Un proiect clasificat ca secret de stat a fost demarat la începutul anilor ‘80 de regimul comunist • Drona TU 143, denumită şi „Tomahawkul lui Ceauşescu”, a fost folosită de Forţele Aeriene Române până în 2001 • Dictatorul dorea să transforme drona sovietică într-o rachetă de croazieră pentru proiectele sale nebuneşti


După Summitul NATO de la Chicago, Traian Băsescu ne-a anunţat că România se aventurează într-un proiect militar complex (sistemul de supraveghere terestră AGS, cu drone invizibile) despre care nu se ştie dacă avem nevoie. Specialiştii spun că, după casarea şi scoaterea din uz a primelor drone româneşti, rachetelor operativ-tactice achiziţionate de la sovietici şi epuizarea resursei de zbor a învechitei flotile de avioane MIG 21 Lancer, ţara a rămas fără apărare. Siguranţa naţională a fost sacrificată pe altarul aderării la organizaţiile euro-atlantice, dar achiziţionăm drone strategice invizibile.

Puţini sunt cei care ştiu că Armata română nu este la prima achiziţie de aeronave de cercetare tactică. După '89, forţele aeriene române au fost dotate cu aeronave de cercetare Shadow 600, pe care le-au folosit cu succes în Irak şi Afganistan. Dar, pe departe cel mai interesant proiect referitor la aeronave de cercetare fără pilot a fost derulat de regimul comunist la începutul anilor '80. Este vorba despre primele drone de cercetare folosite de români, aeronavele reactive TU 143 V3 Reis, un proiect clasificat secret de stat chiar şi astăzi. La vremea aceea, prietenia cu poporul sovietic ne-a adus un contract de achiziţie a primelor aeronave fără pilot, cu motor reactiv, Tupolev TU143 VR-3 Reis. Ce intenţiona să facă Nicolae Ceauşescu cu cele 11 drone cumpărate de la ruşi, veţi afla în continuare.

Drona sovietică TU-143

Am aflat dintr-un comunicat al Ministerului Apărării Naționale că armata a avut în dotare 11 aeronave sovietice Tupolev 143 (VR-3 Reis), până în 2001, când au fost scoase din uz şi înlocuite cu dronele americane Shadow 600. Specialiştii spun că, iniţial, TU- 143 era destinat misiunilor de recunoaştere tactică, fiind echipat cu un turboreactor de tip TR3-117. Racheta era făcută din aliaje de aluminiu, armătură din fibră de sticlă şi răşini, cu aripă delta joasă şi ampenaje canard. Priza de aer a turboreactorului era dispusă deasupra fuzelajului, iar deasupra ajutajului reactiv al acestuia se afla containerul ogival al paraşutei de frânare. Camera tv sau foto, era dispusă în interiorul botului. Lansarea se făcea dintr-un container cilindric, montat pe vehiculul BAZ -135 SPU, la un unghi de 15 grade faţă de orizontală. Un motor-rachetă cu combustibil solid, montat sub fuzelaj, asigura propulsia aeronavei în primii 550 m de zbor, după care pornea turboreactorul. TU 143 dispunea de sistem autonom de navigaţie şi ghidare.

„Escadrila de 12 avioane fără pilot Tu-143 (VR-3 Reis), contractată în 1983, a operat începând din 1988 la Baza Aeriană de la Mihail Kogălniceanu. Avionul Tu-143 era în fapt o rachetă de croazieră fără focos, utilizată pentru cercetarea aeriană. El cântărea 1.230 kg, nu necesita pistă de decolare/aterizare, putea fi lansat şi de la bordul avioanelor de vânătoare-bombardament, zbura cu viteza de 950 km/h, la înălţimea de 5.000 m, având o rază de acțiune de 200 km”, a declarat, pentru ZIUAnews, fostul comandant adjunct al aeroportului Otopeni, maior (r) Valentin Vasilescu.

