprilie 2008, Ucraina condusă atunci de Iushcenko și Georgia cer Member Action Plan, primul pas spre admitere în NATO. Le este refuzat, formal amânat, dar reacția Rusiei începe imediat. Toată presa rusă, controlată desigur de Kremlin, amenință Ucraina, toate ziarele și emisiunile TV sunt pline de amenințări ale Rusiei împotriva Ucrainei (se poate verifica) dar nimic despre Georgia. Și totuși, la 8 august 2008, ofensiva rusă se declanșează împotriva Georgiei, nu împotriva Ucrainei. De reținut, este o tactică elementară. Ameninți în stânga, lovești în dreapta. Îți agiți brațul drept, apoi lovești cu cel stâng pentru a-ți surprinde și nimici adversarul. Toată strategia militară se bazează pe disimulare, iar asta a făcut Rusia cu succes.

Revenim la exercițiul militar din Kalinigrad. A agitat apele la Marea Baltică, Polonia își trimite trupele la graniță, Lituania își pune trupele în alertă. Greșeală, Rusia va lovi în altă parte, în estul Ucrainei unde terenul este deja pregătit după ocuparea Crimeii fără luptă. Terenul e pregătit acolo, încep demonstrațiile pro-ruse, este arborat drapelul rus, ne așteptăm dintr-o clipă în alta ca să apară ca și în Crimeea băieții cu cagule și fără însemne care să ocupe clădiri, posturi de pază, obiective strategice. În câteva zile vom constata că estul Ucrainei este scos de sub controlul Kievului. Da, asta ar fi logica lucrurilor, asta ar fi trebuit să urmeze, dacă nu ar fi intervenit între timp ceva.



Ceva ce se numește George Bush. Nu este vorba de George Bush de care vorbea Szarkozy mai devreme, ci de alt George Bush. Americanii își denumesc portavioanele după numele foștilor președinți sau personalități importante din istoria lor, iar cel mai nou și mai modern portavion al lor poartă numele lui George Herbert Bush, tatăl lui George W Bush, președinte între 1988 și 1992, fost șef al CIA, dar și cel mai tânăr pilot american de bombardier în al doilea război mondial, așa că are merite. Portavionul George H Bush (CVN77), la ora actuală este cel mai mare și modern portavion din clasa Nimitz (ce cuprinde alte nouă portavioane) și este nava amiral a marinei americane, cea mai puternică și bine dotată din întreaga marină americană. Comparativ, flota militară americană este mai numeroasă decât toate cel treisprezece flote militare următoare luate toate la un loc, dar din care unsprezece îi sunt aliate, așa că cei care prevăd declinul puterii militare americane pe mare ar trebui să se mai gândească.

