Dacă acum mai bine de 300 de ani asediul Vienei n-a avut succes, turcii par să pregătească întoarcerea militară pe la porţile Europei. De data asta peste cer, nu prin paginile seriei Metal Firtina.

Mândria milioanelor de turci, institutul de cercetare Tubitak, a anunţat recent că în acest an va fi gata prima rachetă sută-la-sută băştinaşă, care va avea o rază de 1500 kilometri, iar prin 2014 vor finaliza una şi mai tare, care va putea lovi harta la 2500 kilometri distanţă.

Un aspect interesant, dincolo de viitoarea dotare a Turciei cu asemenea arme, este faptul că programul dezvoltării de rachete este sub atenţia şi la ordinul direct al premierului Recep Tayyp Erdogan, după cum a spus şeful Tubitak, profesorul Yucel Altmbaşak, care a mai declarat şi că tehnologiile folosite sunt superioare celor americane şi germane.

Încă nu mi-am bătut capul încercând să îmi amintesc la ce rachete germane s-ar putea referi Altmbaşak, dar din curiozitate am aprins o hartă în minte. Aşa, la ochi, am răsucit-o pe o axă imaginară care să înţepe Turcia şi am început să inventariez pe unde ar putea să pice viitoarele rachete turceşti-turceşti: Atena, Amsterdam, Barcelona, Berlin, Beirut, Brussels, Geneva, Algier, Jeddah, Cairo, Copenhaga, Kiev, Londra, Milano, Moscova, Paris, Roma, Stockholm, Damasc, Teheran, Tel Aviv, Tripoli, Varşovia, Viena… Iar Viena!

În mod sigur nu tot ce se va găsi în raza rachetelor reprezintă ameninţări la securitatea Turciei, dar dezvoltarea acestor capabilităţi de lovire ne subliniază faptul că Turcia nu îşi vede viitorul îngrădit de condiţiile impuse de structuri precum NATO sau Uniunea Europeană.

Deşi la prima vedere s-ar putea crede că rachetele balistice nu mai impresionează, dat fiind lipsa lor de precizie şi a posibilităţii de a fi interceptate, plus că nici nu pot transporta o încărcătură de luptă prea mare (chiar de 4-8 ori mai mică decât poate transporta un F-16), statele care dezvoltă acest tip de arme de regulă optează pentru încărcături nucleare, biologice sau chimice, transformându-şi arsenalul într-o adevărată Cutie a Pandorei.

Dar, cu cine ar putea Turcia să se supere încât să aibă nevoie de rachete balistice sau de croazieră? Pe cine ar dori să lovească la 2500 kilometri, dacă nu ar putea să atingă cu rachetele cu raza de 1500 kilometri? Bine, mai direct: cu cine s-ar putea război în viitor Turcia şi se află în cercul acesta cu raza de 2500 kilometri? Păi nu? Altfel de ce ar urma calea pe care au mers ţări precum Coreea de Nord, Libia, Irakul şi Iranul?

Se urmăreşte oare o neutralitate-agresivă? O independenţă faţă de structurile de securitate? Au liderii Turciei în plan expansiunea teritorială, ori sunt doar măsuri de descurajare? Cum, de ce… descurajare? Păi, pentru a opri la un gard imaginar pe oricine ar pofti la economia sănătoasă şi la resursele Turciei, aşa cum s-a mai văzut pe la televizor că se poate sfârşi bine pentru eliberatorii-democratizatori-pacificatori.

Cam multe necunoscute, însă nu-s de ajuns. Oare posedă Turcia deja, ori are în plan să se doteze cu un arsenal de încărcături bilogice, chimice sau chiar nucleare?

Nu putem decât să ghicim şi să remarcăm pe harta mare că pentru moment, New Yorkul, Beijingul, Seulul, Ryo de Janeiro, Ottawa şi Tokio sunt în siguranţă. Cel puţin, în viitorul apropiat. Pariem însă că alţi zece ani cu premierul Erdogan vor duce la dezvoltarea unor rachete balistice intercontinentale?

Eu, unul, în locul lui Erdogan aş boteza rachetele Mehmed II, şi Soliman Magnificul.

P.S.: Să batem în lemn.