Un articol de Diacon Bogdan GOREŢCHI


Înălţarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare ortodoxă închinată Sfintei Cruci, fiind trecută în rândul praznicilor împărăteşti. Ea se prăznuieşte în fiecare an la 14 septembrie.

Împaratului Constantin cel Mare, înainte de victoria asupra lui Maxentiu, i s-a arătat pe cer chipul Sfintei Cruci, strălucind mai mult decât lumina soarelui şi pe acea cruce scria: “en touto nika – cu acest semn vei birui, sau prin acest semn vei învinge”, în limba latină: “in hoc signo vinces”. Atunci in loc de vechi simboluri romane de pe steagurile ostilor a aparut Crucea ca semn al biruintei si păcii. Constantin devine împărat al Imperiului roman de Apus, cu capitala la Roma. In anul 323 acelasi mare imparat crestin a biruit si pe imparatul păgan de răsarit, Liciniu, proclamandu-se impărat al intregului imperiu latin, cu capitala la Constantinopol.

Sfânta Elena, mama impăratului Constantin, se naste in jurul anului 250 si se tragea din spita neamului traco-dac sau dacoroman, iar Constantiu Clor, sotul Sfintei Elena, era de origine romana din familie imparateasca. Primind botezul crestin de la Sfântul Silvestru episcopul Romei impreuna cu mama sa Elena, Sfântul Constantin cel Mare avea dorinta să afle Mormantul lui Hristos la Ierusalim si Crucea pe care a fost rastignit Domnul, caci dupa anul 71, Ierusalimul fiind ocupat de romani, toate locurile sfinte din Ierusalim au fost profanate si acoperite cu pamant ca sa nu se mai poata inchina crestinii.

După Edictul de la Milan (313) când s-a acordat libertatea religioasa tuturor crestinilor, Sfântul Împarat Constantin a trimis-o la Ierusalim pe mama sa – Sfânta Elena – să afle Mormantul Domnului si lemnul Sfintei Cruci.

Conform celor relatate de istoricii bisericeşti, pe locul unde a fost îngropată Crucea Domnlului şi crucile celor doi tâlhari între care a fost răstignit Iisus, împăratul Adrian a zidit un templu păgân, pe care împărăteasa Elena l-a dărâmat şi în urma săpăturilor arheologice, s-au găsit trei cruci: una a Domnului şi două a celor doi tâlhari. Au găsit şi piroanele cu care Iisus a fost pironit pe Cruce. Mare bucurie a avut Sfânta Elena când a găsit Sfânta Cruce, unde pe loc s-a şi produs o minune. Murise de curând în Ierusalim o fată de neam mare şi episcopul Macarie a atins Sfânta Cruce de ea, iar fata a înviat de îndată şi umbla sănătoasă, mulţumind lui Dumnezeu cu glas mare şi propovăduind puterea Sfintei Cruci. Dacă s-a răspândit vestea că s-a aflat Sfânta Cruce, s-au strâns pelerini din toate părţile ca s-o vadă.

După o cronică anonimă, sărbătoarea s-ar fi înfiinţat în anul 335 când, la 13 septembrie, s-a sfinţit Biserica Sfântului Mormânt, construită deasupra mormântului Mântuitorului, iar a doua zi în 14 septembrie, fiind adunaţi acolo mulţi episcopi şi credincioşi, patriarhul Macarie al Ierusalimului a arătat-o pentru prima oară spre a fi văzută şi venerată. Un obiect care era privit ca instrument de tortură pentru cei mai josnici criminali (rezervat doar celor care nu erau cetăţeni romani) intra astfel în istorie drept relicva cea mai de preţ a unei religii devenită în scurt timp din „tolerată”, „oficială”. În timpul împăratului Justinian se reface biserica “Sfintei Cruci” din Ierusalim. Sfânta Crucea este readusa de la perşi în anul 629, de către împăratul bizantin Heraclios, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Martyrion din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor la 14 septembrie 630. Aceasta s-a petrecut după ce Lemnul Sfânt a fost furat în anul 614 de către Cosroe Parviz, care a condus o expediţie persană care a devastat Ierusalimul. El a dus Lemnul Crucii la Ctesifon, unde acesta a stat 14 ani.

