Proiect SEMPER FIDELIS : Stiri
https://www.semperfidelis.ro/
en-gb2024-03-19T11:40:43+02:00proiect@nospam.comhourly12000-01-01T12:00+00:00Are România un Plan B? Un alt tip de reflecții, de Ziua Națională
http://semperfidelis.ro/news.php?item.5714.5
2024-03-19T11:40:43+02:00Pârvu FlorinPRESAde Valentin NAUMESCUCând un semnal de avertizare nu vine în România prea târziu, sigur înseamnă că a venit prea devreme. Este valabil de la economie la politică și de la cutremure la războaie. Atunci când deja toată lumea vede cu ochiul liber că lumea s-a schimbat, că ai rămas descoperit și toate garanțiile organizațiilor multilaterale se prăbușesc în jurul tău, ceea ce trebuie să faci nu mai este prospectiv, ci reactiv, și devine mult mai greu.Dacă, în prima variantă, un astfel de semnal poate părea de-a dreptul impertinent și neadecvat prezentului („cum adică, te îndoiești de garanțiile pe care le avem acum?”), în a doua este deja inutil. Niciodată nu este momentul potrivit să spui cuiva aflat la putere că, poate, nu ar strica să se gândească din timp la o alternativă. Pe care, suntem cu toții de acord, ideal ar fi să nu ajungă vreodată să o folosească, ci doar să știe ce are de făcut dacă schemele în care îi este ancorată existența nu ar mai funcționa.Chestiunea Planului B vine mereu ori prea devreme, ori prea târziu. O știm din vara lui 1940, chiar dacă eu nu sunt adeptul clișeului că „istoria se repetă”. Nu, istoria nu se repetă niciodată în forma în care evenimentele au avut loc în trecut, dar, în același timp, istoria ne spune multe lucruri importante, despre planuri și înțelegeri care nu au funcționat conform așteptărilor. Când un scenariu neplăcut este formulat prea devreme, pe vreme încă senină, mesagerul nu este deloc primit cu gânduri calde în Sistem, pentru că deranjul creat celor care vor să se bucure liniștiți de funcții este inacceptabil. Și chiar dacă ceva, Doamne ferește!, odată și odată tot se va întâmpla, măcar să nu se întâmple în mandatul lor, iar ei să apuce să termine cu bine și să prindă următoarea funcție sau pensia.Ce ar face așadar Statul Român dacă Planul A nu ar mai funcționa? Bineînțeles, toți isteții din lojă vor căuta o ieșire glumeață din întrebare și vor face apel la povestea cu „drobul de sare” de pe sobă, pentru ca poporul să se liniștească și să-i voteze în continuare. Toți știm, nu-i așa?, că drobul de sare nu cade niciodată de pe sobă și totul va decurge mereu conform planului nostru de pe hârtie.***De la sfârșitul anilor 1990 încoace, Planul A al României a devenit clar, ferm și coerent și, din fericire, chiar a funcționat. A existat o fereastră de oportunitate istorică, a existat consens în societate, a existat voință din partea clasei politice, așa tarată, vulnerabilă și blamată cum a fost ea -măcar pe aceste direcții fundamentale nu a avut ezitări în perioada de oportunitate- și am avut, să recunoaștem, (și) mult noroc.Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, decidea începerea negocierilor de aderare ale României la UE, finalizate după cinci ani, iar Summitul NATO de la Praga, din noiembrie 2002, oferea României invitația de aderare la Alianța Nord-Atlantică, materializată în 2004. Astrele se aliniaseră fericit iar lucrurile porniseră, în fine, pe direcția mult dorită de generația noastră.Nicicând în istoria ei, România nu a fost într-o poziție mai bună ca acum, pe plan internațional și intern, ca nivel de viață și garanții (credibile) de securitate. Am vrea să nu schimbe nimic, niciodată, din aceste tratate, garanții, drepturi, alianțe și relații/poziții politice pe care le-am obținut. Dar știm că „sfârșitul istoriei” nu este aici, așa cum nu a fost nici în 1989. Iar norii care se văd la orizont ar putea să sugereze că ne apropiem de „ochiul furtunii” de pe plan global și că „petrecerea este pe final”. Dacă aranjamentele internaționale de securitate și dezvoltare se vor schimba în 5, 10, 20 sau 50 de ani, asta nu știm, dar ceea ce știm este că nimic nu durează la infinit.Obiectivele strategice de aderare la NATO și UE au acoperit deopotrivă nevoia noastră istorică de securitate politico-militară și pe cea de dezvoltare economică. Am avut, generația noastră (acum de 50+), șansa unei tranziții postcomuniste care ne-a dus în cele din urmă acolo unde ne-am dorit, împlinindu-se astfel idealul politic de integrare occidentală al generației care are deopotrivă memoria comunismului din copilărie și trecutul formării universitare și intelectuale după 1990, în condiții de libertate, mobilitate, oportunități profesionale noi și conexiuni cu lumea democratică dezvoltată.Când, în după-amiaza însorită de 31 decembrie 2006, într-o scurtă dar emoționantă ceremonie (devansând cu câteva ore sărbătoarea mult mai strălucitoare de la miezul nopții, din Piața Universității), am asistat la ridicarea steagului UE în curtea Ministerului Afacerilor Externe de la București, în calitate de secretar de stat, mi-am revăzut în minte, cu o viteză fulgerătoare, copilăria „dintr-o altă lume”, trăită într-un comunism înțepenit, cenușiu și fără de speranțe, din care se părea că nu vom mai ieși vreodată, și le-am dedicat fiorul acelor clipe intense bunicilor și tatălui meu, care urâseră politica Rusiei așa cum numai cei veniți din România de peste Prut puteau să o facă, și care muriseră cu doar câțiva ani înainte, fără să apuce nici aderarea la NATO, nici pe cea de la UE.Dar toate acestea sunt deja istorie. Fereastra de oportunitate și optimism dă semne că se închide, cu Ucraina, Republica Moldova, Georgia și țările din Balcanii de Vest precipitându-se la porțile lumii occidentale, prin care speră să apuce să se strecoare până nu este prea târziu. Lumânările ard mai intens la final, înainte să se stingă. Așa pare și discuția politică de acum cu lărgirea UE, înainte de alegerile europene din iunie 2024 și de finalul războiului din Ucraina. Mai vorbim peste 3-4 ani despre acest entuziasm al lărgirii UE din prezent, să vedem dacă încrederea într-o extindere masivă va mai fi la același nivel...***Nu vreau să stric acum și aici euforia momentului de după recomandările încurajatoare din Raportul Comisiei Europene, dar eu aș îndrăzni să spun că Ucraina nu va adera în următorii 10 ani la Uniunea Europeană, iar dacă vreodată va adera la o structură a Europei integrate, puțin probabil ca aceea să fie UE pe care o știm acum, în forma actuală, cu egalitatea deplină a statelor membre și cetățenilor europeni, cu principiul decizional al unanimității, comisari europeni din partea fiecărui stat, drepturi egale în fiecare țară pentru toți cei cu pașapoarte UE, recunoașterea diplomelor universitare din toate statele membre și drept automat de muncă în profesii licențiate oriunde pe teritoriul celor 30, 32 sau 35 de state membre etc. Așa ceva nu va putea funcționa, este clar. Dacă se va deschide cumva „cutia Pandorei” pentru revizuirea Tratatului, o să ne îngrozim câte alte propuneri de revizuire vor mai apărea dinspre țările din Europa de Vest (nu doar politice, ci și economice sau sociale) și probabil România însăși va ajunge la concluzia că cel mai bine ar fi „să nu umblăm la Tratat”, căci altul mai bun pentru noi nu va exista.Aderarea unor noi membri ar putea avea loc, eventual, la unul din cercurile concentrice ceva mai îndepărtate de centru și mai diluate ca beneficii, despre care deja se discută în planurile unor experți franco-germani. Chiar și așa, o aderare ar fi posibilă doar în cazul în care revizuirea Tratatului Uniunii Europene (TUE) ar fi fezabilă în următorii ani, puțin probabil însă, mai ales în condițiile în care mai multe state periferice (inclusiv Polonia și inclusiv liberalul Donald Tusk, care va deveni după 10 decembrie premier la Varșovia) se opun atât revizuirii TUE, cât și renunțării la principiul unanimității, de teamă să nu ajungă vreodată să fie obligate să aplice decizii majore, esențiale, cu care nu au fost de acord în Consiliu. Da, astăzi vedem că Austria ne blochează accesul la Spațiul Schengen și abia așteptăm să se renunțe la unanimitate, dar mâine s-ar putea ca România să fie în minoritate în Consiliu, când se va adopta legislație europeană, iar dreptul de veto să ni se pară ultimul refugiu al suveranității naționale. Iar dacă, la rândul lor, Franța, Germania sau Olanda se vor opune unei lărgiri a UE înainte de reforma instituțională (pe bună dreptate, s-ar putea spune), atunci „capcana este perfectă” și ar putea, prin excludere reciprocă, să ducă la situația în care să nu se producă nici revizuirea Tratatului, nici lărgirea Uniunii.Despre Republica Moldova, o țară mult mai mică, nu aș formula deocamdată niciun pronostic, dar merită discutată, într-o analiză separată, soluția curajoasă propusă de Președinta Maia Sandu, cu „aderarea în doi pași”, prima dată a teritoriului dintre Prut și Nistru, apoi (cine știe când și dacă?) a Transnistriei, după modelul Ciprului din 2004. Cu precizarea că „republica” nerecunoscută a Ciprului de Nord (ocupată de Turcia în 1974) încă nu a aderat la UE, deci a fost o renunțare de facto, discretă și elegantă, a Ciprului la acel teritoriu.Nu știm dacă soluția în doi pași va fi considerată acceptabilă la Bruxelles și în capitalele celor 27 de state membre sau dacă este aplicabilă juridic și cu ce consecințe (de exemplu, ce se întâmplă cu zecile de mii de pașapoarte românești din Transnistria?, cetățenii de acolo având frecvent 4-5 pașapoarte), dar cel puțin este prima dată când un om de stat responsabil are viziunea și