Ca să revenim, în 2008 în Georgia pe Putin l-a oprit amenințarea militară și nu a mers mai departe. Acum, în 2014, cine credeți că îl va opri pe Putin? Aceeași amenințare militară. De data asta sub forma portavionului George H Bush care s-a în portul grecesc Pireu, la o zi de marș de Marea Neagră. Dar un portavion nu se plimbă singur, are o flotă care îl însoțește. În marina americană, și în oricare alta, portavionul este nava amiral, dar nava amiral a unei flote. Un portavion nu se plimbă singur ca țintă a unui submarin inamic nimerit în zonă. Portavionul este lider și parte a unei flote, care cuprinde obligatoriu și alte nave de însoțire cu rol de protecție sau întărire a forței navale. Ori, numai această flotă de însoțire se ridică la trei crucișătoare (Philippine Sea, Leyte Gulf, Anzio), șase distrugătoare (Gravely, Truxtun, Mason, Bulkeley, Arleigh Burke, Kauffman), trei submarine, plus alte nave de însoțire, depășind ca și putere de foc tot ce are Rusia în Marea Neagră. Deci SUA mută cu regina, și Rusia nu are cu ce să-i răspundă.
Vedem că Rusia a trecut deja în expectativă, oarecum neașteptat după mișcările rapide, de forță, începute la 1 martie 2014. Mișcările ruse au avut efectul invers celui scontat de către Vladimir Putin, este din ce mai plauzibilă versiunea că acesta a acționat la repezeală, și-a pierdut cumpătul. Altfel nu se poate explica ce a fost în mintea lui când a ordonat exercițiile de la Marea Baltică care au îngrijorat Polonia și Țările Baltice. Posibil o manevră de disimulare pentru etapa a doua a ocupării teritoriilor pro-ruse din Ucraina, respectiv zona de est. Putin a greșit, s-a lăsat din nou purtat de furie și a acționat fără să gândească prea mult, iar consilierii săi, de fapt niște pupincuriști, nu au avut curajul să-i atragă atenția unde greșește. Și-a umflat mușchii în Marea Baltică, rezultatul? Dar ce a ieșit a fost ceea ce își dorea Rusia mai puțin: un ajutor militar american pentru Polonia și Lituania, 12 avioane de luptă F-15 americane în Polonia și 5 în Lituania. Asta după ce ani la rând Rusia s-a străduit să creeze zâzanie între Europa și SUA și să-i îndepărteze pe americani din Europa. Asta nu are cum să fie gândire strategică, ci o acțiune în grabă, fără să fi evaluat corect posibilele consecințe.
Revenim la Marea Neagră. Ce va face portavionul George H Bush? Va intra în Marea Neagră, și va forța Sevastopolul? Nici vorbă. Nu așa acționează portavioanele, a căror forță tocmai în asta constă: lovesc de la mare distanță și controlează o suprafață mare, concentric în jurul portavionului, cu ajutorul grupului de avioane de luptă. Un portavion american are un număr impresionat de avioane de luptă la dispoziție pe punțile sale, iar George H Bush nu face excepție, ba dimpotrivă, capacitatea de a avea 90 de aparate aeriene, dintre care majoritatea (circa 70) avioane de luptă de genul F-18 (F/A-18E/F Super Hornets și F/A-18C Hornets) care depășesc în toate domeniile aparatele rusești. Mai mult, în Crimeea, la baza de la Sevastopol, rușii au sub 30 de aparate Suhoi-27 și Mig-29. Dacă s-ar aduna toate avioanele rusești de luptă din sudul Rusiei, din raza de acțiune a portavionului american, tot nu ar avea cu ce să-i facă față. Iar dacă rușii ar deplasa avioane spre sud, către Marea Neagră, în mod sigur vom asista la relocarea a încă 50 de avioane F-16 de la bazele americane de la Incirlic (Turcia) și Aviano (Italia) către baza NATO de la Constanța, Mihail Kogălniceanu, aflată la circa 400 de km de Sevastopol.

Foarte sensibilă este situația la Constanța, mai precis la baza Mihail Kogălniceanu, unde de săptămâna trecută a început tranzitul forțelor americane care se retrag din Afghanistan. Acest pod aerian trece la 400 de kilometri de Sevastopolul din Crimeea, unde situația este incertă. Este normal ca americanii să fie interesați și îngrijorați, de aceea își iau măsurile de rigoare. Distrugătorul USS Truxton, din escorta portavionului George H Bush, a sosit la Constanța pentru exerciții comune cu marina română și bulgară. Nu este întâmplător, ci cu scop clar. Protejarea culoarului aerian, dar și trimiterea unui mesaj Moscovei vizavi de Ucraina. În acest caz, Truxton este doar mesagerul care avertizează că în spate e ceva mai serios, întregul grup de luptă al portavionului George H Bush. Și să nu uităm, USS Truxton nu este sigura navă americană aflată acum în Marea Neagră, se mai află aici și USS Taylor, care asigura asistența americană în timpul Olimpiadei de la Sochi, dar care nu mai plecat, rămânând în portul turcesc Samsun pentru reparații (!). Priviți pe hartă unde se află Samsun față de Sevastopol și veți înțelege mai multe.



Ori, grupul de luptă american nu are de ce să intre în Marea Neagră, poate aștepta, e suficient că este acolo aproape. Și în caz de nevoie poate intra în Marea Neagră, și ar fi suficient ca să stea în larg, doar prin prezența sa blochează întreaga flotă rusă în portul Sevastopol, anihilându-i orice mișcare. Fiindcă această flotă nu are cum și nici cu ce să reacționeze împotriva Grupului de luptă american ce însoțește portavionul George H Bush. La fel, sunt anihilate orice tentative aeriene prin superioritatea netă a avioanelor americane în regiune. Rusia nu are cum să reacționeze în Marea Neagră în acest context, la fel ca și în 2008.

Sunt unii care spun că portavionul american nu are cum să intre în Marea Neagră, invocând chestiuni tehnice sau Convenția de la Motereaux din 1936. Tehnic, e posibil, citiți caracteristicile navei. Politic ar fi o discuție, deoarece prin această convenție este interzisă intrarea în Marea Neagră a navelor militare mai mari de 45000 de tone care nu aparțin țărilor riverane, portavionul având deplasament de 90000 tone. Dar chiar Turcia este cea care garantează accesul, și să ne amintim faptul că Turcia este membră NATO și, mai mult, este foarte deranjată de acțiunea rusă din Crimeea din perspectiva minorității etnice tătare. Iar startul la încălcările de convenții a fost dat chiar de Rusia, care a nesocotit Convenția de la Budapesta din 1994, prin care chiar ea, alături de SUA și Marea Britanie, garantau frontierele Ucrainei în schimbul renunțării de către aceasta la armamentul nuclear rămas în posesia ei după dezmembrarea URSS din 1991. Astfel, aceste argumente nu prea stau în picioare, și Rusia știe asta, de aceea s-a oprit deocamdată.

