Cercetătorii vor să ajute armata să-și camufleze mai bine soldații și să dejoace eforturile de a se ascunde ale inamicului.

„Ne propunem să facem camuflajul nostru nedetectabil și să descoperim camuflajul inamicului”, a declarat Dr. Jay Hegde, neurocercetător la Medical College of Georgia din cadrul Universității de Științe Medicale din Georgia (GHSU), potrivit site-ului Medicalxpress.com.

Hegde și Dr. Xing Chen, bursier postdoctoral la GHSU, folosesc o tehnică relativ simplă pe care au creat-o chiar ei pentru a învăța o serie de voluntari civili cum să detecteze camuflajul. Aceștia prezintă pe ecranul unui calculator, într-un ritm alert, o serie de fotografii cu diverse camuflaje, dându-le subiecților aproximativ jumătate de secundă după fiecare imagine pentru a detecta, de exemplu, o față umană într-o mulțime de ciuperci. O lumină verde se aprinde în cazul unui răspuns corect, iar una roșie în cazul unui răspuns incorect. Imaginile generate pe computer includ și diversiuni, care transformă sarcina detectării într-o provocare și mai mare.

Rezultatele arată că o oră de antrenament zilnic în această privință, timp de doar două săptămâni, a dat un randament de 60% în cazul majorității studenților și absolvenților care au dorit să participe la acest training. Abordarea curentă a armatei este să ducă soldații pe câmpul de luptă pentru a le dezvolta astfel de aptitudini.

Ca parte a unui grant de trei ani oferit de Departamentul de cercetări al armatei, cei doi cercetători vor să identifice care părți ale creierului sunt activate atunci când lunetiștii detectează camuflajul adversarilor.

„Trebuie să descoperim cum fac acest lucru experții în detectarea camuflajului”, a declarat Hedge. „Ne propunem să identificăm ce părți ale creierului reacționează în cel mai ridicat grad atunci când oamenii detectează camuflajul, iar un experiment conex își propune să descopere ce parte a creierului își modifică reacția atunci când oamenii învață să detecteze camuflajul”. Tehnica lor include rezonanța magnetică funcțională pentru a măsura fluxul sanguin cerebral ca indicator al activității celulelor cerebrale.

Identificarea părților din creier implicate în acest proces i-ar putea oferi armatei și celorlalți actori interesați o modalitate mai bună de a identifica viitorii lunetiști de top și de a evalua în mod obiectiv eforturile didactice.

„Dacă ești decanul corpului de lunetiști ai armatei și vrei să formezi lunetiști de elită, nu îți dorești să pierzi un an antrenându-i doar ca la sfârșit să renunți la jumătate din ei”, a subliniat Hedge. Imagistica cerebrală ar putea ajuta la identificarea persoanelor a căror părți cerebrale implicate sunt mai bine dezvoltate și care, drept urmare, prezintă aptitudini naturale în această privință.

Primele probe evidențiază două regiuni ale lobului temporal, aflate de ambele părți ale creierului, despre care se știe că sunt implicate în vorbire și vedere. O regiune denumită girul fusiform – care joacă un rol important în recunoașterea facială și se aprinde atunci când oamenii devin experți la recunoașterea obiectelor, cum ar fi o anumită specie de pasăre – ar putea fi importantă și pentru detectarea camuflajului.

Hegde bănuiește că priceperea la detectarea camuflajului își are originea în girul fusiform, în combinație cu altă/alte regiune/i ale creierului. Și pentru că aptitudinile de recunoaștere bune nu se mută, de obicei, dintr-o regiune în alta, cercetătorul mai bănuiește că părțile creierului implicate variază în funcție de obiectul asupra căruia se concentrează atenția. De exemplu, abilitatea de a recunoaște rapid marca și modelul unei mașini nu garantează existența unei aptitudini pentru detectarea camuflajului, iar Hedge a mai observat că unii lunetiști nu sunt deloc pricepuți la vânătoare.

Vederea se produce atunci când lumina intră în retină, acolo unde celule fotoreceptoare o transformă în semnale care sunt interpretate de creier. „Dacă la ele ajunge multă lumină, încep să trimită foarte multe semnale, beep, beep, beep”, a spus acesta. „Dacă este doar puțină lumină, se mișcă mai încet”. Creierul unește punctele pentru a forma o față cunoscută sau un peisaj. Camuflajul complică această sarcină – diferența dintre recunoașterea unei capre de munte pe fundalul unui cer senin și descoperirea unei molii într-o grămadă de frunze uscate.

„Și așa ajungem la lucrul minunat pe care îl descoperim noi: dacă știi ce cauți, data viitoare vei putea detecta camuflajul moliei. Dacă nu știi ce cauți, imaginea rămâne tot ambiguă”, a mai spus Hegde.