îndrăzneala să formuleze o posibilă soluție de integrare a Republicii Moldova în UE, în condițiile în care trupele rusești (așa puține cum sunt, dar asta nu contează) nu vor pot fi îndepărtate din Transnistria.UE nu poate avea trupe ale Rusiei pe teritoriul ei, punct. O soluție clară trebuie formulată, privind Transnistria, una la capătul căreia ori nu vor mai exista trupe ruse între Nistru și Ucraina, ori Transnistria nu va fi teritoriu al UE. La fel se va pune problema cu teritoriile ucrainene ocupate sau cu Abhazia și Osetia de Sud ale Georgiei, teritorii separatiste și ocupate de ruși. Ideea reintegrării economice a Transnistriei în Republica Moldova, simpatică și progresistă în esența ei, poate funcționa eventual pentru segmentul de business crepuscular de la Tiraspol, obișnuit să spele bani, dar chiar și așa va rămâne în discuție cealaltă dimensiune, „hard”, pe care nici oportunitățile de afaceri din UE, nici fondurile europene nu o vor putea rezolva, pentru că vine pe o altă linie de comandă.Să lăsăm însă vecinătățile și să privim spre spațiul politic integrat, al NATO și UE. Pe 5 noiembrie anul viitor, SUA vor avea cel mai probabil un președinte reales pentru al doilea mandat. Spunem reales, pentru că atât Joe Biden (aproape 82, la data scrutinului) cât și Donald Trump (78, atunci) au mai fost aleși în această funcție, în 2020, respectiv 2016. Greu de crezut că cele două partide mai pot veni cu alți candidați în acest moment avansat al pregătirilor electorale, cu excepția situației dramatice în care condiția medicală a unuia sau altuia nu i-ar mai permite să candideze.Trebuie spus foarte limpede că, potrivit tuturor indiciilor declarative și non-declarative pe care le avem de pe ambele maluri ale Atlanticului, voința și capacitatea politică a Statelor Unite ale Americii (nu o punem la îndoială pe cea militară) de a apăra și menține ordinea occidentală post-1989, avansul strategic și geopolitic al Vestului spre Estul post-sovietic și încrederea neclintită în unitatea și reacția imediată a NATO la agresiune, ar fi puternic chestionate, în eventualitatea instalării la Casa Albă a lui Donald Trump. SUA ar putea intra într-un lung proces de reașezare socială internă, de revizuire a politicilor administrației de la Washington, în principal ca urmare a schimbărilor profunde apărute în structura și valorile societății americane. Desigur, se poate contraargumenta că Trump a mai fost președinte iar NATO și legăturile transatlantice nu s-au rupt. Acum ar fi însă diferit, din mai multe motive.De data aceasta, Donald Trump ar veni la guvernare cu dorința de revanșă. A spus-o în mod explicit: „sistemul i-a furat victoria” în alegerile din 2020. Remanierile din administrație, inclusiv servicii și armată, ar putea ajunge spre 10000 de oameni din actualul sistem, față de maxim 1500-2000 cât presupune o alternanță obișnuită în SUA, ceea ce ar însemna un „cutremur” în instituțiile și sistemul de relaționare al Americii cu aliații. Nu spunem că republicanii care ar veni în funcții ar fi rău intenționați sau ostili ideii de angajament al SUA în Europa, dar dacă vor fi selectați exclusiv pe criteriul loialității față de Trump, „true believers” din facțiunea MAGA (Make America Great Again), fără o experiență instituțională și profesională robustă, va exista un moment dur de discontinuitate și dificultăți severe de interacțiune cu Europa, în special cu țările din Europa de Vest.În aceste condiții, credibilitatea NATO ar putea avea de suferit, cel puțin în 2025 și 2026, până la un eventual rodaj al relațiilor dintre republicanii americani și progresiștii vest-europeni. Nu se știe deocamdată nici dacă, sub control republican total (executiv și legislativ), prioritățile SUA nu și-ar transfera cumva „centrul de greutate” în Indo-Pacific și în competiția pentru supremație globală cu China. Nu e doar un zvon că, în mandatul trecut, Președintele Trump a tatonat ideea retragerii SUA din NATO dar a fost imediat descurajat de un reflex instituțional încă puternic al establishment-ului. A doua oară, „președintele va fi președinte” până la capăt, dacă va mai avea această idee sau dacă va vedea în alți termeni viitoarea relație cu Rusia. Nu suntem convinși că instituțiile și experții din sistem îl vor mai putea opri pe Donald Trump să facă ceea ce dorește.Pentru a compensa incertitudinea dinamicii politice din interiorul NATO, România ar trebui să încerce obținerea de garanții de securitate din partea SUA și la nivel bilateral. Adică prezență militară americană permanentă și mult întărită pe teritoriul României, în bazele actuale precum și în altele noi, chiar dacă va trebui să plătim pentru această prezență sporită, așa cum a făcut Polonia anii trecuți. Probabil că Donald Trump ar fi un președinte tranzacționalist, așa cum a arătat și în primul său mandat. Relaționarea lui cu România nu ar fi una ostilă, dacă avem în vedere cel puțin cele două vizite oficiale ale Președintelui României la Casa Albă, în primul mandat al lui Trump, și contractele masive de armament american cumpărat de autoritățile de la București. Cât privește relaționarea cu Ungaria conservatoare, să ne așteptăm la o vizită a lui Trump la Budapesta în 2025 sau 2026 (înainte de alegerile parlamentare din aprilie 2026), cu toate consecințele care ar decurge de aici, mai ales după ce fostul președinte american l-a numit, așa cum poate el, pe Viktor Orbán, a „great leader of Turkey”. America lui Trump nu va ieși din Europa, oricât ar spera asta Vladimir Putin. Statele Unite vor păstra în continuare aliați și parteneri strategici pe continentul european precum și prezență militară, dar nu este clar dacă NATO în ansamblu este pe placul posibilului viitor (și fost) președinte și dacă tema finanțării Alianței nu va reveni pe masa discuțiilor. Teoretic, știm că tratatele bilaterale sunt imposibile atunci când faci parte dintr-un sistem de apărare colectivă, așa cum este NATO, dar merită explorată ideea extinderii „Acordului de acces” între România și SUA din 2005, privind bazele militare americane, sau poate Black Sea Strategy Act, care nu este, desigur, un tratat bilateral cu România, dar este o lege bipartizană americană adoptată de Congres, pe care se poate construi o alternativă de securitate regională asumată de Washington. Orice tip de instrument juridic poate fi imaginat în acest sens. Formatul Bucharest 9 (poate curând B10, cu Finlanda), trebuie de asemenea sondat ca oportunități până la limitele lui strategice și politice de acțiune, dacă SUA ar încuraja o astfel de discuție exploratorie, ca un fel de NATO mai mic, regional.Să nu uităm că, deși există planuri de apărare impecabile la nivel militar în Alianță, cu un accent care s-a pus în ultimii ani pe consolidarea Flancului Estic, declanșarea răspunsului militar al NATO urmează unei decizii politice consensuale a celor 31, curând 32 de state membre. Interpretările privind natura „atacului asupra unui aliat” pot fi multiple iar ezitările unor țări de a intra în război cu agresorul ar putea întârzia răspunsul.Dacă Ucraina va fi nevoită să semneze anul viitor sau în 2025 un armistițiu cu Rusia, pe fondul lipsei de armament și muniție, sau din alte motive, este de presupus că unele state vest-europene cu economii importante vor fi tentate să ridice rapid sancțiunile economice impuse Rusiei și să reia comerțul, investițiile și afacerile cu piața de la Răsărit. În aceste condiții, apetitul pentru război cu Rusia al Franței, Germaniei, Olandei sau Italiei ar scădea până spre zero (oricum este foarte redus), iar eventuale evenimente de agresiune considerate „mici”, nerelevante, asupra unor state periferice, ar putea fi trecute cu vederea sau acoperite de un răspuns neconcludent. Zeitenwende nu este chiar o completă reinventare a intereselor statale și își are limitele evidente...Să ne punem, lucid, întrebarea – dacă, de exemplu, peste câțiva ani Rusia ar împiedica militar exploatarea resurselor de hidrocarburi ale României din Marea Neagră, ar urma oare imediat atacul necruțător al aliaților occidentali asupra trupelor Rusiei? Ar fi gata NATO de al treilea război mondial, contra unei puteri nucleare, pentru o astfel de agresiune? Sau ar începe discuțiile interne și interpretările relative de genul – a fost sau n-a fost...? Este sau nu aceasta o agresiune care se califică la nivelul de gravitate la care se impune răspunsul militar colectiv al NATO împotriva Rusiei? Greu de răspuns acum cu precizie. Agresiunea nu trebuie neapărat să aibă forma convențională și imaginea din manualele de istorie, cea a traversării frontierei terestre de către diviziile de tancuri, și tocmai de aceea este mai greu de definit și încadrat ca atare.Oricum s-ar încheia războiul din Ucraina, NATO și UE se vor schimba, într-un fel sau altul. Creșterea numărului de membri, dacă se va produce în cele din urmă, va fi însoțită de modificări structurale. Nu putem exclude înființarea unui „pilon european al NATO” sau al „unei noi UE, concentrice”, caz în care nici apărarea Flancului Estic nu va mai depinde de SUA, nici poziționarea noastră politică la Bruxelles nu va mai fi în relație directă cu nucleul central. Vom resimți inevitabil slăbirea garanțiilor de securitate și beneficiilor economice din partea organizațiilor multilaterale la care am aderat în 2004 și 2007, incluzând acum un număr mai mare de membri. Relațiile dintre marile puteri se vor schimba și ele, odată cu noile clivaje și conflicte potențiale. Intrarea Sudului