La ora actuală fiecare este în așteptare, se negociază dar fără prea mare rezultat. Rusia e foarte grăbită cât mai repede să aducă un argument în favoarea sa pe tema Crimeii, de aceea a devansat așa-zisul referendum, din mai în 30 martie, apoi în 16 martie, după ce s-a văzut reacția militară americană care își întărește poziția în regiune, lăsându-i un spațiu de manevră mai redus. Un lucru este sigur, Rusia va încerca să țină cu dinții de Crimeea, și va aștepta un moment mai prielnic pentru a lua și estul Ucrainei. Dar asta nu înseamnă că va renunța la gândul de a integra întreaga Ucraină în Uniunea Eurasiatică (vezi Ucraina, spre război?), perspectivă mult mai îndepărtată după evenimentele începute la 1 martie 2014.

Autor: Cristian Negrea
Sursa: LINK

Crimeea a căzut fără luptă

Dacă cineva ar fi susținut în urmă cu puțin timp că Rusia va ocupa Ucraina în patru zile și nu va fi nevoită să tragă un foc de armă pentru asta, lumea l-ar fi considerat nebun. Cum așa? Ucrainenii, care au pretenții asupra altor teritorii, care s-au judecat cu România pentru o bucată de platou continental la Marea Neagră timp de mai mulți ani la Haga, care au tot încercat să joace cu frontiera Dunării prin controversatul canal Bâstroe, aceiași ucraineni să stea cu brațele încrucișate în timp ce le este ocupată o importantă provincie, recunoscută ca și ucraineană de ONU, având și garanții de inviolabilitate a frontierelor din partea SUA, Marii Britanii și chiar a Rusiei prin Protocolul de la Budapesta din 1994, chiar ei să nu reacționeze?
Se va spune că da, dar Rusia avea o bază militară puternică pe acest teritoriu, plus aproape 60% din populația de 2,25 milioane a Crimeii este formată din etnici ruși, că manevra lor a fost foarte bine pusă la punct etc. Adevărat, manevrele lor au fost foarte bine puse la punct, bine gândite și bine executate, pas cu pas și poziție cu poziție. Niște demonstrații pro-ruse la Simferopol, apoi mascați înarmați și fără însemne ocupă poziții cheie pe clădirile guvernamentale, ocupă punctele strategice, apoi trupe numeroase securizează aceste poziții, ajungând la finalul celor patru zile să blocheze cazărmile militarilor ucraineni cu ei înăuntru, fără posibilitatea de a mai face ceva (cum spuneam în articolul Ucraina, spre război?). Practic, rușii au ajuns stăpâni necontestați pe Crimeea în patru zile, mai mult, au făcut-o fără să tragă un foc de armă, de fapt și fără să recepționeze vreun foc de armă!
Cum este posibil, cine e de vină? NATO, UE, SUA, comunitatea internațională? Nici vorbă, principalul vinovat este mult mai aproape, la Kiev. Cum spune vorba aia, pentru un dans e nevoie de doi. Iar al doilea este fără îndoială Ucraina. Ce a făcut conducerea ucraineană, cea care a înfruntat gloanțele pe Maidan și și-a impus puterea la Kiev, alungându-l pe Ianukovici? Ce a făcut ca să evite această situație? În afara unor declarații ceva mai belicoase, absolut nimic!

