Teoria păturii superpuse (1881)
Mihai Eminescu

(articolul fără titlu a apărut în Timpul (VI) 1881, 6 August)

Căutând a esplica etnologic antagonismul atribuit moldovenilor contra muntenilor am găsit că bărbaţii de peste Milcov nu înţeleg sub cuvântul “muntean” populaţia istorică a Ţării Româneşti, una şi aceeaşi în toate provinciile, ci o pătură superpusă, neistorică, imigrată de curând prin oraşe, din care se recrutează partidul roşu, rămânând ca populaţiile vechi sau pe deplin asimilate să se grupeze, ceea ce şi fac, sub cu totul alte formule politice decât cele cosmopolite ale membrilor societăţilor internaţionale.

Această teorie a produs, ca orice adevăr, o impresie penibilă asupra celor ce cred a avea cuvinte să se simtă atinşi de ea; le-a produs un fel de spaimă de ei înşii, precum se cutremură eroii lui Eschil când simt neînduplecarea fatalităţii; le-a produs poate salutara îndoială dacă în adevăr ar fi ei aceia cărora li se cuvine misiunea naturală şi înnăscută de-a reprezenta un popor din care, în definitiv, nu fac parte decât din întâmplare şi prin strecurare pe furiş.

Argumente în contrariu cari ar invalida teoria noastră nu se prea pot aduce. Evidenţa nu se poate tăgădui, deşi un asemenea mister public nu se mărturisea, fie din cauză de oportunitate, fie pentru alte consideraţii.

Împlerea Parlamentului şi a funcţiilor cu noi fanarioţi de provenienţă proaspătă, falsificarea vieţii intelectuale şi politice a poporului prin capete de formaţiune hibridă, incapabile de o activitate intelectuală, toate acestea se impun vederii; autohtonul simte că nici limba, nici înclinările, nici maniera lui de-a vedea nu pot fi reprezentate de cranii c-un dram de creier, supus la ramolisment. Studii craniscopice comparative ar fi de folos, şi tineretul Facultăţii de Medicină şi-ar câştiga un merit comparând încăperea cubică a unui craniu în adevăr dacoromanic cu strâmtoarea acelor scorburi găunoase în cari rezidă sterilitatea intelectuală şi perfidia partidului roşu.

Declamaţiile şi asigurările solemne de patriotism nu ajută nimic în cestiune, întru cât e etnologică. În privirea politică, punerea tezei poate fi oportună sau inoportună, practică sau nepractică, dar numai din punctul de vedere al celui care-o judecă, nu din acela al adevărului în sine. Pentru meritele reversibile financiare ale grupului Carada? C. A. Rosetti, pentru poeziile neogreceşti ale lui Serurie, cestiunea e şi inoportună şi nepractică.

Să sperăm că va avea alt înţeles pentru distingerea între ceea ce e tipic românesc şi în adevăr naţional pe de o parte şi între importaţiunile de tot soiul ce se pretind naţionale.

Fără atitudinea declamatorie a ziarului francez din Capitală, mai obiectiv, dar totuşi numai din punctul de vedere al oportunităţii, ne răspunde “Cumpăna”, ziar redijat de tineri evrei.

Foaia aceasta ne zice că “teoria noastră nu are nici un folos practic pentru partidul conservator”.

Poate că folos practic şi partid conservator sunt o contradicţie în adjecto întru cât [î]i priveşte pe conservatori. Practice sunt Caradalele, cari ştiu a utiliza tot în afaceri ale ţării cele patru clase primare sau Codul Boerescu în aşa chip încât ajung directori de drum de fier şi de bancă şi milionari. Practic e d. C. A. Rosetti, care pune pe Giani să-i stipuleze o plată de zeci de mii de galbeni pentru negoţul de palavre exercitat de la 1857 încoace. Auzit-au cineva de vrun roşu care, în politică, să fie atât de nepractic încât să piarză un ban? Miniştrii daţi în judecată de aceşti virtuoşi se disting prin absoluta lipsă de simţ practic întru cât [î]i priveşte, căci au ieşit săraci, căci au fost oameni de stat în socoteala averilor lor private, şi sacrificiile ce le-au impus celor mai mulţi poziţiunea lor oficială le-a jignit multora interesele şi avutul lor. Cine-a sărăcit dintre roşii, afară de bieţii Goleşti cari au luat-o la serios? Dar Goleştii erau boieri de neam şi autohtoni, deci, ca atari, nu s-au uitat la folosul practic, lăsând în seama d-lui C. A. Rosetti admirabila calitate de-a concilia interesele sale private cu rolul de martir, de exilat, de prigonit, pe care l-a ştiut juca în perfecţiune. Martiriu şi patriotism ce se traduce în practică în pensii reversibile, în lefuri exorbitante create ad-hoc, în sporirea cu 40 la sută a bugetului cheltuielelor, în urcarea birurilor, în înmulţirea datoriei publice ş.a.m.d.

Cât despre folosul practic pentru ideile conservatoare, el e evident. Formula unei organizaţii conservatoare, abstracţie făcând de ţară şi de poporul istoric, se dovedeşte a fi sterilă şi lesne de escamotat. Vedem că roşii, maieştri în precupeţirea unor asemenea formule, au devenit peste noapte din republicani monarhişti şi că primesc orice program politic, numai la putere să rămâie. Treaba lor să răsucească şi să falsifice principiile conservatoare şi să pretinză că sunt ale lor.