Global în ecuație, cu pozițiile sale duplicitare sau în cel mai bun caz duale și ambivalente, între SUA și China, va complica sistemul relațiilor internaționale, iar acest lucru îl va resimți curând și România.Fiind la această secțiune, nu ne putem da seama dacă MAE sau alte instituții au o viziune solidă (nu clișee și formule simpliste) cu privire la viitorul relațiilor României cu China sau cu puteri emergente ale Sudului Global. Bune, rele, amicale, minimale, reci, neutre, punctuale, pragmatice, politicoase și atât etc., de orice tip ar decide statul român că este potrivit, dar avem o strategie pentru relația viitoare cu China? La dimensiunea actuală economică și politică a Chinei, gigantică, nu putem pur și simplu să facem abstracție de China, chiar dacă, firește, suntem și vom rămâne cu o politică pro-americană. Toate marile puteri occidentale au o anumită raportare la China, de la SUA la Germania și Franța. Nu putem doar spune că noi suntem cu americanii și așteptăm să vedem ce se mai întâmplă. Cu licența la Lenovo, de exemplu, am dat-o în bară în CSAT, căci „nu am știut că Hong-Kong se pune că ar fi în China” (?!). A trebuit să primim clarificări ulterioare... Astfel de lucruri se întâmplă pentru că, de fapt, nu avem nicio viziune proprie și ne bazăm că mergem și noi cu valul, că undeva ne-o duce. Să ne înțelegem, nu spun că viziunea și strategia Ungariei lui Orbán sunt soluția pentru România, pentru că evident nu aceea este calea de urmat, nu mergem pe calea revizionismului și antioccidentalismului, dar cu siguranță există diplomație și interese și dincolo de spațiul democrațiilor liberale occidentale. Aici poate că mă plasez în contracurent cu criticile destul de simpliste și populiste din presă legate de turneul din Africa al Președintelui – în sine, ideea de a ne lărgi orizontul de acțiune și interesele nu este rea deloc, cu condiția să existe un follow-up și un plan de acțiune economic după acest turneu diplomatic și să nu rămânem doar cu discuțiile din spațiul public despre costul închirierii avionului. Țările mijlocii își vor asuma mai puternic influența, contribuția, interesele și apartenența la subregiunile geopolitice din care fac parte. Polonia va deveni o forță majoră în Europa Centrală și de Est iar consolidarea parteneriatului strategic România-Polonia, semnat în 2009, va deveni, la rândul ei, necesară și obligatorie. O cvadrilaterală substanțială și coerentă România-Polonia-Ucraina-Republica Moldova, cu peste 90 de milioane de cetățeni, ar putea fi luată în considerare, pe lângă trilaterala inspirată România-Ucraina-Republica Moldova, inaugurată relativ recent.Formatele de colaborare cu Turcia, un membru NATO cu o politică aparte și deocamdată „alienată” de cea a Occidentului, dar cu conexiuni care ne-ar putea aduce unele elemente asiguratorii sau cel puțin nedușmănoase dinspre Marea Neagră și Orientul Mijlociu (nu se știe niciodată când am avea nevoie de o deschidere spre zonă), ar putea fi și ele extinse și consolidate, nu doar din perspectiva parteneriatului strategic bilateral româno-turc, semnat în 2011. Apartenența comună la zona Mării Negre precum și trilaterala România-Polonia-Turcia pot fi factori care să faciliteze colaborarea regională cu o țară puternică și importantă, călare pe două continente, care articulează geopolitic într-o manieră unică vecinătatea estică cu cea sudică a Uniunii Europene.***Nu este rostul acestui scurt articol să listeze toate situațiile și scenariile pentru care ar trebui să existe un Plan B în România sau în regiune. Sugestia principală este că marile formate multilaterale pe care ne bazăm acum, NATO și UE, au un viitor incert și sunt supuse unor scenarii de reformă destul de importante. Chiar dacă nu vor dispărea, ele își vor consuma multă energie în dezacorduri interne, negocieri și tranzacții între statele membre, ceea ce le va atrofia capacitatea de a acționa unitar. Ungaria lui Orbán, Slovacia lui Fico, Austria (indiferent de câștigătorul alegerilor generale de anul viitor), posibil Olanda, dominată tot mai clar de tema anti-migraționistă și protecționistă, vor acționa pentru modificarea cursului politicilor Bruxelles-ului. Nu știm cât de puternic și de stabil pe termen lung va rămâne sprijinul financiar și militar pentru Ucraina. Mașinăria multilateralismului a devenit greoaie și imprevizibilă, chiar dacă în principiu sună bine. Despre ONU, ce să mai vorbim, ne indică limpede dezoccidentalizarea lumii.Da, avem nevoie de un Plan B. Sugestiile sunt suficiente iar strategii și diplomații noștri ar ști ce este de făcut, eventual în plan neoficial, reflexiv la început, dacă palierul politic le-ar da o astfel de temă discretă. Relațiile bilaterale și minilateralismul par să ia locul treptat formatelor mari în care ne-am proiectat viitorul, acum 20-25 de ani.Cel mai important pentru România ar fi să ne facem, cu seriozitate, temele interne – avem nevoie de un stat credibil, cu instituții eficiente, cu o armată puternică și bine înzestrată, cu administrație publică și justiție de calitate, cu o educație al cărei declin să se oprească cel puțin, cu o societate mai coezivă, capabilă să lupte pentru un ideal național (mai există așa ceva?), cu partide politice și lideri care să inspire și să asigure viitorul credibil al democrației, cu tineri și profesioniști care să nu mai plece din țară și poate cu unii pe care România să îi atragă înapoi. Să ne punem și această întrebare incomodă – în caz de război, câți români s-ar înrola oare în Forțele Armate, pentru a-și da viața pentru țară? Se cuvine și aici un moment de tăcere și de reflecție. Iar aceste întrebări nu ar trebui să țină neapărat de Planul B, căci sunt la fel de valabile și de imperioase în orice condiții, pe vreme bună sau pe vreme rea.Inclusiv la Chișinău ar trebui să existe un Plan B, legat în mod direct de apropierea de România, ca ultim refugiu geopolitic și cultural în cazul catastrofic, puțin probabil dar nu imposibil, al prăbușirii perspectivei privind integrarea în UE și al continuării amenințării existențiale din partea Rusiei, în anii care vin.Pentru a sumariza, fără îndoială că ne dorim ca prima opțiune sau Planul A să reușească, să rămânem pentru totdeauna în scenariul ultimilor 20 de ani (ancorați în triada strategică SUA-NATO-UE), cea mai solidă și eficientă formulă de garantare a securității și dezvoltării în regiunea noastră, dar ar fi îngrozitor de naiv să nu luăm în considerare că tânăra generație care urmează după noi ar putea trăi într-o altă ordine mondială și într-o altă paradigmă de securitate, la care ar trebui cel puțin să reflectăm cât mai avem timp.La mulți ani și înțelepciune, România!Ce ar trebui să-i învețe Vasile Dîncu pe cei de la SRI. Și o fabulă reală
http://semperfidelis.ro/news.php?item.5713.5
2024-03-19T11:40:43+02:00Pârvu FlorinPRESAde Cristian GROSUMoto: Generalii mei, în temeinica lor prostie, veneau și-mi spuneau: - Majestate, oamenii nu mai vor să lupte. Iar eu în sinea mea mă gândeam: - Adică nu mai vor să moară pentru imperiu. Oare când a murit imperiul în inima oamenilor? Dar generalii mei, în temeinica lor prostie, nu-și băteau capul cu asta.(Antnoine de Saint Exupery – Citadela)***Ca la o problemă de matematică, să așternem mai întâi ipoteza, urmând să mergem, mai apoi, cu demonstrația și concluzia.Ipoteza are 2 puncte:1, Problema pensiilor speciale e mult mai mare și mai distructivă decât pare, iar banii în acestă chestiune sunt abia pe planul 2, dacă nu chiar 3. Banii vor deveni o problemă insolubilă abia peste 6-7 ani, când paradigma socială se va fi pervertit de mult și când procesul va fi devenit ireversibil.2, Vasile Dîncu a predat la un moment dat la Academia SRI – acolo unde înțelegerea societății și a riscurilor derapajelor societale sunt esențiale – iar cine i-a citit cărțile de sociologie ale lui Vasile Dîncu știe că ele identifică, la modul teoretic, foarte bine problemele României reale: o Românie paradoxală din care lumea (mai ales tinerii în putere de muncă) încă fuge în ciuda faptului că banii intră.Sunt câteva idei care mi-au rămas din cărțile lui Vasile Dîncu pe care nu le voi formula aici, dar prin ciurul cărora voi trece faptele la zi din societatea românescă, nu fără să constat că dom profesor a avut elevi slabi, care au chiulit la ora de sociologie și care au ieșit la pensie de foarte tineri, înainte să înțeleagă societatea.Căci nu de lipsa de bani sau de oportunități fuge lumea – pentru că progresele sunt reale și, mai ales, tot mai evidente, ci de toxicitatea enormă pe care ingineria socială a ultimilor 15 ani a produs-o în societate, răsturnând piramida regulilor care crează o societate meritocratică și echilibrată și aplicând contraselecția sectoarelor care ar trebui să fie în linia întâi a dezvoltării.La problema pensiilor speciale, chestiunea banilor și a finanțării sunt doar vârful icebergului, vom descrie, mai jos, în 7 puncte, partea nevăzută și cea mai periculoasă – cu câteva exemple și chiar cu o fabulă reală:1, Destructurarea violentă a modelului natural de societate liberală de piață, prin așezarea în vârful piramidei a instituțiilor de forță.Asta a dus la crearea unei clase de privilegiați, brutală în mentalitatea și aroganța ei socială, care nu contribuie la crearea de valoare adăugată, dar care își ia partea leului din această valoare.Acest fenomen, desfășurat în beneficiul instituțiilor de forță – care nu se mai obosesc nici măcar să salveze aparențele – polarizează societatea în cetățeni de rangul 1 și rangul 2.Se-nțelege, cei de rangul 1 NU sunt cei din economia reală, sau din sistemele de producere și ”mentenanță” socială (cum sunt Educația și Sănătatea), ci cei din instituțiile de forță sau ”stateliții instituționali” ai acestor instituții.Nu faptul că există meserii mai dificile decât altele, nu riscurile prezumtive, sau interdicțiile pe care unele poziții profesionale le impun sunt cele de blamat aici – căci acest tip de riscuri și dificultăți specifice chiar există: ci diferența enormă din toate punctele de vedere între cetățenii de rangul 1 și cei de rangul 2.Diferență care crează 3 feluri de pericole:2, Pensiile speciale, așa cum sunt ele în România, sunt un atentat la siguranța națională, prin depopularea chiar a instituțiilor responsabile cu siguranța națională.Ministerul de interne se plânge că are un deficit de personal de 40%, în condițiile în care, ajunși în fruntea experienței lor profesionale, polițiștii ies la pensie la 45-50 de ani. Golul este umplut prin recrutarea ”din extern” a unor puști, cărora li se face un instructaj de 2-3 luni la Câmpina, li se dă pistol și sunt trimiși în stradă.Ministerul Justiției geme sub sutele de mii de dosare, în lucru sau în instanțe, în condițiile în care, unul precum Crin Bologa, după ce n-a câștigat al doilea mandat în fruntea DNA, pleacă la pensie să se odihnească la 51 de ani.