Si dupa ce citim telegrama aia secreta ce trebuia distrusa dupa citire si nu a mai fost distrusa, sau nu a existat, recomand citirea celor de mai jos :
,, Anul 1940 în contextul pierderii teritoriilor românesti Basarabia si Bucovina de Nord, a consemnat atrocitatile comise de comunistii evrei si de politia neromâna, împotriva armatei române si a politiei civile românesti. Aceste fapte sunt prezentate de Paul Goma în lucrarea "Saptamâna rosie", în care a folosit documente si marturii ale vremii. Un astfel de episod este consemnat în data de 28 iunie, când comunistii evrei din oras au ocupat primaria si politia, unde avocatul evreu Michel Flexor a luat cuvântul si a defaimat autoritatile si administratia româneasca. În momentul în care au aparut comisarul ajutor Murafa Vladimir si agentul Eustatiu Gabriel, au fost perchezitionati apoi pusi cu mâinile în sus în Piata Unirii, la statuia generalului Poetas, dupa care au fost împuscati de acelasi Michel Flexor. Motivul pentru care evreii comunisti s-au manifestat în modul aratat mai sus era acela ca ei doreau realizarea R. S. S. Evreiesti, iar administratia româna era perceputa ca un obstacol în calea îndeplinirii acestui obiectiv. Tot Paul Goma arata ca de la 23 august 1939, din perioada Pactului Hitler-Stalin, printre evrei circula "promisiunea ferma a Tovarasului Stalin" ca în Basarabia va fi constituita Republica Socialista Sovietica Evreiasca, iar "La Stampa" din ziua de 1 iulie 1940, relateaza sub titlul "Ororile si devastarile comise de evrei în Basarabia si Bucovina" despre "manifestarile de multumire la adresa ocupantului rus" si mai consemneaza un fapt deosebit de grav, acela ca la Cernauti se formase "un guvern provizoriu compus din evrei si comunisti", situatii asemanatoare petrecându-se la Reni, Ismail dar si alte localitati. Referitor la situatia de dupa 1949, chiar si George Voicu admite în revista "Sfera politicii" ca procentul evreilor în cadrul miscarii comuniste era importanta, "mai mult decît dubla" în comparatie cu numarul de membri ai minoritatii evreiesti consemnat în România. Tot în legatura cu ce s-a întâmplat dupa 1949, în special în Sighet dar nu numai, unde a fost una dintre cele mai criminale închisori comuniste, de exterminare a elitei românesti, Elie Wiesel, consemneaza în carte sa "All Rivers Run to the Sea", la paginile 147 - 148, ca Armata Rosie a pus la conducerea politiei "tineri evrei comunisti" care s-au întors de la Bucuresti. Acelasi tip de conducatori au fost impusi si în cazul lagarelor de munca si al închisorilor. Wiesel, chiar se întreaba retoric: "În cine altcineva sa fi avut rusii încredere?" Modul în care au înteles acesti evrei comunisti sa-si duca la îndeplinire atributiile a fost sa instaureze o adevarata teroare împotriva a tot ce era omeneste. La Sighet au fost închisi printre altii: Iuliu Maniu, Constantin Dinu Bratianu, Gheorghe Bratianu, Mihai Manoilescu, Constantin Argetoianu. Gabriel Catalan si Mircea Stanescu ne spun în lucrarea "Scurta istorie a securitatii " ca puterea era exercitata în timpul regimului comunist "de un grup restrâns de persoane care formeaza Biroul Politic al CC al PCR", si ca aceasta conducere era sustinuta de trupele sovietice aflate în tara precum si de omniprezenta Securitate, iar ca regimul era coordonat de CC al PCUS prin comisarii si consilierii sovietici. Pe acelasi subiect, Gheorghe Gavrila Copil afirma ca Biroul Politic al CC al PCR, reprezenta cel mai autoritar organism politic la acea vreme, iar ca în conducere, în majoritatea cazurilor, posturile erau ocupate de evrei, în timp ce în structurile statului comunist român au fost peste zece mii de evrei comunisti.,,
Cand s-au organizat atacuri asupra obiectivelor militare romanesti si germane in Basarabia si Transnistria partizanii rusii (in mare parte evrei ) nu s-au gandit ca pun in pericol populatia civila evreiasca? Se stia ca se organizeaza represalii.In acele vremuri de razboi mai era timp de anchete? Nu pot fi de acord cu uciderea de femei si copii nevinovati ,dar asta gandesc acum stand relaxat in fotoliu atunci sigur as fi gandit altfel dupa o ambuscada a partizanilor. Sunt de acord s-au savarsit atrocitati dar sa fie asumate de ambele parti. Sunt probabil categorisit antisemit daca cer unor everei sa-si asume si ei crime savarsite in acea perioada.
„Nu mă consider infailibil şi nu vreau să monopolizez politica ţării mele.” (Ion Antonescu)
A devenit un fapt cunoscut şi pentru care sunt dovezi incontestabile[1] că imaginea publică a lui Ion Antonescu este o chestiune aflată sub controlul unora dintre învingătorii în Al Doilea Război Mondial, în primul rând a comunităţii evreieşti internaţionale, cea care continuă să controleze corectitudinea politică a numeroaselor popoare din zona de influenţă a S.U.A. Printre altele, regimul politic antonescian a fost apreciat ca unul fascist, iar Ion Antonescu prezentat ca un autocrat absolut. Cu aceste aprecieri nu suntem de acord. Nu voi exemplifica afirmaţiile de mai sus în aceste puţine rânduri, dar doresc să reamintesc pe scurt modul tolerant în care s-a implicat conducătorul statului în acceptarea colaborării opoziţiei din România cu inamicii cu care ţara se afla în război: colaborarea cu spionii britanici paraşutaţi în cadrul Operaţiunii „Autonomous” şi negocierile purtate cu Marea Britanie şi S.U.A. de către prinţul Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, la Cairo.