Trebuie să lămurim niște aspecte. Forțele militare ale unui stat funcționează după legi și reguli, pe baza unor ierarhii stricte. Astfel, o unitate nu poate face nimic de capul ei, pentru a acționa trebuie să primească ordin de la eșalonul superior, acesta de la cel superior lui și tot așa până la conducătorul suprem care este întruchiparea conducerii politice a țării. În cazul în care conducerea politică încalcă legile țării, dând de exemplu un ordin de a se trage în popor, cum a făcut Ceaușescu și Ianukovici, se poate constata încălcarea legii și unii să nu execute ordinul. Dar în cazul în care ordinul este legal, trebuie executat, dar acesta poate fi executat cu condiția să fie dat. Nu poate o unitate să se apuce să lupte de capul ei, fără ordin, deoarece din start devine rebelă și liderii ei pot fi trimiși pentru a fi judecați de Curtea Marțială.
Ori, ce ar trebui să facă conducerea politică și militară atunci când persoane necunoscute, înarmate și purtând cagule, ocupă și iau poziții de tragere pe clădirile guvernamentale principale din capitala unei provincii ucrainene? După toate regulamentele internaționale, dacă aceste persoane nu aparțin structurilor de forță ale țării gazdă, pot fi considerate formațiuni paramilitare care încearcă să preia controlul, deci neutralizarea lor este perfect justificată. A făcut conducerea ucraineană ceva în acest sens? A dat ordin structurilor sale de forță să aresteze acele persoane, mai ales că în primele zile numărul lor era destul de redus și grupurile erau destul de disipate?
Nu trebuia să deschidă focul asupra lor, trebuiau trimise trupele ucrainene care să le rețină. Uzul de armă era justificat în cazul în care aceste persoane ripostau. Există reglementări clare asupra dreptului polițistului sau militarului de a face uz de armă. Iar când ai în față persoane necunoscute, fără însemne, înarmate care ocupă puncte cheie din țara ta, atunci poți face uz de armă. Se somează, dacă nu se supune se execută foc de avertisment, dacă nici atunci nu se supune, foc în plin. A făcut Kievul așa ceva? Respectiv a dat vreun ordin unităților din Crimeea să procedeze în acest mod? Ca să facem o paralelă, ce ar trebui să facă conducerea României dacă pe clădirile din Sfântu Gheorghe apar trăgători necunoscuți, dacă principalele puncte de trecere din Târgu Mureș sunt ocupate de genul acesta de inși înarmați?
Kievul nu a făcut nimic, astfel că Rusia a plusat. Apare traficul de elicoptere și avioane, sunt ocupate aeroporturi, baze militare, încep deplasările masive de trupe spre toate punctele cheie ale peninsulei. Militarii ucraineni, tot în cazărmi. Nimeni nu le-a dat vreun ordin să iasă, sau ce să facă. În mod sigur, ofițerii ucraineni înroșesc liniile telefonice și undele radio cerând de la Kiev ordine și instrucțiuni. Este cineva capabil acolo să dea aceste ordine? Mă îndoiesc.

Câteva cuvinte despre spațiul aerian. Ucraina a închiriat baza de la Sevastopol Rusiei. În înțelegerea militară care a fost încheiată între cele două țări, sunt stabilite niște culoare aeriene care să fie folosite de ruși pentru deplasările în și dinspre baza de la Sevastopol. Există protocoale, înțelegeri, partea ucraineană este anunțată când urmează să vină vreun transport militar, pentru a nu crea confuzii și alarme inutile. Partea ucraineană trebui să aprobe aceste zboruri înainte de a avea lor, deoarece ea este proprietara spațiului aerian, dar și al bazei. Genul acesta de înțelegeri și anunțări prealabile există peste tot în lume, la toate bazele militare pe teritoriul altui stat. La fel, și la baza de la Mihail Kogălniceanu, nu vă închipuiți că vin americanii cum vor, ei trebuie să-și anunțe în prealabil zborurile, orele la care intră în spațiul aerian românesc vreo aeronavă de-a lor, pentru a nu intra în alertă fără să fie cazul.

Ori, cum reacționează Ucraina când toată Crimeea începe să fie înțesată de zboruri neautorizate? Să fi obținut rușii aprobarea autorităților ucrainene pentru toate aceste zboruri? Mă îndoiesc. Civili aflați în mașini filmează formațiuni de elicoptere care zboară în plină zi. Cum reacționează autoritățile ucrainene? Protestează. Au încetat zborurile? Nu.
Cu o întârziere nejustificată se declară închiderea spațiului aerian pentru aeronavele militare. Cam târziu, dar totuși s-a dat. Dar cu asta ce-am făcut? Dacă închizi spațiul aerian, atunci implicit îl declari inviolabil, orice aeronavă care violează spațiul aerian poate fi atacată și doborâtă. Dacă îl închizi, îl închizi ca să îl aperi, dacă nu îl aperi, de ce îl închizi, numai ca să mai faci o declarație? Aflăm că Ucraina protestează fiindcă i s-a încălcat spațiul aerian. Asta după ce l-ai închis, nu? Dacă ai anunțat că ai închis spațiul aerian, cum încearcă cineva să intre, îl prinzi în cătarea SAM-urilor. Ah, dar bazele de SAM-uri din Crimeea au fost ocupate de ruși. Atunci deplasezi SAM-uri mobile în apropiere, către istmul Perekop, și în caz de nevoie lansezi una ca să se vadă că vorbești serios. Dacă nu, nu ai făcut nimic, rămâi cu protestele că ți-au încălcat spațiul aerian, încă și de două ori. Dacă nu lansezi rachete, îl vor încălca și a treia oară, au văzut că merge.
La fel ca și inviolabilitatea santinelei. În interiorul gardului cazărmii militare este o zonă interzisă. Cine intră fără permisiune, fie pace sau război, riscă să fie împușcat. Santinela care păzește nu poate fi atacată, este principiul stipulat prin lege și regulamente militare, cel al inviolabilității santinelei. Dacă pătrunzi în zona în care santinela are consemnul să o păzească, o faci pe proprie răspundere, pe riscul tău. Nimeni nu va acuza vreodată santinela că te împușca dacă tu nu răspunzi la somații. Două somații, foc de avertisment, apoi foc în plin. Rușii care au intrat în cazărmile ucrainene știu asta. Dar mai știau că nimeni nu va face uz de armă contra lor. Fiindcă nu a primit ordin, nimeni de la Kiev nu l-a dat. Nu a avut curajul, nu și-a asumat răspunderea, încă nu știm.