Biserica „Anastasis”, ridicată de Sfânta Elena peste mormânt, şi cea ridicată tot de ea peste locul răstignirii, numită „Martirion”, vor fi unite de cruciaţi într-o singură cupolă – „Biserica Sfântului Mormânt”, care cuprinde actualmente zeci de altare ale unor biserici mai mici şi paraclise ale mai multor confesiuni creştine.

Marii cugetatori, invatatori si traitori ai crestinismului au adus cinstire lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim, la locul unde a fost infipta, in stanca, Crucea Domnului. O bucata din lemnul crucii si o lespede din stanca Golgotei au fost daruite Bisericii Ortodoxe Romane de Patriarhul Benedict al Ierusalimului. Evlavia creştină cinsteşte neîncetat acest semn al izbăvirii noastre. De la anul al 33-lea al erei creştine, de când s-a petrecut acest mare eveniment din istoria mântuirii noastre, până azi şi până la sfârşitul veacurilor, credincioşii de pretutindeni s-au închinat şi se vor închina lui Iisus Hristos. „Crucea lui Hristos” a devenit de la început şi până la sfârşit – iubirea lui Dumnezeu fără margini -, prin care se înfăptuieşte începutul unei noi legături de viaţă între Dumnezeu şi om. Fapt care face pe Sf. Apostol Pavel să spună: În adevăr “cuvântul cruce pentru cei ce pier e nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Cuvântul cruce are trei înţelesuri: Înţeles duhovnicesc, spiritual; înţelegem prin Cruce patimile şi moartea Mântuitorului Hristos. În acest sens Crucea este deci, puterea biruitoare, pentru că Hristos a biruit moartea desfiinţând-o prin moarte, eliberând astfel viaţa de moarte.

Pentru înţelegerea acestei însuşiri a Crucii, Biserica ne oferă comparaţia dintre lemnul Crucii şi lemnul (pomul) din paradis, prin care omenirea a căzut. Pomul din paradis, prin fructele sale, l-a ademenit pe Adam, devenind pierzătorul lui. Natura biruieşte spiritul care cade din afirmarea puterii sau a libertăţii lui. Lemnul Crucii devine izbăvitor, pentru că Hristos primeşte jertfa Sa pe el. Aici se restabileşte puterea pierdută a spiritului în faţa naturii ademenitoare. Biruinţa aceasta nu se face fără efort, suferinţă şi jertfă. Dar şi fructul Crucii este contrar celui al pomului din paradis, el fiind puterea de înfrânare şi de răbdare. Cine gustă din fructul crucii va învinge orice ispită, amăgire pe care i-o poate oferi natura, lumea prin fructele ei. Înfrânarea şi răbdarea ne vor feri de robia pornirilor trupeşti. Iată puterea, ajutorul şi pavăza oferită creştinismului de puterea crucii.

Al doilea înţeles al cuvântului cruce este cel material, adică acela de cruce făcută din lemn sau alte materiale. Creştinii sunt departe de a vedea în Sfânta Cruce numai materialul din care este făcută; cu toate că şi acest semn al crucii primeşte putere şi se sfinţeşte prin puterea crucii (jertfa lui Hristos).

Al treilea înţeles al cuvântului cruce este acela, că fiecare din noi avem o cruce care reprezintă viaţa noastră cu bucuriile şi suferinţele ei. Trebuie să simţim şi să trăim cum ea reîmprospătează sufletul nostru cu Stăpânul vieţii noastre şi cu el deodată datoria noastră de a purta şi noi fiecare crucea sa, crucea suferinţelor sale.

Şi câţi dintre noi nu purtăm crucea lipsurilor, a suferinţelor, a calomniei şi a neputinţelor de tot felul, crucea nemulţumirii de noi înşine. Ce grea este crucea când o porţi fără nădejde, fără Hristos! Alături de Iisus, crucea, oricât de grea ţi s-ar părea, e suportată mai uşor. Semnul Sfintei Cruci a intrat profund, zi de zi, în viaţa credincioşilor, marcându-le existenţa spirituală. Ea este pecetea sub a cărui pavăză creştinul intră de la „naşterea sa în Hristos”, prin Botez şi se menţine până la trecerea în lumea cealaltă, pecetluindu-i-se mormântul.

Când pruncul este adus la botez, preotul îl întâmpină la intrare în biserică, însemnându-l cu semnul Crucii, la frunte, gură şi piept, pentru ca puterea acestui semn sfânt să pecetluiască aceste mădulare, alungând puterea celui rău. Împărtăşirea pruncului, în cadrul botezului cu harurile dumnezeieşti, înnoitoare prin ungerea lui cu Sf. Mir, se face tot sub semnul Crucii, arătându-se prin aceasta apartenenţa celui botezat şi miruit la trupul mistic al lui Hristos, Sfânta Biserică.

Dezlegarea păcatelor la mărturisire se face prin punerea mâinilor pe capul penitentului şi însemnarea lui cu semnul Crucii. Împărtăşirea oricărei binefaceri în cadrul Sf. Liturghii, sau a altor slujbe divine, se face în chipul Crucii. Punerea inelelor de logodnă şi a cununiilor în cadrul Tainei Cununiei, se face după ce preotul a făcut semnul Crucii de trei ori, pe faţa mirilor. Ungerea cu untdelemn la Sf. Maslu, sfinţirea apei la agheasmă şi stropirea cu ea, se face tot în Chipul Crucii.

Prin acest semn se comunică harurile Sf. Duh, se alungă orice putere demonică sau ispită a celui rău, din viaţa credincioşilor. Crucea îl străjuieşte pe creştin la capul mormântului şi tot ea este cea care pecetluieşte groapa. Iată, puterea ocrotitoare a Sfintei Cruci. Semnul Sfintei Cruci este cea mai simplă rugăciune, care însoţeşte alte rugăciuni. Atunci când creştinul se închină cere ajutor de la Dumnezeu, fiind încredinţat că acest semn al biruinţei, sfinţit prin jertfa lui Hristos, îşi va revărsa puterea ocrotitoare şi asupra lui. Prin semnul Sfâintei Cruci ni se dau harurile Sf. Duh, se alungă orice putere demonică sau ispită a celui rău din viaţa credinciosului. De la această mare minune a răstignirii Domnului pe cruce, ea a devenit „păzitoare a toată lumea, frumuseţea Bisericii, întărirea credincioşilor, lauda îngerilor şi rana diavolilor”.

Nu putem cunoaşte un imn mai frumos închinat Sfintei Cruci decât al Sf. Ioan Gură de Aur care zice: „Crucea este nădejdea creştinilor, învierea morţilor, călăuza celor deznădăjduiţi, cârja de sprijin a celor ologi, mângâierea celor săraci, frâul celor bogaţi, pierzania celor mândri, pedeapsa făcătorilor de rele, biruinţa asupra diavolului, învăţătura celor tineri, susţinerea celor lipsiţi, cârmaciul corăbierilor, nădejdea naufragiaţilor, zidul de apărare al luptătorilor. Crucea este părintele celor orfani, apărătoarea fecioarelor, sfătuitoarea iubitorilor de dreptate, liniştea celor întristaţi, apărătoarea celor mici şi slabi, înţelepciunea bărbaţilor, ultimul gând al bătrânilor, lumina ce luminează în întuneric, măreţia şi strălucirea conducătorilor credincioşi, libertatea robilor, slava muncilor, doctorul celor bolnavi, pâinea celor flămânzi, izvor a toată înţelepciunea şi acoperământ celor goi”.

Dacă în toate timpurile, Sfânta Cruce a avut o putere aşa de mare, dacă crucea este păzitoarea creştinilor, dacă Sfânta Cruce este ocrotitoarea neamului nostru, azi mai mult ca oricând avem nevoie de ajutorul Sfintei Cruci. Să ne facem semnul Sfintei Cruci, la începutul şi la sfârşitul lucrului nostru, la masă, la culcare şi la sculare. Să obişnuim copiii noştri să facă Sfânta Cruce în toate împrejurările vieţii şi drept răsplată Domnul Iisus Cel ce a pătimit pe ea va înălţa inimile lor din orice întuneric şi rătăcire.

Închinandu-ne în faţa ei, cu adâncă evlavie, să ne rugăm ca Domnul Iisus să ne învrednicească cu crucea Sa pe fiecare; să facem loc cât mai curat şi cât mai de cinste Sfintei Cruci şi Celui răstignit pe dânsa în cămara inimii noastre. Să ne rugăm şi noi astăzi, către Cel de Sus şi să-I cerem, ca şi cei din Cetatea Sfântă acum o mie şapte sute de ani: „Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.

Amin.