Englezii doreau să-l înlăture pe mareşalul Ion Antonescu de la conducerea României, dar Maniu şi cu alţi lideri ţărănişti apreciau că guvernul Antonescu era o soluţie mai bună decât ocuparea României de către Germania, sau decât un atac ungaro-bulgar sprijinit de Germania, care s-ar fi putut produce ca urmare a înlăturării mareşalului. Garanţiile lui Churchill şi legăturile cu Special Operations Executive (S.O.E.)[2] l-au încurajat pe Maniu să-i ceară lui Ion Antonescu permisiunea de acţiune nestingherită pentru crearea unei alternative politice, necesară în momentul înfrângerii Axei şi a preluării controlului britanic asupra Europei.[3] A existat şi o variantă a plecării lui Iuliu Maniu la Londra, pentru a conduce de acolo acţiunile diplomatice ale opoziţiei din România pe lângă Marea Britanie şi S.U.A. Liderul naţional-ţărănist nu a acceptat să plece la Londra.[4] În aceste condiţii, Secţia pentru România a S.O.E., care îşi avea sediul în capitala Egiptului, a hotărât trimiterea în România, pe calea aerului, a unei misiuni de informaţii, sabotaj şi diversiune care să-l sprijine pe Maniu.
După declaraţiile lui Corneliu Coposu, Iuliu Maniu a început operaţiunea de atragere a Palatului la acţiunea de scoatere a României din războiul împotriva Aliaţilor, la răsărit de fluviul Nistru, încă din ziua de 24 ianuarie 1942. Acţiunea urmărea de fapt şi răsturnarea regimului antonescian. Astfel, ea avea un dublu scop. Pe de o parte, Maniu acţiona cu acordul tacit, dar şi declarat, al mareşalului, iar pe de altă parte, pregătea răsturnarea lui de la putere, în momentul în care s-ar fi găsit o alternativă mai bună. Antonescu cunoştea aceste proiecte, atât de la serviciile secrete româneşti, cât şi de la germani, care îl preveniseră. Totuşi, el nu a dorit să curme iniţiativele care promovau alternative politice pentru România, ceea ce este meritoriu. Istoria a demonstrat că speranţele mari pe care opoziția din România şi le-a pus în sprijinul S.U.A. și al Marii Britanii, al Occidentului în general, au fost deșarte. Occidentalii nu au făcut decât să recomande românilor să negocieze cu sovieticii, iar apoi, prin Acordul de procentaj (octombrie 1944), au acordat 90% din influenţa asupra României Uniunii Sovietice. În anii următori, cele 90 de procente au devenit 100%. Permiţând opoziţiei iniţiativele stabilirii de contacte şi negocieri cu Aliaţii, Antonescu a făcut vizibilă pentru istorie realitatea afirmată mai sus.
Misiunea în România a grupului de paraşutişti britanici condusă de locotenent-colonel Chastelain a fost plănuită pentru ziua de 21 noiembrie 1943, dar s-a amânat din cauza timpului nefavorabil, care a obligat avionul să se reîntoarcă la bază. S-a încercat grăbirea ajungerii misiunii în România, pentru a-l încuraja pe Iuliu Maniu să acţioneze cât mai repede. De la el se aşteptau servicii apreciate de anglo-americani ca fiind „enorme”, cum ar fi distrugeri mari ale câmpurilor petrolifere, blocarea Dunării la Porţile de Fier etc.[5] Toate acestea urmau a fi coordonate de agenţii britanici. Grupul „Autonomous” a fost paraşutat la 22 decembrie 1943. Deşi membrii săi cunoşteau foarte bine România, au fost arestaţi imediat, fără să apuce măcar să iasă din zona de lansare. Autorităţile române i-au luat şi i-au protejat şi i-au ascuns faţă de germani, care i-ar fi trimis la Berlin. Ei au fost instalaţi într-un apartament din clădirea Inspectoratului General al Jandarmeriei. S-au bucurat de un tratament special, în condiţii de lejeritate, timp de opt luni de zile. Autorităţile române au purtat numeroase discuţii cu ei. Interlocutorii lor au fost generalii Piki Vasiliu, subsecretar de stat la Interne, generalul Constantin Tobescu, unul din comandanţii Jandarmeriei şi Eugen Cristescu, directorul Serviciului Special de Informaţii. Pentru a evita posibilitatea unui conflict diplomatic cu Germania, din cauza protejării membrilor grupului britanic, care să se poată bucura de regimul prizonierilor de război obişnuiţi, declaraţiile lor au cuprins şi o „legendare” a misiunii lor în România.