Ceauşescu dorea o rachetă de croazieră

Avionul fără pilot TU 143 făcea parte dintr-un proiect ceauşist încadrat la categoria secret de stat, la nivelul anilor ‘80. Vorbim despre un „proiect”, pentru că se intenţiona realizarea unei rachete de croazieră românească, pornind de la platforma TU-143 (VR-3). Am stat de vorbă cu foşti piloţi de la Baza Aeriană Feteşti, dar şi cu ofiţerii care asigurau „protecţia internă” a programelor de încercări în zbor pentru rachetele aer-aer româneşti în perioada 1980-1990. Aceştia îşi aduc aminte că, la Centrul de Cercetări şi Producţie în domeniul rachetelor de la Crângul lui Bot (astăzi ELMEC Ploieşti) şi la baza militară de la Mihail Kogălniceanu, era în teste un avion fără pilot (o rachetă de croazieră fără focos), utilizat pentru cercetarea aeriană. Inginerii români sperau că vor fi capabili să realizeze o replică îmbunătăţită a modelului TU-143, capabilă să poarte focoase nucleare, chimice sau bacteriologice. Inginerii militari spun că proiectul era fezabil. De ce o rachetă de croazieră? Rachetiştii cu care am stat de vorbă afirmă că în caz de război, probabilitatea ca o salvă simultană de rachete de croazieră (zburând la 50 m cu dese schimbări de direcţie) să neutralizeze şi să creeze breşe prin sistemul de apărare antiaeriană inamic, este mai mare decât cea a lansării rachetelor SCUD, care n-au precizie, abaterea probabilă a acestora din urmă, fiind de ordinul a 4-5 km. Ceea ce în cazul unei baze aeriene dispuse în jurul pistei de 2,5 km sau a unei baterii de rachete anti-aeriene în dispozitiv circular cu raza de 800 m înseamnă rateu sigur. „Baza aeriană de la Feteşti a desemnat în anii '88-'91 un număr de 2-3 piloţi, printre care şi subsemnatul, care să efectueze cu MIG-21, elemente din programul de încercări în zbor ale rachetelor aer-aer româneşti, copiate după cele sovietice. În paralel, ei au fost obligaţi să execute şi evaluări empirice ale avionului fără pilot TU-143, zburând foarte aproape pentru a sesiza vulnerabilităţile acestuia. Unele rapoarte consemnau că silueta lui TU-143 era greu de reperat pe fondul solului şi că manevrele bruşte prin care acesta realiza schimbarea direcţiei la mică înălţime, depăşeau capacităţile MIG-21, apărând astfel riscul unor abordaje (n.r. - raport întocmit de pilotul Vasile Şerbănescu, ofiţer Control obiectiv la Baza 86 Feteşti). S-a spus că TU-143 ar fi fost utilizat în misiuni de recunoaştere pe timpul evenimentelor din 1989, în Marea Neagră (şi mai puțin probabil în spaţiul aerian al Bulgariei, unde pe 17 decembrie, a operat un MIG-21 echipat cu containerul SPS-141 MW)”,îşi amintește Vasilescu.

Irakienii, interesaţi de echipamentele româneşti de cercetare

De ce se păstrează la secret încă proiectul TU 143? Pentru că, la mijlocul anilor '80, inginerii Direcţiei Înzestrare din MApN primiseră ca sarcină de partid, modificarea acestui aparat şi transformarea în rachetă de croazieră. Specialiştii români lucrau la remotorizarea dronei cu un reactor mai puternic, achiziţionat de la francezi. Se pare că, în acea perioadă, partenerii irakieni ar fi fost interesaţi de achiziţionarea avionului subsonic de atac la sol IAR-93, în varianta înarmării acestuia cu TU-143. „La un moment dat, inginerii Direcţiei Înzestrare din MApN chiar îşi propuseseră modificarea acestui aparat în sensul transformării lui în rachetă de croazieră lansată de la sol/navă sau acroşată sub fuselajul bombardierului uşor IL-28 sau avionului de vânătoare-bombardament IAR-93. Irakienii au fost interesaţi înainte de 1989 de achiziţionarea lui IAR-93, doar în varianta înarmării lui cu TU-143. Se avea în vedere remotorizarea cu reactorul Turbomeca Artouste III B, folosit de elicopterele IAR-316 B Alouette III. Motorul dezvolta 650 kgF, la un consum specific inferior lui TR3-117 (motorul TU-143), având în acelaşi timp un gabarit mai mic. Această modificare, concomitent cu mărirea cu 30% a capacităţii rezervorului de kerosen, dubla raza de acţiune a lui TU-143”, povesteşte fostul comandant adjunct al aeroportului Otopeni, maiorul (r) Vasilescu.

Înlocuite cu Shadow 600

Ca şi în cazul rachetelor ROT (rachetele operativ-tactice predate în secret israelienilor în perioada 1996-1997 şi ridicate prin firma de transport containerizat ZIM), escadrila de aeronave TU-143 a dispărut pur şi simplu din înzestrarea armatei române. Drona sovietică a ajuns exponat la Muzeul Aviaţiei din Bucureşti. După 2000, dronele sovietice au fost înlocuite cu aparate Shadow 600, de producţie americană, despre care unii specialişti miltari au o părere foarte proastă. Surse din cadrul serviciilor secrete spun că achiziţia avioanelor spion Shadow 600 a fost supervizată de dr. inginer Vasile Pascu, nume de cod „Doctorul”, prietenul şi subordonatul fostului şef al Serviciului de Informaţii Externe, Ioan Talpeş. La vremea aceea, Pascu era colonel sub acoperire la firma Telespatzio. Sistemul Shadow 600 a fost utilizat cu rezultate foarte bune în Irak şi Afganistan. Câteva aeronave lovite de inamic, au fost înlocuite cu acelaşi tip de drone modernizate.

„Shadow este un aeromodel făcut la cercul de pionieri în comparaţie cu TU 143. Escadrila de avioane fără pilot Tu-143 a operat începând din 1988 la Baza Aeriană de la Mihail Kogălniceanu. A fost utilizată în misiuni de recunoaştere pe timpul evenimentelor din decembrie 1989. În Marea Neagră şi în spaţiul aerian al Bulgariei. Dacă tot vă interesează TU-143, în acelaşi an, 1988, am urmat cursul de cercetare şi luptă radio-electronică de la Craiova, fiind autorizat să operez echipamentul SPS-141 MW (introdus atunci în dotare), acroşat în grinda de sub fuselajul MIG-21. Despre performanţele staţiei de bruiaj SPS-141MVG, o versiune inferioară modelului MW, împotriva aceleiaşi versiuni de rachete Hawk MIM-23A care a intrat în înzestrarea armatei române după ce a fost casată ca uzată moral de olandezi...”, ne-a scris unul dintre piloţii antrenaţi pe TU 143.

Arme chimice şi de distrugere în masă

Cartea bazată pe memoriile fostului general (prim-adjunct al ministrului apărării naţionale în perioada 1986-1989) Victor Atanasie Stănculescu, „În sfârşit, adevărul...”, aduce în atenţia opiniei publice informaţii relevante din culisele unor operaţiuni clasificate Secret de Stat şi ascunse publicului larg până astăzi. „Discutam mai mult problemele armei chimice. La el era problema staţiei-pilot în una, două uzine mari pentru fabricarea iperitei şi pe care o experimentasem în teren. Aceasta a fost prima dintre cele trei componente ale armelor chimice. Apoi a fost arma bacteriologică, când a venit generalul Popescu din India cu probele de viruşi în eprubete, sticluţe în buzunarul interior de la haină”, povesteşte Stănculescu.

La rândul său, fostul şef al Departamentului de Informaţii Externe, Ioan Mihai Pacepa, a dezvăluit amănunte despre finanţarea proiectelor de cercetare şi producţie în România a armelor nucleare şi bacteriologice derulate la mijlocul anilor '70. Pe scurt, este vorba despre proiectele unor arme de distrugere în masă (nucleară, chimică şi bacteriologică, precum şi studiile efectuate în secret pentru realizarea unei rachete cu rază medie de acţiune capabilă să poarte focos nucelar). Toate acestea, secretizate în grădina MApN, după fuga generalului Pacepa în 1978. Specialiştii militari spun că în caz de conflict deschis, armele de distrugere în masă nu fac două parale dacă nu există şi vectorii (rachetele, obuzele sau aeronavele) capabili să le transporte către ţintă. Generalul Pacepa a făcut referire la încercările unor specialişti DIE, din anii '70, de a produce rachete cu rază medie de acţiune capabile să poarte focoase nucleare sau alte arme de distrugere în masă. Generalul V.A. Stănculescu a confirmat achiziţiile de la sovieitici.

TU-300, un frate mai mare al dronei româneşti

Serviciile secrete româneşti au tras cu ochiul la fraţii sovietici care dezvoltaseră pe TU-143, modelul TU-300 Korshun. „Sovieticii au obţinut racheta de croazieră TU-300 păstrând motorul TR3-117 cu tracţiunea de 640 kgF (de la TU 143), modificând în schimb suprafaţa în plan a aripii (delta în loc de aripă trapezoidală) şi lungind fuselajul pentru a mări cu 150 % rezerva de carburant. TU-300 cântărea trei tone şi avea rază de acţiune de 1.000 km. O variantă de TU-300, prevazută cu SLAR (side-looking airborne radar), servea pentru depistarea ţintelor de mici dimensiuni în mişcare, de tip elemente vitale de pe aerodrom sau rampe mobile de rachete balistice sau sol-aer, practic ceva similar SAR (synthetic aperture radar), unul din cele trei tipuri de senzori ISS (Integrated Sensor Suite) de la bordul avionului RQ-4 Global Hawk”, ne-a declarat unul dintre piloţii antrenaţi pe TU 143.

LINK