Pentru noi principiile sunt un mijloc pentru păstrarea predominării rasei române în ţară; pentru ei un mijloc de-a rămânea la putere şi a escamota încrederea celor lesne de amăgit. Lupta trebuie să devie mai substanţială şi s-apropie timpul în care, în genere, deosebirea între idei conservatoare şi liberale, între idealuri abstracte de organizaţie va căta să înceteze.

Lupta se va naţionaliza. De o parte vom întâlni fanarioţii şi străinii, de orice credinţe politice ar fi, de alta românii proprii şi în realitate asimilaţi, abstracţie făcând de principii politice.

Evreii au zis Congresului de la Berlin: “Sau ţara să fie cum o vrem noi sau să nu fie”. Un apropiat viitor va zice: “Sau ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie”.

De unde să rezulte în adevăr obligaţiunea pentru ţăran ori pentru fostul boier să se lupte în război sau să plătească dări pentru ca Caradalele şi Goldnerii de toate categoriile să aibă liniştea şi mijloacele de-a-i exploata în bună voie?

Oare poporul nostru nu are altă misiune pe pământ decât de-a plăti pensii reversibile dlui C. A. Rosetti şi a muri în război pentru a pune fundament siguranţei falimentelor frauduloase?

Espresia etnologică şi geografică a statului român să nu fie decât un pretest pentru Chiriţopoli de a-şi face mendrele, pentru ca străinii să se îmbogăţească şi să se încarce cu onorile create în numele acestui popor?... Ţara Românească nu mai e decât ocazia dată unui grec ca d. C. A. Rosetti de a se gera în om de stat şi de a-şi face nume? E condamnat acest popor ca paginele istoriei lui să fie mânjite de indivizi străini, fără ca aceştia să justifice prin muncă sau inteligenţă o asemenea suplantare?

“Cumpăna” ne citează însă state în cari împrejurările ar fi ca şi la noi: Statele Unite şi Belgia.

Sunt tocmai statele contra comparării cu cari am protestat totdauna. Amândouă formaţiuni nouă, fără caracter naţional propriu, în cari originea locuitorilor e indiferentă, amândouă fără trecut. Tocmai cerinţa de-a lăsa România să se prefacă într-o Americă sau o Belgie a Orientului este aceea căreia ne opunem din toate puterile. Nouă nu ne e deloc indiferent elementul ce are a determina caracterul şi soarta acestei ţări. Pretindem în mod absolut ca el să fie acelaş care-a determinat caracterul ţării de la 1200? 1700 şi de la 1821? 1866. O ţară care ar apuca căile americanismului deplin devine indiferentă pentru român şi e cel mult o espresie geografică, o firmă, un otel, nu o patrie, nu un stat naţional.

Dar, zice “Cumpăna”, atât în lumea fizică cât şi [în] cea morală există şi domneşte numai ceea ce are puterea intrinsecă de-a exista şi domni. Este o ciudată filozofie aceea care se sileşte a demonstra că elementele putrede, că decrepitudinea poate doborî şi stăpâni elementul sănătos şi viguros.

Poate fi ciudată filozofia aceasta, dar nu e mai puţin adevărată. Puterea intrinsecă de-a exista şi domni nu este absolută, ci atârnă de la mediul în care se exercită. Când un popor încape de ex. sub dominaţiunea străină, învins prin superioritatea numerică, elementele sale viguroase şi statornice vor rămânea jos, iar cele cari se vor adapta mediului nou al robiei, linguşitorii, mincinoşii, viclenii, se vor ridica. Astfel grija cea dentâi a fanarioţilor a fost de-a desfiinţa armata noastră, corp cu corp, pentru a nimici mediul în care calităţile rasei române şi puterea ei de viaţă se putea exercita. La 1874 “Românul” cerea desfiinţarea armatei pentru cauze de economie.

Istoria noastră e o ilustrare a acestei teorii. În epocele în cari se cerea vigoare şi o intensivă vitalitate s-au ridicat românii; în epoce de dominaţiune străină, exercitată din Ţarigrad ori din alte puncte, s-au ridicat străinii.

Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nu înseamnă superioritate organică.

Stejarul nu creşte pretutindenea, buruienele în tot locul. Aceasta nu va să zică că ele au “o putere intrinsecă mai mare de-a exista şi de-a domni”. Dacă într-un mediu stricat viclenii şi poltronii înfloresc nu e dovadă că au o putere intrinsecă superioară celor inteligenţi şi de caracter, ci numai că mediul e favorabil pentru decrepitudine morală, nefavorabil pentru sănătate. În stâncă s-a găsit o broască ţestoasă care trăise sute de ani fără hrană, adecă tot timpul necesar formaţiunii stâncii. Este ea organic superioară unui englez, care, nemâncând patru zile, ar turba?

Victoria finală a superiorităţii e coada teologică a bătrînului Darwin. Cu toată adâncimea filozofiei naturii, el e bun anglican, deci optimist; în contra scepticismului ce-ar putea rezulta din teoria luptei pentru existenţă se-ndreaptă aserţiunea că la urmă victoria e a superiorităţii. Nu superioritatea organică învinge, ci adaptabilitatea c-un mediu dat de timp, istoriceşte, dat de spaţiu, geograficeşte. Dar naturile viguroase vor căta să întipărească mediului caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn chiar, încât slăbiciunea e din acest punct de vedere un titlu la existenţă. Demult gândeam la o asemenea modificare a teoriei luptei pentru existenţă, văzând cazurile în cari decrepitudinea şi paraziţii ajung a esploata şi stăpâni elemente sănătoase şi puternice.