Cu aprobarea lui Ion Antonescu, autorităţile române au lăsat grupul să ia legătura cu anturajul lui Maniu. Mareşalul intenţiona şi el să îi contacteze pe Aliaţi pentru discuţii şi dorea să o facă prin Chastelain. Nu o putea face prin mijloace guvernamentale, căci germanii erau infiltraţi peste tot, astfel Antonescu a acceptat ca liderul grupului „Autonomous” să folosească mijloacele de transmisiuni ale lui Maniu. Chastelain şi agentul Ivor Porter au declarat că îl suspectau pe Eugen Cristescu că ar fi agentul germanilor şi că le-ar fi furat cristalele de stabilizare a frecvenţei radioemiţătorului, pentru a le sabota legăturile radio cu S.O.E. Este posibil ca această poziţie a ofiţerilor britanici să fi fost doar subterfugiul care le-a permis să ceară şi să obţină de la Ion Antonescu întâlnirea directă cu Iuliu Maniu, care a avut loc în data de 2 aprilie 1944. Este probabil că această declaraţie a agenţilor britanici, privitoare la colaborarea şefului S.S.I. cu germanii, să fi cântărit şi ea în cadrul procesului de după război al lui Eugen Cristescu, acuzat şi de a fi slujit interesele Germaniei.
Mai adăugăm şi faptul că opoziţia politică din România întreţinea legături cu Aliaţii occidentali prin intermediul Ambasadei României din Ankara, fapt cunoscut şi de serviciile secrete române şi, implict, de Antonescu. Conducătorul statului a avut numeroase informări din partea S.S.I. care îi permiteau să monitorizeze opiniile opoziţiei politice, mai ales ale lui Iuliu Maniu şi ale anturajului său, privitoare la situaţia României şi la problematica unei eventuale ieşiri din război.[6]
În anul 1943, mareşalul Antonescu fusese de acord cu numirea lui Alexandru Cretzianu ca ambasador la Ankara, deşi era un apropiat al lui Iuliu Maniu. După numirea ca ambasador la Ankara a lui Alexandru Cretzianu, multe mesaje care ajungeau la Aliaţi, via Turcia, erau transmise de Victor Rădulescu-Pogoneanu, director adjunct al Cifrului.[7]
Antonescu era convins că singura şansă a României era să lupte alături de Germania. În anii 1940 şi 1941, când s-a schimbat orientarea politică a ţării, societatea românească a fost de acord, în cea mai mare parte, ca România să lupte pentru reîntregirea sa şi împotriva bolşevismului. Acestor obiective li s-a subordonat întreaga politică a lui Antonescu. Orice variantă de parteneriat cu Uniunea Sovietică era exclusă, iar Marea Britanie şi S.U.A. îndemnau pe români să se înţeleagă cu ruşii. Un asemenea compromis nu era acceptabil pentru o personalitate cu demnitatea lui Antonescu, mereu preocupat şi de a promova demnitatea şi în politica naţională. Cu toate acestea, Antonescu a acceptat tacit ca opoziţia, în frunte cu Maniu, să acţioneze într-o direcţie contrară viziunii sale politice.
La 2 noiembrie 1943, Iuliu Maniu a solicitat S.O.E. de la Istanbul, prin filiera Legaţiei României din Ankara, acordul britanic pentru trimiterea unui emisar cu împuterniciri pentru negocierea cu Aliaţii a condiţiilor ieşirii României din război. Guvernul britanic a propus, prin ambasada sa, să se răspundă lui Iuliu Maniu că emisarul său va fi primit, dar numai pentru a discuta detalii operaţionale privind înlăturarea regimului din România şi înlocuirea sa cu un guvern pregătit să ofere capitularea necondiţionată principalilor trei Aliaţi. Britanicii au spus că guvernul sovietic a aprobat propunerea pentru acest răspuns, în acelaşi timp arătând că aşteaptă ca reprezentanţii sovietici să participe la negocieri cu emisarul lui Iuliu Maniu. În vederea acestui demers diplomatic a fost desemnat prinţul Barbu Ştirbey, om politic experimentat şi care era agreat de cercurile britanice din România. Era însoţit de fiica sa, care era cetăţean britanic, căsătorită cu un englez. Ulterior, urma să fie secondat şi de Constantin Vişoianu.
Înaintea plecării, prinţul a fost primit de Conducătorul statului, care i-a declarat: „…nu mă opun plecării dumneavoastră. Apreciez totuşi că singura manieră de a servi ţara este aceea pe care o preconizez eu. Dar nu mă consider infailibil şi nu vreau să monopolizez politica ţării mele”.[8] Pe parcursul misiunii sale la Cairo, Barbu Ştirbey a fost considerat atât emisarul opoziţiei române, cât şi al guvernului antonescian.