În acest context, cu atât mai de neînțeles mi se pare pasivitatea trupelor ucrainene în ultimele patru zile. De ce nu au deplasat o companie la aeroportul din Simferopol, de exemplu, nu l-au ocupat înaintea rușilor, apoi să interzică pătrunderea lor, amenințându-i cu deschiderea focului, era aeroportul lor în țara lor, nimeni nu putea să vină să-l ia fără riscuri. Somație și foc de avertisment. Dacă rușii ripostau, era clară situația pentru toți. Dar nu a existat acel ordin.
Și așa Ucraina s-a trezit în situația în care Crimeea este practic ocupată fără să se fi tras un singur glonț. Și îi va fi greu să revină, chiar dacă se va găsi voința politică să o facă. Situația strategică este net defavorabilă. Întreaga peninsulă este ocupată de ruși, ei sunt fortificați în această zonă care ea însăși este o citadelă naturală. Singurele trupe ucrainene de aici sunt prizoniere în cazărmi, nu sunt dezarmate, dar sunt în imposibilitatea de a face ceva, înconjurate de ruși. Sunt ostatice, îngreunând și mai mult situația militară a Ucrainei. În plus, fiindcă nu a reacționat, Ucraina se confruntă cu același scenariu în estul țării, iar întreaga inițiativă aparține Rusiei, Ucraina nu poate decât să reacționeze, nu să acționeze.
Să venim cu câteva exemple. În 28 iunie 1940, România evacuează Basarabia și nordul Bucovinei în urma ultimatumului URSS. Militarii primesc ordin să nu răspundă la provocări, să nu deschidă focul. Sovieticii profită, nu respectă graficul de deplasare și le-o iau înainte, îi atacă, îi dezarmează, îi batjocoresc. Românii nu răspund fiindcă au ordin să nu o facă. Totuși, sunt unii care la forță răspund cu forța, deschid focul și îi opresc pe sovietici, fără ei aceștia ar fi mers mai departe de Ținutul Herța și România ar fi fost ceva mai mică (vezi 28 iunie 1940. Fapte și eroi necunoscuți și Cedarea Basarabiei. Aveam alternative?). Românii, chiar dacă au primit ordin să nu tragă, au fost unii care au ripostat. E foarte adevărat că acum soldații ruși în Crimeea au fost mult mai politicoși cu cei ucraineni.

Și să nu uităm, ceea ce vedem că se petrece acum în Ucraina poate am fi văzut că în România în decembrie 1989, să nu uităm că sovieticii au fost invitați în țară, se cam știe de către cine. Mai știți cum a reacționat generalul Gușe (asta nu îl absolvă de alte greșeli), fapt care poate ne-a salvat atunci: Dacă vin, tragem în ei!