În armată, jandarmerie, servicii secrete, la fel: ieșiri la pensie la 45 de ani, după care unii sunt amplasați cu al doilea job, tot la stat, trimiși să populeze instituțiile încă ”descoperite”.3, Cetățeanul de rangul 2, adică cetățeanul de rând, e supus la 2 presiuni psihologice:O presiune se referă la poziționarea sa față de societatea productivă – cea care asigură coerența liberalismului capitalist:calea cea mai scurtă către elită și privilegiile elitei nu mai sunt garantate de competența, recunoașterea unui trend economic pe care să și-l valorizeze profesional, tenacitatea de-a răzbate, cu șanse reale, în piața liberă:calea cea mai scurtă este înrolarea în instituțiile de forță, care-i sigură și un ciclu rapid de abdicare de la responsabilitatea socială a muncii.Cea de-a doua presiune pe cetățeanul de rangul 2: deruta în privința importanței sociale a activităților economice și sociale: atunci când un profesor care iese la pensie la 65 de ani ia jumătate din suma pe care o ia un polițist care iese la 45 de ani, ceva profund e distrus în percepția asupra aportului cetățeanului la dezvoltarea societății sale. Populând un model strâmb de polarizare societală, el își crează singur un model, sau caută în piață o formațiune care să-l răzbune – sau își pierde orice respect față de stat (așa cum și-l pierduse față de statul lui Ceaușescu) și vede în stat un inamic; cei preocupați de conceptul de ”conformare voluntară” în ce privește obligațiile față de stat știu ce vreau să zic.4, Cetățeanul de rangul 1 devine arogant, crede că privilegiul i se cuvine, iar atunci când nu primește își ia/dă singur.Ce e șocant în evoluția acestui sistem de viață specială este crearea unei psihologii specifice: li se pare normal să iasă la pensie la 45-50 de ani, să ia o pensie de 2-3 ori mai mare decât a celor care i-o plătesc, să se reangajeze tot la stat (că la vârsta asta, tocmai la vârsta asta sfarămi piatra în pum) și să mai și fie respectați:În urmă cu câțiva ani, când a izbucnit prima oară scandalul cu pensiile speciale, un general a intrat în direct la o emisiune tv, pentru a explica dreptul său de-a ieși la pensie de tânăr și a fi plătit regește: a făcut toată viața sacrificii. Întrebat de reporter ce sacrificii concrete a făcut, generalul a răspuns: a stat departe de familie – care era la Ploiești – cât timp a făcut nu știu ce specializare la Academia Militară din București.Ce poți să-i răspunzi unui asemenea ins, după ce privești peste România oamenilor care pleacă uneori la mii de km. de familie pentru a-și câștiga banii pe care-i trimite acasă ca să aibă generalul pensie mare – sau zecile, sutele de mii de oameni deștepți, cu școală advărată și competențe, cărora nu le dă nimeni nimic, si care bântuie orașele țării pentru a-și căuta un loc cât mai bun pentru a-i plăti generalului pensia?Dar această aroganță se poate foarte ușor transforma în alte afecțiuni ale caracterului – ba chiar în imbecilitate: nu mai departe de săptămâna trecută, în plin scandal cu Comisia Europeană privind reforma pensiilor speciale și a privilegiilor, la Parlament era depus un proiect prin care nu doar militarii, ci și civilii din instituțiile de forță să beneficieze de aceleași privilegii. Proiectul a fost retras după un mic scandal, dar să ne închipuim cu funcționează logica acestor cetățeni de rangul 1, chiar când e vorba ca România să piardă niște miliarde.5, Dezintegrarea conceptului de muncă, a relației dintre muncă și beneficiu/bunăstare, dinamitarea filosofiei de bază a capitalismului liberal bazat pe obligația muncii și a contributivității.Despre asta vorbim, de fapt: anul trecut, în clasa fiicei mele (atunci a 8-a), au intrat, pe lângă alți reprezentanți ai liceelor veniti să-și convingă prezumtivii viitori elevi, și de la ”speciali”: să ”îmbrățișeze cariera militară”.Argumentele celor 3 erau dărâmătoare: ”o să aveți salarii mari, o să ieșiți la pensie devreme și o să aveți pensii mari”: iată un bun motiv, formulat chiar într-o clasă de școală publică.Numai că e și aici o mică problemă: practic, fetiței mele – căreia, alături de ceilalți 4 copii, le-am tot zis mereu că singura cale de-a-ți face un rost solid este să muncești până la capăt astfel încât în viață să fii ”furnizor” constant și nu ”benficiar net”, căci asta înseamnă să-ți ”slujești țara” și semenii – tocmai i se spunea că eu sunt un bou…6, : … punctul 6 e ceva mai complex, așa că:6, România lui Putin, sau democrația ca mascaradăSă ne închipuim o țară cu o economie oarecum de piață, în care conducerea e asigurată de o structura suprapartinică, aleasă cu o participare la vot de 30% asigurată în majoritate din dependenți sociali și cetățeni din sectorul etatist, administrată de instituțiile de forță devenite o adevărată castă (castă fără ghilimele), polarizată societal și cu o opoziție slabă.Păi genul ăsta de țară e tot ce și-ar dori Vladimir Putin în Uniunea Europeană – de aia îl și iubește atât de mult pe Viktor Orban și de aia se și înțeleg atât de bine cei doi.Pentru că ăsta e marele pericol: la alegerile viitoare să avem o participare de sub 30% (la alegerile precedente am avut 33%, iar USR încă nu apucase să dezamăgească tinerii) – iar asta numai democrație reală nu mai e.Oare de ce nu mai votează lumea – și de ce, în loc să rămână aici, unde totul mustește de oportunități , se urcă în avion și încă pleacă? Nu, nu e vorba numai de bani și nici numai de ”școala copilului” sau ”sistemul de sănătate”.”Generalii mei, în temeinica lor prostie, veneau și-mi spuneau: . Iar eu în sinea mea mă gândeam: ” – scrie undeva în Citadela, Antoine de Saint Exupery:Dl. Vasile Dîncu, care chiar înțelege ce se întâmplă și a cărui idee – de-a mobiliza poporul în jurul unei idei de construcție și de țară- se află chiar în cărțile sale, ar trebui să le-o mai zică o dată celor din serviciile secrete, care lasă în urmă, pe an ce trece, o societate tot mai strâmbă și, da – sub aspectul echității sociale – tot mai neconstituțională.Dacă la începutul anilor 2000 nu am fi fost presati de aquis-ul comunitar și de jaloanele pe care le aveam de îndeplinit pentru aderarea la UE, guvernul Năstase ar fi lăsat în urmă un construct social de tip sud-american: 10% (adică ”noi”) avem 80%, iar restul ne mănâncă din palmă.Azi, dacă nu ar fi existat PNRR-ul și jaloanele impuse de Comisie, ne-ar fi călcat ăștia în bocanci: să observăm că nu e an în care să nu apară noi privilegii pentru casta specialilor, iar fără aceste jaloane n-ar fi avut cine să-i oprească.7, – de fapt, la fel de special e și punctul 7, (înainte de fabula de la 8):7, Da, există pensii militare, dar avem modele. Da, există soluții de redresare a societățiiAflat în urmă cu câteva săptămâni într-o emisiune TV, alături de un convorbitor care e general pensionar, unde discutam despre pensiile speciale/militare, i-am explicat:NU există în lume o țară democratică unde să poți ieși, legal, la pensie la 42 de ani + în același timp să ai pensia mai mare decât ai avut vreodată salariu + să te poți reangaja, încasând în același timp și pensit, tot la stat. Și l-am invitat pe general să nu inventăm apa caldă și să ne uităm la statele NATO, cum stă treaba acolo, în SUA, de pildă. Generalul mi-a explicat că în SUA se iese la pensie întreagă din armată la 58 de ani, iar pensia se calculează pe contributivitate printr-un sistem complex.Vasăzică 58 de ani…Tocmai din această (foarte) tristă cauză, reformarea pensiilor speciale presupune pași mai mulți, nu se poate face peste noapte, un model de restructurare a vârstei de pensionare si a cuantumului pensiilor poate fi cel francez din aceste zile: creșterea contributivitității se face trimestru cu trimestru – noi am putea-o face ceva mai repede, în pași semestriali.Să ne resemnăm cu privilegiile strigătoare la cer de până acum (fostul șef al DNA, proaspăt ieșit la 51, va deveni milionar – în euro! – numai din pensie cu multi ani înainte de-a atinge media de viață a unui român care a muncit toată viața pe brânci), dar să începem schimbarea chiar azi, ba chiar de ieri. Dar,Dar, mai bine, o fabulă foarte reală: Pisica și BoulÎn urmă cu câteva săptămâni, în jurul orei 22,00, primesc un sms: un mesaj agitat și autovictimizator îmi explica că eu habar nu am cum e viața profesională a specialilor, că ce am eu cu faptul că un politist iese la pensie la 50 de ani, și că nu cunosc dificultățile pe care le întâmpină un polițist până la vârsta asta și că el e pensionar din Poliție. Omul își controla limbajul, deși se simțea în el un ameste de furie și autovictimizare.Lucram încă pe subiectele de a doua zi, așa că i-am răspuns cu o întrebare scurtă: ”cine sunteti și cui vreți să vă adresati?”.Câtva zeci de minute mai târziu (la 22,53), omul repare, de data asta pe whtp: mă auzise într-o emisiune la un post de radio, căutase numele meu și a dat de număr pe siteul cdg și ținea neapărat să mă asigure că viața asta e mai grea decât îmi închipui eu.Nu l-am băgat în seamă până când i-am văzut poza de profil whtp: în timp ce eu încă munceam, dintr-o fotografie mă dojeneau 2 fețe: cea a unui bărbat sensibil mai tânăr decât mine, cu un ten de să nu-l atingi cu o petală de trandafir că-l zgârii, și o pisică.Ia uite, zic – la 11 noaptea suntem 3: un individ, un bou și o pisică. Individul era el.Ierusalimul de Est, 13 mai 2022