———————————————————————- [1] Este suficient de reamintit că, în anul 1997, fostul procuror general al României, Sorin Moisescu, a promovat recurs în anulare faţă de unele dintre sentinţele pronunţate de „Tribunalului Poporului” în anul 1946, prin care au fost condamnaţi Ion Antonescu şi mulţi dintre colaboratorii săi. Condamnările au fost pronunţate cu confiscarea totală a averii. Demersul procurorului general avea ca scop crearea cadrului juridic necesar restituirii acelor averi către urmaşii celor condamnaţi, urmaşi care au suferit cumplit în timpul regimului judeo-bolşevic. Demersul lui Sorin Moisescu s-a aflat de îndată la Washington şi doi congresmeni americani, Alfonse D ́Amato şi Christopher Smith, co-preşedinţi ai Consiliului pentru Securitate şi Cooperare în Europa a Congresului SUA (18 iulie 1995) , ambii de etnie evreiască, au trimis o scrisoare preşedintelui Emil Constantinescu, care a fost făcută publică, în septembrie 1997. Pe un ton care aminteşte de epoca Inchiziţiei, i se cere preşedintelui României să stopeze demersul de îndată, arătând că „Ion Antonescu” s-a aflat pe partea greşită a istoriei”. Deci, într-un regim autointitulat „democratic”, în care funcţionează separaţia puterilor în stat, doi membrii ai Congresului S.U.A. când au avut o problemă în Justiţie s-au adresat preşedintelui ţării. Intervenţia preşedintelui a stopat imediat recursul în anulare, iar Sorin Moisescu a fost destituit din funcţie, deşi fusese un apropiat al lui Emil Constantinescu. Ulterior, a fost numit preşedinte al Î.C.C.J. Intenţia fostului procuror general al României nu a rămas fără urmări. Deţinătorii filmelor şi dosarelor compromiţătoare au scos de la naftalină un film făcut în 22 decembrie 1989 în sediul C.C. al P.C.R., care îl prezintă pe Sorin Moisescu părăsind o încăpere şi având în braţe o pungă de nylon plină cu bani, desigur, sustraşi din sediul fostului Partid Comunist. Filmul a fost oferit postului de televiziune OTV. Sorin Moisescu a ieşit din viaţa publică, a căzut la pat şi puţin după aceea a încetat din viaţă. [2] S.O.E. era un compartiment al serviciilor de informaţii britanice, înfiinţat din iniţiativa lui Churchill, în anul 1940. Cadrele sale proveneau din MI-6, fiind conduse de colonelul genist Laurence Grand. În interiorul sistemului britanic de informaţii, serviciul era numit „Ministerul de Război Neonorabil” (“Ministry of Ungentlemanly Warfare”), deoarece desfăşura activităţi ilegale, uneori criminale, care puteau compromite relaţiile diplomatice cu diferite state, sau încălcau neutralitatea unor state. Churchill i-a trasat ca sarcină S.O.E. „să dea foc Europei”. Vezi detalii în Marian Ureche, Aurel Rogojan, Servicii secrete străine. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc, Vol. I, Editura Paco, Bucureşti, p. 82 sq. [3] Arhivele Naţionale ale României, colecţia Microfilme Ungaria, rola 50, c. 376-377. [4] Marian Ureche, Aurel Rogojan, op. cit., p. 156-157. [5] A.N.R., Colecţia Microfilme S.U.A., rola nr. 662, c. nr. 740.00119 E.W.1939/2057, din 8 ianuarie 1944. [6] Vezi spre exemplu A.N.R., Colecţia de documente privind mişcarea muncitorească, dosarul nr. 46/1944, f. 71, 79-80, 81-83, 91-92. [7] Corvin Lupu, Eforturi politico-diplomatice româneşti de ieşire din Al Doilea Război Mondial în lumina arhivei diplomatice a S.U.A., Sibiu, Editura „Alma Mater”, 2003, p. 10. [8] Gheorghe Barbul, Memorialul Antonescu, Editura Paco, Iaşi, 1992, p. 139.http://www.art-emis.ro
S-au împlinit 69 de ani de la executarea maresalului Antonescu. Astăzi se implinesc 133 de ani de la nasterea maresalului Antonescu.
Testamentul maresalului Antonescu:
"Scump popor român, sunt mandru că am facut parte dintr-o nație cu dublă ascendență, romana și dacă, a cărei istorie a fost luminată de stralucitoarea figură a lui Tarian și de jertfa marelui Decebal!
Am luptat în doua razboaie pentru gloria ta!
Sunt fericit să cobor cu cateva clipe mai devreme langă martirii tăi. Toți au luptat pentru dreptatea ta! Foștii mei colaboratori au incercat să se desolidarizeze de mine. Eu nu mă desolidarizez de greselile lor. Las Țării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă! Acest razboi care s-a sfarșit cu înfrangerea Germaniei hitleriste, nu va pune capăt conflictului mondial deschis în 1914.
Prevad un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevaratele ei temelii sociale. Ca atare, Dv și urmașii Dv veți face mâine ceea ce am încercat să fac eu astăzi, dar am fost înfrant! Daca aș fi fost învingator, aș fi avut statui în fiecare oraș al României. Cer să fiu condamnat la moarte și refuz dinainte orice grațiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pamantul Patriei, în schimb voi, ceilalti, nu veți fi siguri dacă veți mai fi aici cand veți fi morti.
Am terminat. Dar, înainte de a încheia, vreau să vă reamintesc:
Scipio Africanul a urmarit pe Hanibal peste campurile Franței, ale Spaniei, ca să-l înfrangă pe nisipurile fierbinți ale Africii, la Zama, răzând de pe suprafata pamântului marea Cratagină. Astfel, el a pus bazele strălucirii Romei. Ca ți Temistocle și Vespasian, care și-au servit țara, și el a murit în exil.
Îmi vin în minte, în aceste clipe tragice ale vieții mele, fără să mă gândesc că aș putea fi comparat cu ilustrul general român, cuvintele pe care el, pornind în exil, le-a adresat, de pe puntea corabiei, poporului sau:
„Ție, popor ingrat, nu-ți va ramâne nici cenusa mea”.
Pentru cei tineri care nu știu mare lucru despre mareșal recomand să vizioneze dacă au timp.... :
In toamna anului trecut, de ziua mea, printre cadourile deosebite, de la deosebiti, am avut toti parte de ceva deosebit. Un istoric militar tanar a fost rugat sa vorbeasca despre maresalul Ion Antonescu si sa o faca neutru.
Subiectul este delicat, dar cum si audienta era... delicata, prietenul nostru a vorbit.
Intr-o atentie ca pe vremea in care Discovery chiar reprezenta calitate, am ascultat expunerea prietenului nostru fix neutra si probabil cea mai completa pe subiect.
Poate intr-o zi vom fi destul de copti incat sa acceptam istoria expusa neutru, cu detalii dar mai ales fara de clisee, fata de cei pe care ii respectam pentru ca ne sunt eroi.