Rusia nu e prima oară când face o astfel de manevră. Amintiți-vă de Kosovo în 1999, când Serbia în urma bombardamentelor NATO își dă acordul de a părăsi provincia și trupele NATO pornesc să ocupe punctele cheie. O coloană înarmată rusească trece din Bosnia-Herțegovina unde era trupă de menținere a păcii și ocupă înaintea tuturor aeroportul din Priștina, dând Rusiei un grad mai mare de negociere ulterioară.
În 1992, moldovenii au decis să lupte, au primit ordin să o facă, să băteau pentru țara lor și aveau mult mai mici șanse decât a avut Ucraina acum. Nimeni nu a pus vreo presiune internațională pe Rusia în 1992, nimănui nu-i păsa de Republica Moldova, doar României. O țară mică sfida un imperiu, dar a luptat. Au fost învinși. De luptat au luptat și georgienii, și pentru aceste merite, și în ziua de azi, Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud sunt considerate teritorii ocupate de Rusia.
Ucraina a pierdut enorm prin lipsa de reacție, mult mai bine dotată și înarmată decât aceste două țări la un loc, nu a reacționat, deși avea susținerea morală a vestului. În ciuda retoricii belicoase de care dau dovadă naționaliștii ucraineni pe forumurile de pe internet, Ucraina nu a făcut nimic ca să-și apere țara. În mod sigur, și NATO va fi mai reticent, deoarece impresia lăsată este una ciudată. E greu de înțeles când susții sus și tare că Crimeea îți aparține, dar o lași din mână fără a trage un singur foc de armă.
Dar dacă lucrurile se opresc aici cu Crimeea, ca în ziua de azi, peste zece ani se va vorbi despre Crimeea ca un teritoriu cedat de Ucraina și nu ocupat de Rusia.

Rusia a dat ultimatum: până mâine trupele ucrainene din Crimeea să capituleze, dacă nu vor fi luate cu asalt. Ce ordine vor primi aceste trupe de la Kiev? Sau vor primi vreun ordin? Oricum, pentru ele e târziu.

Despre Ucraina, cu resemnare. Trei scenarii, oricum, pierzătoare pentru Occident


Din oricare punct sau unghi de vedere ai privi evenimentele petrecute în flux continuu în ultimele săptămâni în Ucraina, recte Crimeea, nu poţi să nu te gândeşti că istoria, asemenea unui animal de pradă care şi-a prezervat, peste timp, toate simţurile şi reflexele treze, e gata să sară mereu la gâtul realităţii, repetându-se în datele ei esenţiale şi tragice, precum şi în semnificaţii şi efecte.

La o primă panoramare, fie ea şi sumară, evenimentele de la graniţa estică a României şi a UE obligă memoria la un recurs dureros, dar necesar care fac izbitoare asemănările cu două episoade petrecute în preajma celui de-al II-lea Război Mondial:

1. Alipirea Sudeţilor de către Hitler în 1938, în fond, o ruşinoasă cedare ca urmare a craselor dezertări de conştiinţă şi-a laşităţilor democraţiilor occidentale, devenite de-atunci istorice, funciare şi

2. Primele trei zile de după declanşarea războiului cunoscute în istorie sub numele de „Războiul ciudat”, atunci când o reacţie în forţă, inclusiv diplomatică, a Marilor Puteri ar fi putut descuraja şi opri tăvălugul războiului.

La fel ca evenimentele acelor ani care la distanţă de aproape opt decenii continuă să producă şi astăzi efecte, raptul teritorial petrecut în zilele noastre a avut parte de reacţii, de poziţionări geopolitice şi strategice asemănătoare. Aceleaşi declaraţii sterile scoase din goarna neputinţei cu muştuc ruginit, aceleaşi ameninţări cu sancţiuni economice făcute de ochii lumii ori cu jumătăţi de gură, aceleaşi temeri şi îngrijorări declarativ-ipocrite, aceleaşi indignări ţâfnoase, şi-atât, ale unora, alături de „ciocul mic” al altora, au declanşat mecanismele unei mori care de mult timp macină doar pleavă în relaţiile cu Rusia. Dacă există vreo diferenţă între cele două episoade, atunci ea se referă la celeritatea cu care s-au petrecut faptele: în vreme ce lui Hitler i-au trebuit şase luni pentru a frânge voinţa lui Chamberlain şi Daladier, şi aşa de plastilină, „Ţarului” Putin i-au fost de ajuns doar 48 de ore pentru a-şi agăţa la rever perla „coroanei”, Crimeea. Oricâte trimiteri la morală, la dreptul internaţional, la imperativele climatului de destindere configurat după standardele secolului XXI, bla-bla-bla! şi oricâte apeluri la raţiunea carteziană ar face Occidentul, un lucru e cert: aflat la al n-şpelea mandat din câte va dori să aibă în fruntea Rusiei, Putin, animat de combustia şi măreţia visului lui Petru, e hotărât să sfideze şi să înfrunte lumea, odată cu relativa ei stabilitate. În afirmarea şi punerea în operă a tendinţelor vădit expansioniste de refacere a fostului imperiu sovietic, Crimeea este numai „piatra de încercare”, momeala vicleană a pescuitorului, cu succes, în ape tulburi. Pentru că, orice s-ar spune şi crede, Putin (şi dacă nu el direct, atunci intelligence-ul din spatele lui) e un bun cunoscător al psihologiei umane, al tarelor şi slăbiciunilor omeneşti şi peste toate al spiritului de conservare a speciei, fapt pentru care 1. Ştie că, astăzi, nimeni, dar nimeni nu poate să-şi asume deliberat preţul uriaş al fatalităţii, al iminenţei unui conflict de proporţii şi 2. Asemenea lui Hitler, Putin cunoaşte bine „marfa”, interlocutorii negociatori, ştie ce le poate „pielea” şi din ce „stofă” sunt croiţi diplomaţii şi politicienii aflaţi la vârful Europei. Pe unii dintre ei nu dă nici doi cenţi aşa după cum a şi lăsat să se înţeleagă cândva, aşa cum nu dă nici doi bani de-ai noştri pe Convenţiile şi Tratatele bi sau trilaterale ca cel din 1994, de pildă. Şi mai ştie că Occidentul, după scenariul aceloraşi vechi şi repetabile laşităţi la care se adaugă, mai nou, bumerangul globalizării cu marile sale riscuri financiare pentru concerne şi multinaţionale aflate într-o mare vulnerabilitate odată implantate adânc în inima economică a Rusiei, nu va face nimic semnificativ ori radical afară de figuraţie, de mimetismul vărsării unei lacrimi fierbinţi şi de efortul de a-şi spori capacităţile de primire a refugiaţilor.