http://semperfidelis.ro/news.php?item.5712.3
2024-03-19T11:40:43+02:00Pârvu FlorinDIVERSE
http://semperfidelis.ro/news.php?item.5711.3
2024-03-19T11:40:43+02:00Pârvu FlorinDIVERSEde Sorin BRESUGLucrezi în privat și te interesează subiectul grevei profesorilor? Foarte bine, ești un cetățean responsabil care se implică în treburile cetății și care încearcă să pună umărul la făurirea unei societăți mai bune, mai echitabile, în care să există egalitatea de șanse și în care discriminarea să fie doar o amintire urâtă. Atâta doar că nu prea e treaba ta și părerea ta contează cam cât contează părerea boului care trage după el carul. În fapt, e o reglare de conturi între clanurile de bugetari care nu se înțeleg cum să-și împartă banii de la buget. Pentru că sunt banii lor, e țara lor, sunt drepturile lor.Bun, nu e vorba de orice bugetari, ci de ăia care contează, care dispun de oameni și bani, care pot influența balanța politică. Cine crede că interesează pe cineva cu câți bani pleacă un profesor debutant acasă să mai bage o fisă. Aici scandalul e că niște zeci de mii de bugetari cu doctorate ciordite (că ăștia au în general influență) au observat că alți bugetari cu doctorate ciordite, adică cu același număr de decorații în piept, umflă câteva mii de lei în plus pe lună. E o inechitate strigatoare la cer ca la același nivel de hârtii pe care le-ai pus la dosar, unul să plece cu 6000 de lei acasă, iar altul cu 12000. Că până la urmă, nici doctorul nu ajungea doctor fără profesor, nici doamna aia de la regia de cazane nu putea ocupa funcția aia fără să-i îndrume pașii niște dascăli.E complet irelevant că există profesori care livrează enorm, care își mănâncă sănătatea încercând să aducă un plus în educația fiecărui copil. Ăștia sunt o minoritate. Așa cum o minoritate sunt și militarii ăia care merită pensii speciale pentru că chiar au dus o viață epuizantă, practicând militărie adevărată. Așa cum sunt și magistrații care ajung niște epave la 50 de ani din cauza presiunilor și a stresului profesional. Pentru ăștia nu s-ar fi zbătut nimeni niciodată, ei doar joacă rolul de obiecte de marketing sindical pe cârca cărora trăiește marea masă de frecători de mentă.Da cum spuneam, e țara lor, sunt banii lor, n-avem noi nicio treabă. Cel mai bun să învingă.LINKDincolo de alb şi Negru cu Armand Goșu, despre Basarabia, Ucraina, Rusia – ediţia din 23 iunie TVR1
http://semperfidelis.ro/news.php?item.5710.5
2024-03-19T11:40:43+02:00Pârvu FlorinPRESAMihai Demetriade, cercetător CNSAS: „Paradigma este să ținem trecutul sub control”. Cum blochează fosta „Doi ș’un sfert” accesul la Arhivele Naționale pentru că legea îi permite
http://semperfidelis.ro/news.php?item.5709.5
2024-03-19T11:40:43+02:00Pârvu FlorinPRESAde Malina GinduUn comunicat de presă emis de Arhivele Naționale ale României (ANR) în data de 26 mai i-a determinat pe numeroși cercetători și istorici să strige la unison: „Cenzură!”Instituția nu anunță nicio decizie în respectivul comunicat LINK , ci doar își cere scuze, în două paragrafe, pentru eventuala „apariție a unor întârzieri” și chiar „posibilitatea ca unele unități arhivistice solicitate să nu poată fi date spre cercetare”.Într-o scrisoare LINK adresată Președintelui, Parlamentului și Guvernului, specialiștii din domeniu acuză Direcția Generală de Protecție Internă (DGPI), serviciul secret din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI), că obstrucționează accesul la documente care sunt, în teorie, publice.Vestea a creat o ușoară undă de șoc și în societate. Un fel de pregătire a terenului pentru noile proiecte de legi ale securității naționale LINK . Însă spre deosebire de acestea, pentru controlul instituit la Arhivele Naționale nu e cunoscut, în mod public, autorul. Anunțul controversat nu a primit o explicație nici de la ANR, nici de la instituția căreia acestea se subordonează, MAI.Istoricul Mihai Demetriade, cercetător la Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), explică, într-un amplu interviu acordat PressOne, că practica cenzurii asupra fondurilor arhivistice nu e nicidecum una nouă.Ce anunță, de fapt, comunicatul ANR? Cine și cum își exercită controlul asupra fondurilor arhivistice? De ce reprezintă acest lucru un pericol pentru democrație și care este legătura cu războiul din Ucraina? Sunt câteva dintre întrebările la care răspunde Mihai Demetriade.***Rep.: Arhivele Naționale ale României au emis acel comunicat de presă care a atras revolta cercetătorilor, în care își cer scuze pentru întârzierea sau chiar refuzul la consultarea unor unități arhivistice. Ce ne spune, de fapt, acel comunicat?M.D.: Ar trebui să facem o dezambiguizare. Comunicatul, de fapt, nu instituie o decizie, ci anunță trei chestiuni. În primul rând, este vorba de scuze pentru întârzieri sau scoateri din circuit ale unor unități arhivistice. Dar anunță, în al doilea rând, ceva care este alarmant în ultimul pasaj, și anume că abia acum se va constitui o evidență în fondurile arhivistice existente a informațiilor clasificate. Asta înseamnă că până acum această evidență nu a existat. Și mai înseamnă ceva: că până acum nu a existat un control public asupra informațiilor extrase din arhivă, de vreme ce această evidență nu a existat.Pe mine comunicatul în sine mă face să mă gândesc la mai multe chestiuni. În primul rând că, așa cum e el construit, n-a instituit o decizie și nici nu anunță o decizie, ci e o formă de continuitate a unei practici, care nu datează, cum spun semnatarii petiției publice, din 2002, cu acel HG 585 LINK problematic. De fapt, ar trebui să spunem lucrurilor pe nume și transparent. Mai multe instituții ale statului, nu doar Direcția Generală de Informații și Protecție Internă (DGPI) a Ministerului Afacerilor Interne, ci și serviciul de contrainformații al Armatei, operează înainte de ‘90, și vizibil sau problematic, după ‘90, o formă de cenzură. Adică extragerea din fondurile arhivistice a unor dosare, a unor file, nedarea spre studiu a unor fonduri după prelucrarea arhivistică și așa mai departe. Prin urmare, practica e veche. Rep.: Practica e veche, dar nu este deloc vizibilă pentru cineva din afara domeniului. Comunicatul ANR nu precizează nimic despre un control exterior.M.D.: Exact. Arhivele Naționale nu au comunicat existența cenzurii, ceea ce este extrem de alarmant. Arhivele Naționale nu au comunicat nici măcar cine sunt autorii acestei cenzuri. Și ANR nici măcar nu s-au poziționat față de această injoncțiune în afacerile interne ale unei instituții care se vrea civilă, dar de fapt nu e. Absența oricărui punct de vedere al ANR de la debutul acestui scandal din 26 mai este alarmantă, realmente. Nu am auzit conducerea ANR comunicând transparent, public, o chestiune care ține de interesul ei legitim. Au existat puncte de vedere ale unor arhiviști angajați la unitățile ANR din țară, de la direcțiile județene, dar atât. Și totul a plecat, de fapt, de la un studiu pe care Cătălin Botoșineanu, un arhivist din Iași, l-a publicat referitor la problematica în sine a distrugerii unor fonduri sau a cenzurii unor fonduri LINK . Și atunci ANR, ca să evite ca tot acest scandal să se reflecte asupra lor, au dat un comunicat fără să spună, de fapt, cine e vinovatul, ci conducând de fapt discuția către a spune că nu noi suntem sursa problemelor, ci alții. Dar alții rămân niște entități nenumite. Aceasta este dezambiguizarea acelui comunicat. Problema, însă, e crucială. De asta a existat și reacția publică a mai multor istorici și cercetători.Rep.: Cum îi explicăm omului obișnuit care este problema și de ce e ea importantă?M.D.: E importantă pentru că îți pui niște întrebări copilărești. Ce competență poate să aibă un ofițer de informații din DGPI sau din serviciul de informații al Armatei în materie de informații istorice? Ce te faci dacă un ofițer vede pe un document scris: strict secret?De pildă, că tot am comemorat de curând holocaustul romilor în Transnistria, un document semnat de Antonescu în 1942, pe care l-am văzut cu ochii mei, în care spune să fie trimiși în Transnistria, fără excepție, toți romii care lucrau pe moșiile din Moldova în vara respectivă. Ce face un ofițer de informații din MAI sau MaPN cu un astfel de ordin care e clasificat strict secret? Îl cenzurează, pentru că