23 august 1944: Procesul lotului Antonescu/ Dezvăluirile avocatului Radu Boroș, consilier juridic al Comisiei pentru aplicarea armistiţiului/ Englezii și americanii au decis: Ăştia trebuie să fie executaţi
R 415/Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu prin telefon la Roma realizat de Emilian Blînda şi Octavian Silivestru, 5.01.1996]
” Am luat parte numai în ultima parte a procesului, care s-a desfăşurat în faţa Curţii de Casaţie. Adică, recursul ordinar împotriva sentinţei de condamnare şi cel de neconstituţionalitate a legii, de care mareşalul şi miniştrii guvernului său au fost acuzaţi.
Prin Convenţia de armistiţiu, România s-a angajat să-i pedepsească pe cei care au declarat războiul contra aliaţilor învingători şi pe cei care au comis crime de război. Pentru executarea acestui angajament, guvernul român, sub preşedinţia lui Petru Groza, a adoptat o lege care a depăşit obligaţia luată cu Convenţia de armistiţiu, pentru că în afară de declararea războiului şi crimelor de război, era creată şi crima de „cauzare a dezastrului ţării”. Ca jurist, nu am putut fi de acord cu această lege, pentru că conţinutul ei viola atât principiile fundamentale ale constituţiei în vigoare, cât şi unele din dispoziţiunile ei.
Imediat după apariţia legii, am hotărât să fac tot posibilul pentru a putea cere secţiunilor unite să-şi afirme competenţa exclusivă de a judeca actele politice ale miniştrilor şi de a anula alte dispoziţiuni de legi care violau constituţia. (.) Eram decis să iau apărarea unuia din inculpaţi, când procesul a început în faţa Curţii de Casaţie; judecarea neconstituţionalităţii ei.
La data aceea eram încă consilier juridic al Comisiei pentru aplicarea armistiţiului. Am considerat de datoria mea să anunţ pe ministrul Savel Rădulescu, preşedintele Comisiei, de a intenta ce intenţii aveam şi să-i pun la dispoziţie demisia mea. Savel Rădulescu mi-a spus că are deja multe dificultăţi cu guvernul român, care îi reproşează interpretarea şi aplicarea juridică strictă a armistiţiului, lucru care nu plăcea Comisiei aliate de control, în care sovieticii dictau legea şi m-a rugat să nu intervin în proces.(…)
Procesul [lotului Antonescu], compus numai din foşti miniştri, a fost fixat să înceapă în primele zile ale lunii mai 1946. Mareşalul nu şi-a numit avocat. În acest caz trebuia ca Baroul să desemneze un avocat din oficiu. Cunoşteam pe Paraschivescu Bălăceanu, decanul Baroului. I-am cerut să mă numească apărător din oficiu al mareşalului. Şi-a rezervat răspunsul pentru a doua zi. Răspunsul a fost negativ. Motivarea: că la cererea ministrului de justiţie, apărarea mareşalului trebuie să o facă el – ministrul era Lucreţiu Pătrăşcanu. Nu am putut asista la proces…
Desfăşurarea în faţa Tribunalului Poporului trebuia să fie autorizată şi era rezervată persoanelor din partid. Mie nu mi s-a dat autorizaţia. Am urmărit desfăşurarea procesului din relatările ziarelor. Nu-mi amintesc exact câte zile a durat procesul, cred că nu mai mult de trei. Ziarul Scânteia consacra zilnic circa două pagini relatării dezbaterilor. Nu pot şti dacă dezbaterile erau exacte. Eram hotărât să pledez neconstituţionalitatea Tribunalului Poporului de a judeca pe miniştri (…)
Am luat hotărârea să fac apărarea nu a mareşalului sau a lui Ică [Antonescu], ci a unui alt ministru a cărui apărare să o preiau deja în faza recursului ordinar. Trebuia să găsesc ministrul care să mă accepte ca apărător.
După sentinţa Tribunalului Poporului, recursul ordinar s-a desfăşurat într-o stare de debandadă ce depăşeşte orice imaginaţie! S-a desfăşurat în faţa secţiei a 2-a a Curţii, sub preşedinţia consilierului Tănăsescu. Recursul ordinar a durat o jumătate de zi. Nu ştiu câţi avocaţi au putut să ia cunoştinţă de sentinţa Tribunalului Poporului, care cred că nici nu era redactată la acea dată. După pronunţarea recursului ordinar, în debandada în care se desfăşura situaţia, neputând să văd dosarul, neputând să văd sentinţa, eram în mare încurcătură. Am văzut, însă, că în aceeaşi încurcătură se găseau toţi colegii care se interesau de proces. Am văzut că mulţi dintre avocaţii din oficiu, numiţi în faţa Tribunalului Poporului, nu se prezentau în instanţa de recurs, şi am avut impresia că fostul ministrul al Agriculturii, Mareş şi fostul ministru de Interne, Popescu, nu mai aveau reprezentanţi, adică nu aveau un apărător. Ori eu eram prieten cu fiul lui Mareş, care fusese consulul României la Bratislava puţin înainte de încheierea armistiţiului, dar care se sinucisese, şi cum cunoscusem pe fata ministrului Popescu, în casa prietenului meu, avocatul Ociocioc, un distins avocat plecat voluntar la începutul războiului şi care a fost unul dintre primii căzuţi la datorie, am hotărât să iau apărarea acestor doi miniştri.