Pentru că, nu-i aşa?, în orice eventual conflict regional, îndepărtat geografic de el, Occidentul se va ghida mereu după zicala care spune că tot ce nu te afectează direct şi nu te omoară te întăreşte, în schimb. Aşa încât, în ciuda vocalizelor în falset şi a cântecului de sirenă strecurat de „Bătrâna Doamnă” în urechile prea credule ale proeuropenilor kieveni, în pofida navetelor diplomatice formale şi cu actori autişti care reprezintă faza premergătoare a biblicului „spălat pe mâini”, tot ce se întâmplă în Ucraina via Crimeea, inclusiv repeziciunea derulării şi acutizarea provocărilor, a fost, este şi va rămâne o „afacere” eminamente rusească. Personal, nu cred că Occidentul, mult clamata şi invocata, adesea în pustiu, Lume liberă (??), poate balansa pozitiv şi hotărâtor cursul şi finalitatea evenimentelor. Nu! Cel mult, şi n-ar fi un lucru chiar de nimic, poate să minimizeze costurile şi să-şi ofere o cât mai rezonabilă ieşire dintr-un joc al sferelor de influenţă pe care ea însăşi, Lumea liberă (??), l-a pierdut de mult, nu de azi, de ieri, ci odată cu sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale.

Europei, buimacă şi încă în recesiune, tocmai aflată la ceasul schimbării de gardă în instituţiile şi organismele sale când nişte politruci aroganţi, îmbuibaţi de privilegii şi orgolii pleacă pentru a lăsa locul altora aidoma lor, numai de Ucraina şi avatarurile ei nu-i „arde”! În plus, ultimele evenimente, ameninţările cu suspendarea inspecţiilor la arsenalul său nuclear, refuzul accesului Comisiei OSCE pe teritoriul Crimeei şi replica retorsiunilor economice, ne arată cât de tare joacă Rusia şi cât de departe e hotărâtă să meargă pe drumul reîncălzirii Războiului Rece. Intransigenţa Rusiei este şi semnul cât se poate de clar că pregăteşte Europei şi Alianţei euroatlantice confortabilul rol de spectator într-o piesă cu scenografie şi regie proprie şi n-aş zice că, în secret, „Lumea liberă” (??) nu-şi doreşte chiar o asemenea poziţie. O piesă cu scenarii ce pot merge de la un simplu „foc de paie” până la aspectul „horror” într-o derulare cât de cât previzibilă după cum urmează:

I. Lucrurile rămân la stadiul actual. Referendumul cu final previzibil consfinţeşte un fapt împlinit: Crimeea e parte a teritoriului rus, are administraţie, jurisdicţie şi monedă rusească. Nu rămâne decât ca ecoul evenimentelor să se estompeze cu timpul, rămâne ca rana să se cicatrizeze ori doar să fie „pansată” printr-un masiv efort, cum altfel decât financiar?, al statelor Uniunii. Europa, care şi-a probat din plin slăbiciunile, mai contabilizează un conflict îngheţat, al câtelea?, existent în fostele teritorii sovietice. Mai departe, îi revine Europei obligaţia să convingă puterea centrală de la Kiev că acesta e costul minim din multe altele dezastruoase. Numai că…

II. … odată pornit bolovanul la vale, va fi greu de oprit. Precedentul deja creat amorsează fitilul unor posibile explozii în lanţ. Încep provocările populaţiei rusofone, la Harkov, ruşi înarmaţi au luat, deja, cu asalt sediile administraţiei locale, iar în curând, fenomenul se poate repeta, prin simpatie, la Doneţk şi în restul teritoriului marcat de amprenta populaţiei ruse, majoritare. Evenimentele se petrec la doar câteva zile de când Putin a obţinut mandat din partea Camerei superioare a Parlamentului rus pentru utilizarea forţei armate pe întreg teritoriul Ucrainei! Atunci, cum se împacă „ucazul” oficial echivalent unei adevărate declaraţii de război cu declaraţia ritoasă a lui Lavrov că Rusia nu va permite declanşarea unei băi de sânge în Ucraina? Joacă Rusia la intimidare? Vrea să testeze anduranţa şi consecvenţa oficialilor de la Kiev? Probează forţa, puterea de reacţie şi descurajare a Occidentului? Ori chiar este dispusă şi hotărâtă să „mute” întreaga Ucraină în spaţiul rusesc, nu contează cum, inclusiv trecând-o prin foc şi prin sânge? Oricum, în acest cel mai negru şi devastator scenariu, Europa tot nu se va ridica de pe scaunul de spectator, acolo unde va şi rămâne, e drept, ultragiată, e drept, vocală peste poate în deplângerea crimelor, dar, în rest, ţeapănă, paralizată, inertă. Va face doar ceea ce ştie ea cel mai bine, atentă fiind să-şi orchestreze cu maximă eficienţă şi ieftine câştiguri de imagine gesturile umanitare care-i vor afecta serios bugetele naţionale. În rest, nu cred că trebuie să se aştepte cineva la mai mult din partea ei!

III. În fine, scenariul secesiunii la „masa verde”, preferabil oricăror alte scenarii care ar presupune vărsarea de sânge şi un dezastru umanitar. Cu o condiţie: ca împărţirea Ucrainei în două (mă îndoiesc că ruşii n-o vor în integralitatea ei!) să se petreacă înaintea vărsării de sânge care ar schimba radical datele problemei şi ar face caduce atât realismul cât şi utopia oricăror planuri punând imaginaţia la grea încercare. Presupunând că secesiunea s-ar înfăptui în urma unor compromisuri amiabile sub auspiciile păcii, să admitem că nu ale păcii în variantă rusească, tot rămâne întrebarea: este capabilă Europa să primească la sânul său cam sterp jumătatea unei ţări rămasă fără materii prime, fără capacităţi industriale, în plus, având deasupra capului ameninţarea şi perspectiva falimentului? Greu de crezut! Drumul de la transformarea entuziasmului în povară e scurt! Or, care va fi reacţia Europei în faţa unui, aproape sigur, masiv val de imigranţi ademeniţi de promisiuni, de prosperitatea, câtă mai e!, şi de poleiala bogăţiei din pomul de Crăciun occidental? Chiar şi poziţionându-ne în cel mai fast scenariu, e posibil ca, foarte curând, înflăcăraţii proeuropeni ucraineni să înceapă a învăţa pe propria piele lecţia sacrificiilor, a umilinţelor şi condiţionărilor de tot felul ca preţ al apartenenţei la un club, vezi Doamne!, atât de select. Ar fi de ajuns, de pe-acum, să tragă cu ochiul la ce se întâmplă la noi şi mai jos, la bulgari, pentru a înţelege cu o clipă mai devreme că ar putea să iasă la fel de „şifonaţi” din încâlceala ghemului de interese al Uniunii. De aici şi paradoxul din finalul celui de-al treilea scenariu: acela că, mai devreme decât ne-am aştepta, ucrainenii vor înţeleage că tot umbrela rusească e mai bună şi mai viabilă, fapt ce ar uşura conştiinţele europene şi le-ar debarasa de povara grijilor şi obligaţiilor pentru care se vede limpede că nu sunt pregătiţi să şi le asume!

Deci, trei scenarii care, inducând sentimentul inevitabil al resemnării realiste, sunt, în oricare din variantele posibile sau probabile, pierzătoare pentru Occident!

P.S. Tot „afacere” 100% rusească vor fi pe viitor şi alipirea „naturală”, de bunăvoie a Belarusului, şi provocările din Georgia, Armenia ori chiar Ţările Baltice, şi cu mult mai grav pentru noi, cele din Republica Moldova cu ai săi „cai troieni”, rusofonii şi găgăuzii!

sursa: cotidianul.ro/Ioan Viştea