Un articol de George Friedman - STRATFOR


Armata americană dezbate de mai mulţi ani utilitatea operaţiunilor de contra-insurgenţă. Mânaţi de sentimente care îşi au rădăcinile în Războiul din Vietnam, mulţi militari se opun deschis operaţiunilor de contra-insurgenţă. Alţii văd în acest tip de misiuni viitorul inevitabil al operaţiunilor militare. Discuţia îi implică, pe de o parte, pe cei care cred că scopul unor forţe armate convenţionale este acela de a înfrânge alte forţe militare convenţionale, şi, pe de altă parte, pe cei care sunt de părere că, în viitor, conflictele militare convenţionale vor fi înlocuite, progresiv, de conflicte care vor semăna din ce în ce mai mult cu operaţiunile de contra-insurgenţă desfăşurate în ultimii ani. În conflictele de acest tip, scopul contra-insurgenţei este acela de a produce diverse transformări într-o societate ocupată, astfel încât puterea insurgenţilor să fie subminată.

Pentru a înţelege această dezbatere este necesar să înţelegem că operaţiunile de contra-insurgenţă nu sunt operaţiuni de război; ele reprezintă o strategie prin care o forţă militară mult mai puternică decât cealaltă se angajează într-un război asimetric. După cum sugerează şi numele, contra-insurgenţa este răspunsul dat unei insurgenţe, un tip de conflict asimetric purtat de unităţi de mici dimensiuni, care creează legături strânse cu populaţia ocupată, cu scopul de a învinge o forţă armată convenţională mult mai mare. De obicei, insurgenţii sunt mânaţi de motivaţii puternice – altfel, ar eşua imediat – şi deţin mai multe informaţii decât forţa de ocupaţie străină. Astfel, unităţi de luptă de mici dimensiuni, cu informaţii mai bune, sunt capabile să treacă peste vigilenţa forţelor armate convenţionale şi să le atace la discreţie. Nimeni nu se aşteaptă ca insurgenţii să poată înfrânge forţele de ocupaţie prin intermediul unor conflicte militare directe. Dimpotrivă, presupunerea ascunsă pare să fie aceea că armata ocupantă este mai puţin interesată de rezultatul războiului decât insurgenţii şi că, în timp, incapacitatea de a-i învinge pe aceştia va obliga forţele de ocupaţie să se retragă.

Potrivit teoriei contra-insurgenţei, puterea unei mişcări de insurgenţă este dată de relaţia stabilită între insurgenţi şi restul populaţiei. Această legătură le furnizează luptătorilor bazele logistice şi aparatul de informare necesare. De asemenea, le oferă şi protecţie, permiţându-le, la nevoie, să se refugieze şi să îşi piardă urma printre ceilalţi locuitori. Potrivit teoriei contra-insurgenţei, distrugerea acestei relaţii este esenţială. Printre mijloacele folosite în acest scop se numără oferirea unor stimulente economice, încheierea unor înţelegeri cu liderii tradiţionali ai acelei societăţi sau protejarea populaţiei împotriva insurgenţilor, care ar putea să organizeze atacuri pentru a-i pedepsi pe cei care colaborează cu forţele de ocupaţie.

Punctul slab al contra-insurgenţei este presupunerea că populaţia s-ar întoarce împotriva insurgenţilor în schimbul unor stimulente economice sau că forţele de contra-insurgenţă ar putea apăra populaţia în faţa insurgenţilor. Anumite valori, precum naţionalismul sau religia, sunt extrem de puternice în cazul locuitorilor anumitor regiuni, iar capacitatea armatelor ocupatoare de a modifica aceste valori este îndoielnică, indiferent de cât de generoasă, sinceră sau empatică ar fi forţa de ocupaţie. Mai mult, este dificil să protejezi populaţia împotriva insurgenţilor. În multe cazuri, insurgenţii sunt soţii, fraţii sau fiii civililor. Poate că locuitorii zonelor ocupate şi-ar dori beneficiile economice oferite de forţele de ocupaţie, însă aceasta nu înseamnă că îşi vor trăda sau marginaliza prietenii şi rudele. În cele din urmă, presupunerea că o masă de străini poate face ceva mai mult decât să intimideze o populaţie ocupată e îndoielnică. De altfel, chiar şi gradul de intimidare pe care îl poate genera aceasta este îndoielnic.

O alternativă la contra-insurgenţă?

Bineînţeles, războiul asimetric prezintă şi o altă faţetă, cea care cuprinde luptele de guerilă şi operaţiunile speciale. Ele reprezintă un tip de război în cadrul căruia unităţi de infanterie uşoară, extrem de bine pregătite, sunt desfăşurate într-o anumită zonă, cu o misiune bine definită, însă nu depind de populaţia locului. Dimpotrivă, aceste forţe evită populaţia generală, funcţionând cu propriile provizii sau cu provizii obţinute în urma unor contacte minimale cu locuitorii zonei. Ar trebui remarcat că fiecare din părţile implicate ar putea adopta această tactică. Totuşi, cel mai important aspect al războiului de guerilă, din punctul de vedere al contra-insurgentului, este că aceasta nu este doar o tactică împotriva insurgentului, ci este o alternativă posibilă pentru contra-insurgenţă în sine.

Conflictele din Vietnam, Irak şi Afghanistan au arătat că armata americană nu este foarte pricepută la contra-insurgenţă. S-ar putea argumenta că Statele Unite ar trebui să îşi amelioreze operaţiunile de contra-insurgenţă, însă nu există probe concludente că ar fi capabilă să facă acest lucru în realitate. Există, însă, un alt tip de război purtat de infanteria uşoară, un tip de război la care Statele Unite se pricep foarte bine. Acest tip de război alternativ nu îşi propune să câştige încrederea populaţiei, ci urmăreşte obiective militare bine definite, de la distrugerea unor facilităţi la hărţuirea, atacarea şi chiar distrugerea forţelor inamice, inclusiv a insurgenţilor.

Forţele Speciale sunt deosebit de utile pentru astfel de obiective, însă ar trebui să ne gândim şi la alte tipuri de unităţi. Puşcaşii marini americani (U.S. Marine Corps) sunt un exemplu în acest sens. În loc să îşi propună ocuparea unui teritoriu sau să încerce să schimbe opinia publică, aceste forţe au misiuni convenţionale pe care le execută cu ajutorul unor unităţi de dimensiuni relativ mici. Scopul lor este acela de a folosi forţa militară în cadrul unor misiuni extrem de bine definite, dar limitate, menite să evite populaţia şi să lovească exact în punctele forte ale adversarului. Cel mai bun exemplu în acest sens sunt operaţiunile îndreptate împotriva teroriştilor sau atacurile care vizează obiective strategice. Operaţiunile de acest tip sunt ieftine şi nu necesită ocuparea teritoriului. Mai important, sunt concepute să obţină rezultatele dorite fără costuri politice – blestemul operaţiunilor îndelungate de contra-insurgenţă. Alternativa la contra-insurgenţă este evitarea războiului de ocupaţie prin definirea riguroasă a unor misiuni limitate.

Pentru a ilustra mai bine operaţiunile de acest tip, să ne gândim la un tip de ameninţare pe care o considerăm majoră: Mai mulţi actori non-statali reuşesc să achiziţioneze rachete sol-navă. Globalizarea aduce cu sine şi o intensificare a comerţului maritim. Între timp, tot mai mulţi actori non-statali reuşesc să îşi procure arme. Este uşor să ne imaginăm că următorul pas ar fi rachetele sol-navă mobile. O trupă de guerilă sau un grup insurgent, înarmat cu astfel de arme, ar putea profita de avantajul dat de situarea la sol, atacând, în acelaşi timp, mai multe vase. De fapt, am asistat deja la mai multe incidente în care diverse grupări au folosit această strategie. Este ceea ce au făcut membrii Hezbollah în cadrul operaţiunilor desfăşurate împotriva Israelului în 2006. Piraţii din largul coastelor Africii sunt o ameninţare non-statală la adresa transportului maritim, deşi nu au folosit încă astfel de arme. De asemenea, acelaşi potenţial poate fi remarcat în cazul atentatelor sinucigaşe cu bombe lansate împotriva unor nave de pe ţărmul Yemenului.

Globul este plin de strâmtori, locuri în care marea se îngustează şi obligă navele să treacă prin coridoare care pot intra uşor în raza de acţiune a sistemelor sol-navă. Unele dintre acestea, precum Strâmtoarea Ormuz, Strâmtoarea Malacca sau Strâmtoarea Gibraltar, s-au format în mod natural, în timp ce altele, precum canalele Suez şi Panama, au fost create de om şi sunt vulnerabile în faţa unor arme mult mai puţin sofisticate decât rachetele anti-navă. Aceste strâmtori, la fel ca alte zone costale critice, sunt puncte vulnerabile ale sistemului economic global, atât în faţa unor actori statali, cât şi non-statali. Ocuparea lor pare să fie următorul pas după piraterie.

Oferirea unor escorte navale pentru a proteja vasele comerciale nu ar rezolva. Navele de escortă nu ar putea ataca inamicii aflaţi la sol, a căror locaţie ar fi necunoscută. Ar fi posibilă declanşarea unor atacuri aeriene, însă, aşa cum am văzut deja în multe regiuni, cum ar fi Kosovo, în ciuda punctelor sale slabe, camuflajul este o armă puternică împotriva atacurilor din aer.

În condiţiile descrise mai sus, ar fi nevoie de unităţi de luptă dimensionabile, autonome. Puşcaşii marini americani, care deţin forţe de dimensiuni suficient de mari pentru a se angaja în conflicte armate în zone relativ extinse, ar fi foarte potriviţi pentru astfel de misiuni.

Trupele speciale ar fi utile împotriva unor ţinte identificate şi statice, însă infanteria uşoară amfibie, care ar acţiona cu unităţi de dimensiuni variabile, ar prezenta în plus capacitatea de a căuta, identifica şi distruge inamici aflaţi în continuă mişcare sau care şi-au schimbat locaţia. Pentru că ar fi vorba de operaţiuni sol-mare, cooperarea dintre forţele navale şi cele terestre ar fi esenţială. Este clar acum că acest tip de misiune se potriveşte perfect profilului puşcaşilor marini şi este foarte posibil să devină o necesitate în curând.

Este doar un exemplu de misiune în care unităţi de dimensiuni reduse desfăşoară operaţiuni împotriva unor actori non-statali, într-un scenariu de război hibrid, care ar evita dezavantajele evidente ale contra-insurgenţei. Mai presus de toate, o astfel de misiune ar folosi oameni la faţa locului, care ar putea să identifice mult mai sigur ţintele şi camuflajul, evitând victimele inocente, fiind capabilă, în acelaşi timp, să folosească şi vehicule aeriene fără pilot sau alte echipamente special.

Confruntarea nu se dă între conflictul de la egal la egal şi contra-insurgenţă. Deşi tot mai rar întâlnit, conflictul de la egal la egal reprezintă în continuare ameninţarea supremă la adresa oricărui stat. Adevărata problemă este dimensionarea forţelor desfăşurate în conformitate cu misiunea, fără a urmări o eventuală ocupaţie sau, chiar mai rău, transformarea socială a ţării respective.

Dimensiune şi misiune

Forma de guvernământ din Afghanistan nu este o chestiune care ţine de interesul naţional al Statelor Unite. Ţine însă de interesul naţional grija ca noi atacuri teroriste să nu fie planificate, testate sau lansate din Afghanistan. Nici ocuparea teritoriului şi nici modificarea structurilor sociale nu sunt necesare pentru a îndeplini această misiune. Necesităţile sunt diferite în cazul fiecărui conflict, însă esenţială, în orice conflict, rămâne încercarea de a limita implicarea armatei la nivelul minim posibil. Trei motive susţin această afirmaţie. În primul rând, procedând aşa misiunea este definită astfel încât să poată fi îndeplinită şi capătă o notă de realism. Mai mult, minimalizarea implicării evită scenariul în care o retragere prudentă ar fi inacceptabilă din punct de vedere politic. În ultimul rând, o astfel de abordare evită consecinţele încercării de a impune transformări în întreaga ţară.

Intervenţiile militare ar trebui să fie cât mai rare posibil, iar atunci când au loc, ar trebui să fie dimensionate în funcţie de amploarea misiunii. În scenariul strâmtorii prezentat mai sus scopul nu este înfrângerea insurgenţei; grupările insurgente nu pot fi învinse fără ocuparea teritoriului şi transformarea societăţii ocupate. Scopul este acela de a preveni folosirea unor rachete cu baza la sol împotriva navelor. Misiunile care îşi propun distrugerea unor obiective strategice pot fi argumentate politic şi evită războiul de ocupaţie. Sunt eficiente împotriva insurgenţilor fără a fi măsuri de contra-insurgenţă.

Astfel de misiuni necesită forţe uşoare, uşor de transportat, cu diverse mijloace, în zona ţintă. În caz de nevoie, acestea ar trebui să fie capabile să folosească forţa de la cele mai mici din unităţile lor componente, la cele mai mari. Forţele desfăşurate trebuie să fie capabile să se întoarcă şi să rămână în stare de alertă în teatrul de operaţiuni fără să-şi păstreze poziţia la sol, fără să facă victime şi fără să se angajeze într-un conflict direct cu ţinte non-esenţiale şi, inevitabil, cu civilii. Cu alte cuvinte, misiunea nu ar trebui să presupună costuri politice inutile.

Prin urmare, este esenţial să recunoaştem eşecul contra-insurgenţei şi să admitem că războiul este dus cu trupe de dimensiuni diverse, cu o amploare diferită în funcţie de context, şi că orice forţă armată trebuie să fie capabilă să se adapteze misiunii, operând, în mod ideal, fără a-şi crea o infrastructură de mari dimensiuni la sol şi fără a trece la ocupaţie.

Dezbaterea actuală în privinţa contra-insurgenţei deschide uşa nu doar pentru o considerare mai atentă a dimensionării forţelor, ci şi pentru stabilirea imperativului ca misiunile să nu presupună ocuparea teritoriului decât în cazurile extreme. Ocupaţia duce la rezistenţă, rezistenţa duce la contra-atacuri, contra-atacurile duc la contra-insurgenţe. Inserţia atentă a unor forţe, în mod normal, dinspre mare către uscat, ar putea duce la o planificare strategică şi operaţională mai disciplinată şi la crearea unor strategii de terminare a războiului.

Războaiele sunt mai uşor de terminat atunci când nu e nevoie decât ca o navă să se îndepărteze de ţărm spre larg.

Nu toate războaiele pot fi abordate în acest fel, însă cele care nu pot fi rezolvate pe această cale ar trebui cântărite cu foarte mare grijă. Istoria războaielor de acest tip nu este deloc una optimistă.

Articol original LINK