Am profitat de debandada care exista şi m-am prezentat fără să fi luat contact cu membrii familiei sau cu cineva care să-mi dea o însărcinare oficială, aşa încât m-am prezentat în instanţă fără un mandat special, dar fără să fi putut citi sentinţa de condamnare şi nici să controlez dosarul, cu consecinţa că la începutul sentinţei nu formulasem încă nici un motiv de recurs. Eram decis să formulez numai o declaraţie de recurs pentru neconstituţionalitatea legii, cu rezerva de a depune ulterior motivele. Mulţi alţi avocaţi s-au găsit exact în situaţia mea.
Spectacolul sălii în desfăşurarea procesului trebuie reţinut în istoria justiţiei româneşti ca o mare ruşine!
Cu atât mai mare, cu cât la ora aceea consilierii Casaţiei nu fuseseră încă epuraţi, numise numai un număr redus de noi consilieri, pentru a-şi asigura majorităţi necesare în procesele politizate. Prevederea s-a dovedit inutilă şi greşită pentru că în procesele cu substrat politic vechii consilieri au fost în marea lor majoritate respectuoşi faţă de rezoluţiile guvernului. Din informaţiile culese, elementele străine corpului judiciar care făcea parte din Tribunalul Poporului, trebuia să fie desemnate de către sindicate, de alte organizaţii patriotice, alte organizaţii cu substrat politic. Am avut îndoiala că numirea acestor delegaţi de către asociaţii a fost făcută în mod legal. Am ieşit din sala de şedinţă şi m-am dus la arhiva tribunalului, care ţinea registrul asociaţiilor, am căutat şi într-adevăr, două asociaţii, care erau desemnate în lege ca asociaţii având dreptul să desemneze judecători pentru Tribunalul Poporului, nu erau legal constituite. Am cerut un ceritficat, m-am întors în şedinţă, şi când a venit rândul să pledez, am cerut anularea sentinţei tribunalului pentru Mareş şi Popescu, pe motivul că tribunalul nu era legal constituit. Am depus certificatul. Procurorul a luat imediat certificatul ca să îl controleze. Preşedintele a rezervat să se pronunţe.
Spre bucuria şi surprinderea mea, Curtea a casat, adică a anulat sentinţa împotriva lui Mareş şi a lui Popescu. Nu am putut să citesc sentinţa acestui recurs, pentru că nu se redactau imediat şi nici nu ştiu când au fost redactate, sau când au fost date publicului; nu am putut să ştiu dacă Curtea a admis recursul pe motivul dat de mine, sau pe un alt motiv.
Odată admis recursul împotriva lui Popescu şi a lui Mareş, mă găseam în aceeaşi situaţie în care m-am găsit la început, dar când s-a terminat şedinţa în faţa Curţii de Casaţie şi vroiam să ies, văd că se îndreaptă spre mine o persoană. Era figura unui om care suferea, un om care era profund îndurerat, nu mai era o figură umană. Vine la mine şi-mi spune: „Văd că nu mă recunoaşteţi!” I-am spus: „Într-adevăr, nu vă recunosc şi vă rog să mă scuzaţi.” Atunci el îmi spune: „Sunt fratele lui Mihai Antonescu, al lui Ică, sunt căpitanul Antonescu. Noi ne-am cunoscut, şi eu am fost coleg la şcoala militară cu fratele dumneavoastră.” Mi-am readus aminte şi i-am spus: „Domnule, tot ce ai spus dumneata este exact şi eu mă scuz că nu te-am recunoscut.” „Îţi spun, domnule Boroş, te rog fii bun şi ocupă-te de fratele meu. Ai văzut ce s-a întâmplat aici!” Ce s-a întâmplat?!.. Pentru Ică Antonescu s-a prezentat ca avocat un fost magistrat militar. O persoană de ispravă şi bine intenţionată, dar cu o pregătire care nu era la înălţimea problemelor care urmau să fie dezbătute. Şi a început să citească… era o pledoarie pe care el o citea, dar care era valabilă pentru procesul de neconstituţionalitate, ori, nu era în faţa neconstituţionalităţii, a negării constituţionalităţii ci în faza recursului ordinar. Preşedintele l-a întrerupt. Cu disperare, avocatul se ruga: „Lăsaţi-mă să citesc până la sfârşit, pentru că astea mi le-a trimis clientul meu. Este un om condamnat la moarte şi mi-a spus să vi le citesc. Lăsaţi-mă să vi le citesc!” Preşedintele l-a întrerupt, pentru că de fapt preşedintele avea dreptate: nu erau motivele de recurs ordinar. Dar ceea ce a fost mai trist, a fost că mulţi avocaţi râdeau de colegul lor, de situaţia dificilă în care se găsea. I-am promis fratelui lui Ică faptul că mă voi ocupa de apărarea fratelui lui şi de fapt am început să mă pregătesc ca să formulez motivele.
Tot la sfârşitul acestui recurs ordinar, s-a apropiat de mine avocatul Stroe; şi pe avocatul Stroe îl cunoşteam. Eram adversar cu el în alte procese şi deşi adversari, aveam totuşi raporturi cordiale. Îmi spune că el are mandat din partea familiei mareşalului Antonescu ca să îl apere şi în secţiunile unite. Şi m-a întrebat dacă vreau să îl asist. Am fost bucuros de această propunere, şi din acel moment eram apărător şi pentru Ică şi pentru mareşalul Antonescu în procesul de neconstituţionalitate. Dar i-am spus lui Stroe şi am decis şi eu pentru mine să nu pledez decât un singur motiv şi anume motivul neconstituţionalităţii dispoziţiunii legii tribunalelor, care dădea o competenţă Tribunalului Poporului să judece şi actele politice ale miniştrilor.