ei asimilează clasificările „strict secret” sau „secret” drept standarde NATO.Rep.: Dar ce anume îi dă unui astfel de ofițer autoritatea să facă acest lucru? ANR sunt, într-adevăr, subordonate MAI. Dar DGPI are vreun fel de autoritate, de control, asupra arhivelor?M.D.: Foarte bună întrebare. Actuala lege a ANR, Legea 16/1996 LINK , este foarte prost făcută. Articolul 30, care este extrem de limitativ, menționează faptul că informațiile care se referă la siguranța națională nu se dau în circulație, ci există o listă de documente pentru care este permis accesul, pe care o întocmește deținătorul lor legal. Haideți să luăm o speță simplă. Arhivele Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ele au fost capturate de MaPN începând din decembrie 1989 și depozitate la Pitești. Armata nu este emitentul acestor documente, ci este deținătorul lor legal, cum spune legea. Mă îndoiesc că este vorba de o legalitate, dar hai să spunem. Ei bine, Armata stabilește, prin efectul acestui articol 30, ce documente pot aduce atingeri siguranței naționale. Prin urmare, cred că aici ar trebui să ne uităm mai atent la cine este sursa cenzurii. Sigur că vedem ultimul element al cenzurii, care este ofițerul DGPI care vine la ANR și epurează fonduri. Însă în spate, s-ar putea să fie un alt decident, și anume ofițerul care vine din partea deținătorului legal, și anume ofițerul de informații din MApN. Pentru că acest HG 585 impune standarde NATO, iar cei din MAI îi consultă tot timpul pe cei din MApN.Ceea ce îi face pe ofițeri să opereze această cenzură este permisivitatea acestui articol 30 care instituie o anexă la Legea arhivelor naționale și legitimează injoncțiunea serviciilor de informații ale MApN și ale MAI în fondurile ANR. Este evident, o aberație, pentru că acești ofițeri nu au niciun fel de competență specifică în legătură cu clasificările din cele două totalitarisme. Ce te faci cu un ordin de asasinare din anii 80? Vi se va părea straniu, dar există ordine de asasinare drapate, construite de Securitate, și care evident că sunt clasificate strict secret. Ce faci cu ele? Nu le dai în circuitul public? Devii în felul acesta complice cu asasinul? Rep.: Totuși, odată ce documentele ajung în posesia ANR ele nu sunt documente publice?M.D.: Așa ar trebui să fie, dar nu sunt, conform actualei legi a Arhivelor Naționale. Eu de asta am militat public pentru o construcție democratică a unei legi a Arhivelor Naționale. S-au încercat diferite proiecte, în anii din urmă. Din păcate, decidentul politic… nici nu există suficiente adjective împotriva acestor oameni care nu înțeleg relevanța crucială a memoriei pentru o societate post-totalitară. Și cât de important e pentru exercițiul democratic accesul la documente. Oamenii aceștia n-au fost în stare să pună la punct un text modern al legii ANR. Prin urmare, stăm pe o lege din ‘96 și pe marota instituită de H.G.-ul 585 legat de standardele naționale în materie de informații clasificate, unde sigur că marota informațiilor NATO plutește amenințător peste toate informațiile din arhive.Avem și noi la CNSAS aceleași dileme și sper ca decidenții noștri interni să nu facă gafa să secretizeze ceea ce hotărârile CSAT au declasificat. Rep.: Totuși, cum se pot aplica standardele NATO pe documente din vremea regimului comunist? Se va alcătui această evidență a documentelor clasificate. Clasificate de atunci, din anii ‘80, să zicem, sau clasificate acum, din anumite motive?M.D.: Nu poți să translezi un grad de clasificare din anii 50, 60 sau 80 în anul 2022. Nu poți să faci asta, pentru că statul e altul. Statul comunist sau fascist sunt state cu care actualul stat român nu are continuitate. E o ficțiune juridică să crezi că există continuitate. Prin urmare, nu poți să faci această translație a clasificării. Singurele chestiuni pe care le-aș putea accepta sunt legate de informațiile clasificate în regimul democratic, adică după 1990, în care clasificarea s-a dat sub anumite standarde. Singura soluție pe care o întrevăd este o modificare a legii Arhivelor Naționale, o declasificare a acestor fonduri ca să nu mai existe o discuție interminabilă în legătură cu ce consideră, de pildă, deținătorul actual în legătură cu anumite dosare.Când purtăm noi această discuție, întreaga secție a Comitetului Central, secția militară și juridică, nu este dată în studiu. Este poate cea mai importantă secție legată de ordinele represive, întrucât organul numărul unu al tuturor ordinelor represive ale Ministerului de Interne sau Securității sunt acolo. Ori această arhivă este în continuare sechestrată la MApN. Din ce considerente? Iată, din aceste considerente de securitate națională. Cum califică MApN acele documente ca fiind de siguranță națională? Habar nu am, pentru că în paralel există standarde instituționale diferite. De pildă, Serviciul Român de Informații a dat către CNSAS documente „la fel de grave”, la fel de importante, clasificate cu același grad de clasificare ca și documentele care sunt acolo: strict secret. Prin urmare, cum ne raportăm?Rep.: Ce se întâmplă când un cercetător se duce la ANR și solicită astfel de unități arhivistice? Trebuie să primească aprobări? Care vin de la cine?M.D.: Cred că operațiunea de filtrare se face înainte de a te duce tu și a depune o cerere. Aceste fonduri nu ajung, fizic, în studiu. Ele înainte de a fi puse în circuitul public, sunt analizate, periate, iar cele care nu intră în circuitul public, nu se dau, pur și simplu. Nu vei fi în situația de a fi refuzat, ci vei fi în situația de a nu ți se putea pune la dispoziție din capul locului. Și în situația de acum, nici măcar nu știi ce documente nu au fost puse în circuitul public pentru că acea evidență nu există. Să afli acum care a fost obiectul cenzuri de-a lungul atâtor ani? Nu știi. Ce a oprit MAI sau MApN din Arhivele Naționale atâta timp? Nu știi.Rep.: Dar acele întârzieri menționate în comunicatul ANR de unde apar?M.D.: Întârzierile vin din prelucrarea unor fonduri. De pildă, ai de dat în circuitul public un anumit fond. Înainte de a-l da în integralitatea lui, cum ar fi firesc, vin domnii de la MAI sau MApN, se uită pe documente și spun: „Uitați, dosarul ăsta 24/1987 nu se poate da în public, îl retrageți. Filele de la 14 la 20 nu se pot studia. Nu le puneți în dosar”. Asta cauzează acele întârzieri. Arhivele nu vor putea pune imediat fondul cum au intenționat, ci cu o întârziere de cât timp își fac ofițerii temele, ca să spun așa.Rep.: Deși cenzura, așa cum spuneți, e permisă de lege și instituită ca practică de multă vreme, are războiul din Ucraina vreo influență asupra accesului la fondurile arhivistice?M.D.: În contexte problematice, cum este cel actual, apare această nevoie obsesivă de control intensificat. În loc să activeze ceva mai inteligent și să creeze reziliență societală, cu alte cuvinte, rezistență în interiorul societății, rezistență democratică, ce face MAI? Preferă să ascundă tocmai informațiile care generează rezistență democratică a societății. Primul instinct este cel cenzurator.În legea Arhivelor Naționale există un singur articol legat de acces și el este construit ca o excepție de la niște limite, nu ca o filosofie a accesului. Prin urmare, este straniu, dar construcția acelei legi este o construcție fundamental restrictivă. Războiul e zgomotul de fond care încurajează cenzura, instinctele acaparatoare și încurajează această încarcerare a trecutului, în loc să consolideze dimensiunea democratică a societății. Și cum o consolidezi altfel decât prin acces liber, nerestricționat la informațiile istorice? Repet, informații istorice care provin din două totalitarisme nu sunt informațiile istorice ale unui stat normal, pe care e legitim să le protejeze. Dacă am fi în Danemarca, în Marea Britanie, ai avea suficiente argumente să protejezi aceste informații din anii ‘70-’80, dar ce te faci cu România, care a trecut prin două totalitarisme?Prin urmare, are o datorie fundamentală să restituie adevărul în legătură cu aceste arhive.Nu e îndreptățit să folosești termenul de siguranță națională în legătură cu acest trecut. Raportul cu trecutul este al unor orbi, care nu înțeleg. Și sunt complet inconștienți, dacă te uiți cu atenție la ce se întâmplă la Est. Acolo este un război al unei autocrații împotriva unei democrații. Prin urmare, în Ucraina nu sunt atacate avanposturile militare sau centrele de comandă, e atacată democrația din Ucraina, dragi tovarăși ofițeri din MApN sau din MAI!E foarte inconfortabil să ai în coasta ta o țară care recunoaște drepturile și libertățile fundamentale, care apropo, spre deosebire de toate țările din fostul bloc sovietic, a declasificat arhivele KGB-ului, nesemnând un acord prin care Kremlinul le-a impus unor foste țări din blocul estic să nu permită declasificarea fondurilor KGB-ului. La Kiev dacă-ți dorești să studiezi arhivele KGB-ului ai posibilitatea asta, spre deosebire de Belarus sau de Georgia.Rep.: Iar arhivele Securității de la noi?M.D.: La noi poți să studiezi arhivele de la fosta Siguranță, SSI sau Securitate la CNSAS, dar asta după un efort imens al societății, după pertractări interminabile, după ce decidenți sau directori ai SRI nu au înțeles mai nimic din relevanța publicării acestor arhive. După ce societatea s-a dat peste cap ani de zile să le pună în circuit. Ori există un preț al întârzierii. Am mai spus asta. În Germania, pentru că arhivele s-au deschis în 1990, au avut acces la ele peste 5 milioane de cetățeni. În România, pentru că accesul s-a pus la punct abia după 2005-2006, odată cu hotărârile CSAT de declasificare și primele desanturi importante de arhivă, nu acoperă mai mult de 50-60 de mii de cereri de acces la dosar. Apropo de forța democratică încurajată de decidenți într-o țară post-totalitară. Dacă deschizi arhivele în 2006 în mod real, mor niște oameni între timp. Dispar. O parte din trecutul lor rămâne în uitare absolută. Este evident că sunt de vină politicienii noștri din ‘90 încoace, alături de întreg establishment-ul militar care le-a încurajat obsesiile și fricile.La ANR, deși arhivele au venit fizic din 91, ele au fost deschise după mandatul important al lui Dorin Dobrincu care a democratizat instituția ANR. Înainte, nici nu vreau să spun ce s-a întâmplat acolo. Ce filiere subterane de acces privilegiat la dosare, ce găști de istorici arondați discursului oficial care aveau acces preferențial, pe sub mână și așa mai departe. Paradigma decidentului român este să ținem trecutul sub control, nu să credităm loialitatea societății față de acest trecut. Rep.: Totuși, deși există acest instinct, el nu este asumat. MAI nu își asumă niciun fel de legătură cu ce se întâmplă la Arhive.M.D.: Haideți să facem o scurtă istorie a acestei unități de contrainformații din MAI, DGPI. Era celebra „Doi ș’un sfert”, 0215. Ei bine, 0215 s-a format după ‘90 cu ofițeri care au aparținut fostei Securități a Municipiului București. Și o parte din cadre au aparținut fostei Direcția a IV-a Contrainformații Militare a Securității. Deci pe scurt, toți ofițerii din „Doi ș’un sfert” au fost ofițerii Securității. Primul șef al acestei structuri, tovarășul colonel Florin Calapod, care avea și-un nume conspirativ, Florin Cristescu, a dat direcția acestei structuri, și anume controlul trecutului, cenzurarea arhivelor. Sigur, nu acesta era fondul acestei unități, ci controlul cadrelor din Minister. Dar în subsidiar, și controlul circuitului documentelor istorice. Unitatea a fost înființată sub oblăduirea lui Gelu Voican Voiculescu, acest mastermind ar serviciilor de informații post-90. Prin urmare, nu avem prea multe așteptări. Pregătirea acestor oameni, orizontul lor cultural, informația istorică, dar mai ales instinctele democratice, lipsesc. Deficiențele sunt structurale în sistemele noastre militarizate, unde cultura democratică e înțeleasă ca un element periferic, așa cum era cultura ideologică în perioada comunistă. „Noi slujim, dragi tovarăși, patria în continuare, indiferent de regim”, cum se exprimă conceptul de securitate. Că e dictatură, că e democrație, nu contează. Nu ne asumăm aceste valori, slujim această entitate fictivă numită patrie.Ori aici avem o problemă gravă cu somatizarea acestor valori. Pentru că de fapt tu nu slujești nicio patrie, tu slujești niște cetățeni. Raportul trebuie să fie cu cetățeanul, nu cu patria, nu cu trecutul multimilenar, cu 2050 de ani de la fondarea primului stat centralizat dac și independent, ca să reiau o sărbătoare celebră în anii ‘80. Din păcate, acesta este backstage-ul mental al acestor oameni. Rep.: Care ar fi soluția? Ar putea ANR să iasă de sub controlul MAI și să fie o instituție independentă?M.D.: Modelul ANR din subordinea MAI datează din 1951, după model sovietic. Arhivele au devenit parte din MAI din aceeași obsesie a controlului trecutului. Evident că se poate să devină o instituție autonomă, cu un board științific care să-i supervizeze activitatea.Sigur că se poate construi o lege modernă. Nu există nicio piedică, dacă mă întrebați pe mine. Sigur că pot exista, îmi imaginez, frici instituționale și inhibiții legate de sistemul de salarizare pentru că a fi în MAI îți dă niște sporuri salariale, niște beneficii. Dar un leadership inteligent ar putea acomoda legitimele nevoi sindicale cu miza unei instituții. Subordonarea MAI nu le aduce niciun beneficiu. Nu ne aduce nouă niciun beneficiu și nu le aduce lor niciun beneficiu, în afară de aceste încadrări salariale. Modelul arhivelor ar trebui construit pe un hub de cercetare, acces și dialog. Nu niște cazărmi păzite de jandarmerie. Trebuie schimbată paradigma.Între societate și modul în care gândesc decidenții noștri politici e un ecart de mai bine de zece ani de zile. Societatea vrea altceva. Oamenii care pot lua decizii în sensul acesta nu văd relevanța acestor probleme. Și mă tem că ecartul acesta se va tot mări, iar societatea va evolua amplificându-și frustrările, de vreme ce doleanțele ei nu sunt îndeplinite. E nevoie de o decizie la nivel politic, în mod evident, și una responsabilă, asumată. Eu aș fi organizat o discuție publică cu ANR în care aș fi invitat toți decidenții. Adică ia veniți voi, ofițeri de la DGPI sau de la serviciul de informații al Armatei, domnul Bode (n.r. Ministrul Afacerilor Interne), ministrul Apărării. Să vedem cum vă poziționați, ce puncte de vedere au ANR în povestea asta.Dar într-adevăr, decizia este la Parlament, care trebuie să facă o lege modernă și să-și asume un mandat viitor pentru instituția asta atât de importantă.
http://semperfidelis.ro/news.php?item.5708.3
2024-03-19T11:40:43+02:00Pârvu FlorinDIVERSEde Radu Ghelmezuna peste alta, nato a jucat-o bine pana acum. Coordonare excelentă, coeziune si pragmatism. Fiecare principal si-a acceptat rolul si s-a ținut de script, astfel incat toată schema a functionat cat de bine s-a putut, clar mai bine ca orice am vazut in ultimii multi ani.americanii si englezii sunt crazy cop, francezii sunt talking cop, nemții sunt good cop si balticii/ polonezii sunt solidarity with ukraine cop. Noi suntem printre back up cops (ceea ce nu e rău deloc, putem să ne băgăm mai târziu fara bagaj), iar turcii sunt the other cop, ala care iti zice ca si el urăște politia, ca si tine, desi e polițist. hai sa ii luam pe rând. Americanii au preluat controlul discursului si, chiar daca nu pot controla initiativa, ii controlează framingul. Să vedem cum. Rușii au mutat si ei niste tancuri și niște tot felul lângă ucraineni si au inceput, cum fac ei, cu apropouri. Salutări din toată inima, dragi colegi europeni, iata, avem si noi aici niste tancuri, bineinteles ca sunt tancuri pentru pace, dar la o adică sunt totuși tancuri, voi ce parere aveti, hmmm? Hmmm? americanii puteau sa zică bai, ne cacam in tancurile voastre ca noi avem pivot pe china, sau eh, iar misca putin hardware-ul ca sa ameteasca rusu de rând cum ca e putere militară, sau ce nașpa, speram ca dialogul si pacea între popoare or sa triumfe, sau iarăși face dictatorul rus tot felul de porcarii sau alte multe răspunsuri middle of the road. Au ales sa se panicheze in prime time. Mama, gata, asta e, acuma e atunci, putin vrea sa rada kievu de pe fata pămantului, e beliciune maximala, hecatomba pe pământ, vor muri milioane si milioane de ucraineni, oh doamne, vino doamne, sa vezi ce fac rușii..a fost destul de evident gasp-ul de surpriză in partea rusă când s-a marcat reacția americană. E clar ca ei au mutat fiarele pe graniță cu mai multe planuri în cap, in functie de ce se întâmplă, invadam ori aici, ori aici, ori deloc, văzând si facand, gen, important e să avem soldatei si opțiuni. "the sacking of Kiev" si alte medievalism mongolisme din astea nu erau neapărat în cărți, oricum nu ca prima opțiune, prin urmare tonul categoric cu care americanii au anunțat toată lumea ca in doua, trei zile, rușii vor da foc kievului ( un oras critic în mitologia națională estic slavă ) i-a facut pana si pe rușii sa se întrebe daca oare asta plănuiesc ei înșiși. masterstroke comunicațional, tbh, profiti de lipsa de transparență a top managementului adversarului ca sa faci middle managementul lui sa se întrebe daca nu cumva tu stii mai mult ca el si ca ce știi tu si nu stie el zice ca o sa mori, cum era gluma aia pe vremuri (..le mele)de unde rușii o ardeau misterios și tangential, am putea daca am vrea, dar nu vrem, dar s-ar putea sa ne răzgândim, dar hai sa vedem, important e sa stati toți cu inima in palme cat mai mult timp posibil, preferabil pana va da sângele pe nas, americanii au venit si au zis bai ăștia or sa atace miercuri, ce nașpa, am eliberat sloturile pe cnn ca sa va arătăm in direct primul ucrainean omorât, al doilea ucrainean omorât samd, save the spot in your calendar. Mno, pai si rușii acuma ce fac? Ataca miercuri când au zis americanii si le dau dreptate sau nu atacă miercuri si le lasa alora ocazia să zică tuturor ca te-au speriat si doar bluffai ca un loser? Orice ai face, ți-a setat celălalt orizontul de timp si tu te misti in cadrul si in raport cu el. si sigur, ai si posibilitatea sa nu mai ataci deloc si sa începi să faci mișto de vesticii speriati de bombe, haha, mai țineți minte când ziceati voi că atacăm miercuri, eh, iata ca n-am atacat, erați voi prăjiți, warmongerilor... Mno, sa notam la acest punct ca, indiferent de spinu generat, un scenariu in care rusia sta in banca ei e un win pentru umanitate, prin urmare merită niște muie pe twitter dacă asta e necesar si suficient. deci ăștia sunt americanii, jobul lor a fost sa fie isterici, problema e că nu poti sa negociezi bine cu istericii, ai nevoie de un partener mai calm care incearca sa discute rațional și care vede si partea ta de adevar, nu urla isteric ca o sa dai reset level la kiev cum ai făcut cu alep și grozny ăștia sunt francezii. Macron a inteles de ce si-a bătut putin shtrumeleagul de el când a fost ultima oara la palat, asa ca acuma a facut ce trebuie. A vorbit cu toată lumea si s-a asigurat ca toata lumea stie ce face si e on board. Nu s-a mai dus el motz diplomatic de merde pur franțuzesc, ci a clarificat ce joc joacă inainte sa joace. A fost ironizat prosteste efortul diplomatic francez, era parte din plan si a functionat conform cu planul. Dacă americanii sunt aia crazy care nu stim ce or să facă pentru ca nu intelege nimeni despre ce sacking of Kiev vorbesc, francezii sunt aia care tre sa ii tragă pe ruși la masa de negociere. Si i-au tras, negocierile în formatul normandy au fost reluate datorita francezilor. Fără succes, dar ideea nu e să aiba succes, ideea e să tragem de timp pentru ca putin nu poate să stea la nivelul de readiness actual mai mult de o saptamana două. Dacă da inapoi, hehe, o sa fie mai greu apoi sa dea inainte dupa aia, deci orice zi de amăgire contează. mno, deci francezul este talking cop, a vorbit cu toata lumea, s-a inteles cu toata lumea si a propus niște discuții care, cât durează, nu moare lume gen... Ce fac nemții? ei bine, nemții sunt aia de care tre sa tragem noi ca sa ii convingem sa fie cu noi ca ei, din varii motive care de care mai stupide, ar vrea sa fie prieteni cu rușii. Înțelegeți schema? Cu cat chiraim noi mai tare ca nemții sunt vânduti rușilor, cu atat sunt mai credibili nemții ca partener rezonabil de negociere al rusiei. Adică, cine pana mea nu ar vrea ca mediator pe niște unii despre care toata lumea zice si chiar si tu începi să crezi ca sunt în buzunarul tau? nemții formeaza astfel simultan rampele de escaladare si deescaladare maximale. Dacă rușii chiar vor sa deescaladeze, se pot duce linistiti sa discute cu nemții, ca doar nemții sunt toti niște schroederi care ar vinde si pe mă-sa pentru a pupa opinca țarului, ce canal mai avantajos de negociere poti sa ai tu, tzar in opinci care esti? În schimb, daca nemții zic ca e groasă și că or sa chiar te futa până în vintre, tre sa crezi ca e lată, ca ți-au zis-o băieții tai, aia de i-ai cumparat suposedly, daca si ăștia au scos iataganu poate ca e momentul să tragi de manerul rosu si sa opresti trenul agresiunii în statia eternei aproape invazii care n-a fost sa fie. problema cu strategia asta e că germania a primit un rol relativ ingrat in raport cu ucraina care, evident, intelege, dar la nivel de reactie publică trebuie totuși să se enerveze nițel ca nemții i-au trimis ajutor militar în forme de perne de băgat capu sub ele când cad tiribombele rusesti si pungi de plastic de un leu ce pot fi pocnite la intimidare în spatele liniei inamicului. Nici francezii nu pot fi foarte warmy feely ca ei sunt aia care vorbesc si negociază, tre sa aiba macar o pretentie de distanță. Exista, deci, un risc major ca ucrainienii sa ajunga la concluzia că ne doare fix in pix.. ar fi nefericită și neadevărată o astfel de concluzie si oricum un strategic fuck up, asa ca aici intervin polonezii si balticii. Ăștia sunt asa de în barca ucrainienilor că tu, ca ucrainean, n-ai cum să nu îi iubesti si respecți. Is muisti nemții, is cutre francezii, dar uite, bai fratele meu, solidaritate la estonieni. Cum să nu iubesti ue când e formată din astfel de oameni sufletisti și generoși ca balticii si polonezii, uite cum si-au rupt ei de la gura batalioanelor proprii ce au putut si n-au putut ca sa ne trimită sa ne fie bine sau macar mai putin rau? pe scurt si pentru ca vine nevasta-mea si eu inca sunt aiurea in oras, flancul estic tine ucraina aproape de inima noastră, în timp ce băieții mai mari încearcă să tragă de timp pentru ca timpul, dragi prieteni, curge in favoarea noastră. si, daca toată schema asta de mai sus eșuează, îl avem in mâneca pe Erdogan. Nu radeti si nu plângeti, Erdogan e în continuare nașpa, dar stie cum e cu rușii si cu nato si si-a construit o relatie foarte bună cu ucraina în timp ce negociază cu putin ca nimeni in europa. Si Erdogan o sa joace mingea cum ii convine lui Erdogan, dar, din fericire, momentan ii convine fix cum ne convine si noua așa că el este un foarte interesant si valid back up plan..închei abrupt din motive matrimoniale. Respect. Si pace!LINKMituri despre social media
http://semperfidelis.ro/news.php?item.5707.3
2024-03-19T11:40:43+02:00Pârvu FlorinDIVERSEFoto credit: gettyimagesPe 18 ianuarie Michael Bang Petersen, cercetător în domeniul incitarii la ură (hate speech) online la Departamentul de Științe Politice al Universității Aarhus a fost audiat în parlamentul danez, prima audiere dintr-o serie inițiată cu obiectivul de a îmbunătăți dezbaterea politică in epoca social media.Ca specialist ar fi putut vorbi ore dar a avut la dispoziție doar zece minute.Iată ce a ieșit:Datele sunt de netăgăduit, avem o problemă.Cetățenii spun că dezbaterile online sunt din ce în ce mai pline de ură, cei moderați se retrag din ce în ce mai des din discuții, politicienii și persoanele publice sunt din ce în ce mai des ținta incitarii la ura, dar există o mulțime de mituri despre cauze.Soluțiile necesită o identificare cât mai corectă a problemei.Mitul 1: Există o mulțime de dezinformare în social media.Incorect, studiile arată că e puțină, rar distribuită și cu efecte marginale.Cei care distribuie dezinformare nu sunt proști și înțeleg ce fac, dar au o intensă ostilitate față de un curent politic sau altul și asta îi motivează să distribuie informații care se potrivesc cu felul lor de a vedea lumea, fără să conteze dacă acele informații sunt reale sau false.Asta naște noi provocări :1. Chiar dacă tot ce se distribuie e adevărat, distribuirea selectivă distorsionează imaginea de ansamblu. Adevărata problemă e distribuirea subiectivă.2. Oamenii pot învăța să distingă dezinformarea. Adevărata problemă e umilința intelectuală a sursei informației, acordă încredere publicului și distribuie știri reale.Mitul 2. Social media îi face pe oameni agresivi.Nu, studiile atestă că incitarea la ură online e rezultatul neîmplinirilor din viața reală, neîmpliniri care îi fac pe oameni agresivi atât online cât și în viața reală.Cei agresivi sunt puțini dar ei sunt atrași mai des în politică, devin persoane publice și atrag atenția asupra lor, de aceea par mulți.Asta naște noi provocări:1. Rezolvarea pe termen lung a problemei incitării la ură online necesită rezolvarea neîmplinirilor din viața reală. Nu există soluții rapide.2. Dat fiind faptul că cei agresivi sunt atrași în politică, e necesar un efort pentru a ține dezbaterile în zona non-ostilității. E necesară impunerea unor reguli cât se poate de clare.Mitul 3. Social media e camera de ecou.Nu, studiile arată că pe cei mai mulți dintre noi social media ne ajută să ieșim din bula noastră, cei mai mulți dintre noi suntem conectați online cu mai mulți "ceilalți, din cealaltă tabăra" decât în viața reală, de asta și simțim social media neplăcut, fiindcă ne expune într-o mai mare măsură la agresivitatea "celorlalți".Asta naște noi provocări:1. Expunerea la incitare la ura poate legitimiza ura, în parte fiindcă vederile noastre noastre despre alte grupuri politice devin subiective2. Dacă conectarea e problema, soluțiile pe termen scurt trebuie să se concetreze pe protecția împotriva urii, nu pe schimbarea celor agresivi.În concluzie, social media nu e o zonă atât de misterioasă.Pentru decidenți, ea e o fereastră către cei mai nemulțumiți dintre noi.Pentru activiști și consultanți politici, ea e pur și simplu o unealtă prin care își pot îndeplini eficient obiectivele.Oamenii sunt într-o mare măsură la fel, online și în viata reală.Dată fiind situația am propus parlamentului patru direcții de acțiune.1. Având în vedere miturile, devine necesar să știm ce se întâmplă în interior, să insistăm pe deschidere și pe supervizarea datelor și algoritmilor folosiți de companiile din domeniu.2. Acordarea de prioritate pentru soluțiile care le oferă oamenilor posiblitatea să se protejeze ei pe ei înșiși de incitarea la ură online.3. Concetrarea pe educația democratică, nu doar digitală. Problema nu e lipsa de abilități tehnice a oamenilor ci lipsa de rațiune.4. Investiții în remedierea neimplinirilor din viața reală, neîmpliniri care conduc la incitare la ură online. Diminuarea agresivității necesită schimbări reale în lumea reală.LINK
http://semperfidelis.ro/news.php?item.5706.3
2024-03-19T11:40:43+02:00Pârvu FlorinDIVERSEde Daniela Iuliana Toba"Legionarul iubește moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare."Corneliu Zelea Codreanu, "9 porunci legionare"Aflu din G4media că, în 2020, Călin Georgescu, recent devenit președinte de onoare AUR, i-a etichetat pe Zelea Codreanu și pe Ion Antonescu drept eroi ai neamului, alături de Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Avram Iancu și Cuza. Mda. 400 000 de evrei, 15 000 de romi, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, mama mea, profesor de istorie, și mulți alții se răsucesc în morminte.Se dă toată lumea de ceasul morții că vin rușii peste noi. Rușii, însă, sînt deja aici. La fel cum au fost nemții prin legionari în vremurile Germaniei Naziste. Sînt aici, intrați pe porțile larg deschise de trădătorii din serviciile de informații. Tehnicile și tacticile de manipulare sînt aceleași ca în vremurile legionare, mesajele aceleași, acțiunile agitatoare propagandistice aceleași. Și este trist pentru noi, ăștia care am mai deschis o carte de istorie sau care am avut bunici și părinți martori ai istoriei, să vedem cum aceasta se repetă. Și cum românii, în era informației, au rămas aceiași naivi dirijați în turme prin sloganuri ultranaționaliste de către indivizi cu agendă scrisă afară.LINK