Stroe mi-a spus că în afară de el şi de mine mai paricipă la proces şi avocatul Simionescu-Iaşi, care fusese şi el solicitat de Stroe. Era un avocat cu bună reputaţie, era un bun avocat.
Simionescu-Iaşi cu Stroe se hotărâseră să promoveze patru motive de recurs. Al meu era al cincilea motiv de recurs. Trebuie să vă spun că recursul de neconstituţionalitate a fost fixat ca termen de judecată la foarte puţine zile după terminarea recursului ordinar. Datorită intervalului scurt şi datorită numărului mare de părţi interesate, nu am reuşit să văd dosarele sau sentinţa nici în pregătirea procesului de neconstituţionalitate, aşa că totul a trebuit să îl fac bazându-mă pe cunoştinţele generale, pe faptele şi cunoştinţele care rezultau din publicaţia făcută în ziar.
A venit ziua procesului. Procesul s-a desfăşurat în sala Curţii de Casaţie, Secţia I; aula cea mai mare din Curtea de Casaţie era ticsită. Stăteau persoanele una peste cealaltă. Era impresionant spectacolul din sală! Curtea era compusă din 33 de magistraţi. Toţi erau în roba de ceremonie care era roşie şi cu mânecile şi cu gulerul de hermină. Era impresionant! Procuror al procesului era primul procuror al Curţii de Casaţie. Eu eram emoţionat şi preocupat. Eram emoţionat pentru că eram cineva care simţea româneşte… Eram preocupat pentru că nu vroiam ca pledoaria mea să alunece pe o pantă politică, nu vroiam ca să dau prilejul ca să fiu întrerupt pentru că aveam intenţiunea să fac o critică foarte severă a motivării aduse de Curtea de Casaţie când a respins alte motive de neconstituţionalitate şi în special motivul de bază, acela al revoluţiunii ca izvor de drept constituţional. Această peocupare a mea era cu atât mai mare văzând sala atât de aglomerată. Intuiam că în sală sunt elemente ale Ministerului de Interne şi ale poliţiei politice. N-am reuşit să le individualizez, dar se simţea că erau în sală.
M-a scos din încurcătură preşedintele, care probabil şi el era preocupat ca dezbaterile să nu ia o întorsătură politică, şi atuncea el a decis ca recursul mareşlului Antonescu şi al lui Ică să fie judecate ultimele şi toate celelalte să le preceadă. Am fost încântat de această soluţie, care a avut ca rezultat că în şedinţa de dimineaţă, care a durat de la 9:00 – 9:30 la 13:00 – 13:30, s-au judecat recursurile celorlaţi, iar recursul lui Antonescu – Ion şi Mihai – a fost judecat după masă, după orele 3 şi jumătate, către orele 4. În sală nu erau mai mult de treizeci – patruzeci de persoane.
După ce avocatul Simionescu şi avocatul Stroe au expus motivele lor de recurs – a fost o expunere frumoasă şi a unuia şi a celuilalt – a venit şi rândul meu, pentru că eu aveam ultimul motiv, al cincilea. (.) Am simţit că cineva mă trage de robă. M-am întors: era avocatul Simionescu-Iaşi, care îmi spune, cu o voce destul de ridicată: „Ce faci? Stai atent, pentru că nu uita că pledezi pentru un om condamnat la moarte!” Starea mea de spirit era în aşa hal, că eu am răspuns tot cu o voce ridicată: „Colega, responsabilitatea pledoariei e a mea! Responsabilitatea morală a sentinţei este a dumnealor!” Şi cu mâna arăt curtea. Mă aşteptam, după ce am pronunţat aceste cuvinte la o reacţiune din partea preşedintelui, dar nu a fost nici o reacţiune şi nici Simionescu-Iaşi nu şi-a mai permis să-mi cenzureze pledoaria, deşi după aceea am spus lucruri apăsătoare. (…)
Am terminat, şi ieşind pe stradă au început şi preocupările. Era un moment în care avocaţii erau bătuţi în tribunal dacă apărau pe unul care era judecat pentru sabotaj sau pentru o infracţiune similară. Când intrai în sala tribunalului, în locul icoanei sau în locul fotografiei regelui Mihai, era o bandă pe care era scris că justiţia este o armă în mâna poporului pentru lupta de clasă. În aceste condiţiuni vă închipuiţi starea mea sufletească, când a trebuit să analizez legalitatea unei legi în raport cu o normă constituţională care nu se respecta…
Până la ora 10 seara, acasă la mine atmosfera era foarte apăsătoare din cauza acestei preocupări. La 10 şi jumătate sună telefonul. Eram chemat de către un consilier care luase parte la dezbateri. Consilierul mi-a spus: „Te felicit pentru pledoarie! Ai făcut mare impresie asupra noastră, a tuturor!”. Era un consilier mai în vârstă. Şi când am intrat în camera de consiliu, ne-a înjurat pe toţi şi ne-a spus: „Sunt pus în situaţia ca un tânăr – la data aceea aveam 32 de ani – să ne tragă palme în public şi să nu putem să spunem nimic!”
După ce s-a pronunţat Curtea am spus: „Cum aţi putut să pronunţaţi această hotărâre?!” Aflasem că atunci când s-a pronunţat sentinţa, din 33 de consilieri, nouă consilieri erau pentru admiterea recursului, iar restul a fost pentru respingerea lui, şi ceea ce m-a impresionat şi mai mult a fost că s-au pronunţat în favoarea recursului. Din cei nouă, majoritatea erau magistraţi tineri, nou numiţi de către regim, pentru a-şi asigura majoritatea. „…Cum?! Au fost tinerii noi cei care s-au pronunţat pentru admiterea recursului şi voi, magistraţi vechi, cu tradiţie, cu experienţă, cu reputaţie şi în pragul pensiei, nu aveţi curajul să o faceţi!” Şi atuncea mi-a spus: „Să nu crezi că noi nu am avut toată problematica! Însă în timp ce deliberam, a venit consilierul David – care atunci era secretar general la Ministerul de Justiţie – şi mi-a spus: `Dacă se respinge recursul, regele va comuta condamnarea la moarte în închisoare. Dacă se admite recursul, guvernul nu îşi ia răspunderea vieţii celor care au fost judecaţi.`”
Din sursele Palatului, mai bine zis direct de la Savel Rădulescu, care era un consilier politic al regelui, cu care am discutat problema, mi-a spus: „Domnule Boroş, regele, când a văzut că nu se propune comutarea pedepsei cu moartea, era hotărât să facă graţierea fără să întrebe guvernul. Însă pentru că asta va fi pus în conflict direct cu guvernul, a vrut să se asigure că englezii şi americanii vor interveni ca să nu-i lase pe ruşi să creeze dificultăţi, să organizeze mişcări de stradă, şi aşa mai departe… Englezii şi americanii ar fi spus: `Noi credem că ăştia trebuie să fie executaţi!`” Ăsta a fost răspunsul lor, după cum mi-a spus Savel Rădulescu.
Off-topic: Nu stiam ca adminilor le este interzis sa greseasca (dubla postare, in cazul lui Radu89), dar am aflat si asta. Am sters marea si impardonabila eroare. Revenim la subiect.
Nu,admin-ul n-are voie sa greseasca. El nu trebuie sa fie ci este supraom (asta ca sa fiu oarecum în ton cu subiectul). Si daca nu poa' sa fie supraom tot timpul,macar sa nu uite umorul,si sa evite umorile
Acum 11 ani deja,România prin tov. Ion Iliescu a zis asa despre Antonescu: LINK
"Antonescu: Represiunea a fost destul de severă? Alexianu: A fost, domnule mareşal. Antonescu: Ce înţelegi prin «destul de severă»?... Alexianu: A fost foarte severă, domnule mareşal. Antonescu: Am spus să se împuşte câte 200 de evrei pentru fiecare mort român, şi 100 de evrei pentru fiecare rănit. S-a făcut aşa? Alexianu: Evreii din Odessa au fost împuşcaţi şi spânzuraţi pe străzi… Antonescu: Să faceţi aşa, pentru că eu răspund în faţa ţării şi a istoriei. Să vină evreii din America să mă tragă la răspundere"
Si au venit,si l-au judecat,si l-au executat si pe el. Nu din SUA,ci din URSS au venit. Ca om a fost si Antonescu,si a avut o scapare omeneasca : a omis dimensiunea internationala a evreilor. Un pam-pam care s-a terminat cu pac-pac.
Eu vă mulţumesc pentru "docomentul" prezentat tov'ului Ion Iliescu şi nouă. Cu bruma de engleză pe care o bunghesc, am priceput că "docomentul" a fost alcătuit de o comisie (Elie Wiesel?) sub forma unui raport, devenit public în 2004. Bine că l-au mai prins (pe ultima sută) pe Iliescu, probabilitatea ca Băsescu să apară pe copertă fiind aproape zero. Nu că Băsescu ar fi filosemit, dar el avea ce avea cu Regele Mihai şi cu "comuniştii" ( Raportul final al comisiei Tismeniţki - LINK ).
Acum, după ce n-am aflat unde sunt cei 400.000 (?!?) de evrei ucişi cu sălbăticie de Armata Română, arătându-nise niste ordine de represiune (puţina mea logică îmi spune că represiunea trebuie să urmeze după o acţiune ostilă), ciugulite din arhiva procesului lui Antonescu ţinut în faţa Completului Tribunalului Poporului, acelaşi tribunal care a trimis în puşcării şi la moarte floarea intelectualităţii române, "dujmanii" poporului şi ofiţerii care au participat la luptele pentru recuperarea teritoriile furate de URSS. Ştiţi cine era preşedintele "Completului de Judecată"? Un oarecare Alexandru Voitin Voitinovici, alogen, fiu al lui Adam Voitinovici şi Iulia (n. Zierhoffer), "iubitor de adevăr", cel care a prezidat şi procesul lui Iuliu Maniu. Pentru munca lui în slujba "dreptăţii", a fost recompensat şi numit Secretar General la Ministerul Justiţiei (1948), Procuror General al RPR (1948 – 1952) şi Preşedinte al Tribunalului Suprem (1954 – 1967). ( LINK )
În decursul vieţii, am văzut tot felul de mistificări ale istoriei, în toate domeniile, încât nu dau doi bani pe compilaţiile scrise la presiunea oricărui Jandarm Mondial vremelnic. L-am apreciat pe Rabinul Alexandru Şafran (declaraţiile căruia aruncă la gunoi Raportul "lui Iliescu") şi mi-a fost jenă (ca să nu scriu scârbă) de Rabinul Rosen Moses, fost membru PCR, deputat MAN etc. Istoria se scrie în picioare, evitând poziţia "ghiocelului" indiferent în faţa cui (vezi poziţia Mareşalului Antonescu). Altfel, citim simple nuvele, scrise după dictare.
Forums
:
