Abstract - În 13 iulie 2011, grupul de activişti Adbusters lansează în spaţiul virtual apelul “#OCCUPYWALLSTREET”. Mesajul este preluat şi răspândit de grupări de hackeri precum Anonymous şi LulzSec, dar şi de grupuri din ce în ce mai mari de susţinători fără legătură cu hacking-ul. În 17 septembrie, câteva sute de tineri, răspunzând apelului, se adună în Liberty Plaza din New York pentru a protesta împotriva corporaţiilor financiare, având ca obiectiv declarat blocarea Wall Street pe termen nedefinit. În numai două săptămâni, de la declanşarea protestelor, mişcarea ia o amploare fără precedent, urmare îndeosebi a intervenţiilor autorităţilor americane, executate brutal şi mediatizate de participanţi şi simpatizanţi în mod ofensiv pe Internet. Wall Street este doar una din suita de „operaţiuni”, aşa cum sunt denumite de iniţiatori, lansate online în ultimul an, cu efecte concrete în manifestări stradale. Însă această acţiune se prefigurează a fi factorul declanşator al unei mişcări globale fără precedent, motivată de criza economico-financiară şi de sistemele politice şi guvernamentale desprinse de realităţile şi nevoile sociale.


Este deja o certitudine faptul că în prezent ne confruntăm cu o criză economică fără precedent în ultimii 80 de ani, declanşată în 2007 şi deocamdată fără perspective de finalizare în termeni de redresare şi stabilitate. Având ca obiectiv final introducerea monedei unice sau instaurarea noii ordini mondiale - după cum acuză adepţii teoriilor conspiraţioniste, urmărind crearea Statelor Unite ale Europei - aşa cum afirmă din ce în ce mai mulţi politicieni, sau pur si simplu fiind un efect logic şi previzibil al politicilor monetare inflaţioniste, criza care a afectat practic toate statele lumii riscă să transforme lumea într-un uriaş câmp de manifestare acută a revoltelor şi revoluţiilor populare.

Într-un editorial, publicat în luna august a anului trecut în „Economonitor”, economistul Nouriel Roubini, cel care a vorbit prima dată şi despre actuala criză economică mondială, previzionează (1): „Recentele demonstraţii populare, de la cele din Orientul Mijlociu şi Israel şi până la cele din Marea Britanie, precum şi nemulţumirile tot mai pronunţate din China, se vor generaliza în curând, atât în ţările cu economii avansate, cât şi în cele emergente. Iar toate acestea vor avea un singur punct de plecare: sărăcia în creştere, şomajul ridicat, inegalitatea şi lipsa de speranţă. Chiar şi clasele de mijloc din lume simt cum le scad veniturile şi nivelul de trai”, explica Roubini, denumit şi „Dr. Doom”, datorită acurateţii predicţiilor sale referitoare la evoluţia crizei mondiale.

Venind ca o confirmare, „Austeritate şi anarhie: tăieri bugetare şi tulburări sociale în Europa între 1919 şi 2009”, un studiu (2) realizat de Voth şi Jacopo Ponticelli, doi profesori de la Universitatea Pompeu Fabra din Barcelona, demonstrează legătura dintre austeritatea economică şi dezordinea socială. Dacă privim la ce se întâmplă în Spania, Grecia, Italia, Marea Britanie, Germania, Israel, dar şi în alte state europene, vedem că cei doi profesori nu au greşit în concluziile lor. Studiul trece în revistă 3.700 de incidente – de la manifestaţii şi răzmeriţe, până la asasinate politice – petrecute în 28 de ţări europene în ultimii 90 de ani. „Acest inventar ne-a permis să stabilim că legătura între tăierile bugetare şi riscurile de tulburări sociale era cu mult mai mare decât ne puteam imagina”, afirmă Voth, precizând că un pachet de măsuri de austeritate reprezentând 1% din PIB atrage o creştere cu 1,5% a riscurilor de a se petrece un incident.

Şi „Foreign Policy” a publicat, în primăvara acestui an, o listă de predicţii până la sfârşitul anului viitor (3), semnalând pericolul creşterii tensiunilor sociale. Astfel, prestigioasa publicaţie apreciază că: „Problemele economice ale Europei ar putea adânci tensiunile sociale. Revolte precum cele din Marea Britanie ar putea deveni mai frecvente. Ar putea creşte şi violenţa îndreptată împotriva imigranţilor şi mai multe state ar putea acţiona precum Danemarca, ce şi-a închis graniţele, în pofida politicii UE”. De asemenea, printre predicţii se numără şi intrarea oficială a SUA în recesiune: „SUA ar putea reintra oficial în recesiune. (…) Reducerile din serviciile sociale şi poliţie vor produce revolte populare”. Publicaţia crede că „am putea intra într-o recesiune globală. Problemele din Europa şi SUA s-ar alimenta una pe alta, iar fragila economie japoneză ar da faliment drept rezultat“. Mai mult, „tensiunile în Orientul Mijlociu ar putea creşte. Încercarea palestinienilor de a obţine recunoaşterea statului ar putea fi urmată de demonstraţii masive de nesupunere civică”. Nu în ultimul rând, „statele din Orientul Mijlociu, care se confruntă deja cu probleme - Egipt, Siria, Iran - vor alimenta focul, punând regiunea pe marginea haosului. Adăugaţi în acest context şi un Iran care anunţă că are arme nucleare, iar reţeta haosului e garantată”. Şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, publicaţia continuă: „Guvernul din Pakistan s-ar putea prăbuşi, alimentând temerile de o influenţa islamistă pronunţată şi de creşterea tensiunilor cu India. Pieţele indiene pică, guvernul indian este incapabil să facă reforme economice. Revoltele populare ar putea cuprinde întregul subcontinent” şi „un conflict neaşteptat sau neaşteptat de intens ar putea izbucni în Asia Centrală, Turcia, Africa sau Orientul Mjlociu, dând naştere la şi mai multă nesiguranţă. Cum conducerea economică şi politică a celor mai importante ţări din lume este ezitantă şi nesigură, creşterea instabilităţii, alimentată de oportunişti, pare tot mai posibilă”.

Din ce în ce mai mulţi analişti susţin, într-o formă sau alta, previziunile lansate de „Foreign Policy”. În acest context, securitatea naţională trebuie nu numai redefinită, dar prioritar abordată din perspectiva noilor riscuri şi ameninţări cu care se confruntă statele şi cetăţenii lor. În Strategia de Securitate Naţională a României (4) se precizează foarte corect faptul că: „Globalizarea reprezintă principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, atât în ceea ce priveşte geneza noilor riscuri şi ameninţări, cât şi al apariţiei diferitelor oportunităţi. În acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau rămâne neutru, nici un stat nu este la adăpost şi nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale. Securitatea internaţională tinde tot mai mult să-şi manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internaţională este tot mai conştientă de răspunderile ce îi revin.(…) În contextul acestei configuraţii a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de tensiune, instabilitate şi conflict, de sărăcie şi frustrare care generează sau favorizează proliferarea noilor riscuri şi ameninţări”. Aşa încât, pe principiul dominoului, ţările au fost afectate rând pe rând atât de criză, cât şi de efectele în plan social manifestate prin mişcări de stradă care se prefigurează a fi din ce în ce mai ample. Din această perspectivă, statele lumii se află în faţa unei vulnerabilităţi majore, având în vedere faptul că niciunul dintre acestea nu s-a declarat pregătit pentru situaţia actuală. Faptul că guvernele au fost „luate prin surprindere” de fenomen, sau cel puţin de amploarea acestuia, a generat o serie de scenarii care susţin existenţa anumitor interese ale forurilor de putere occidentale (îndeosebi americane) ca această criză să aibă loc, mai ales dacă avem în vedere poziţiile unor oficiali americani, printre care viitorul şef al administraţiei prezidenţiale, congresmanul Rahm Emanuel, care a afirmat că această criză este o oportunitate care nu trebuie scăpată.

Reamintim că în SUA criza financiară actuală îşi are cauzele în modificarea legislaţiei bancare din 1999 (Glass Steagal Act), în forţarea băncilor ipotecare de a acorda într-o anumită cotă procentuală credite ipotecare familiilor cu venituri mici, conform Community Reinvestment Act, precum şi în politica monetară a FED (Federal Reserve) de expansiune a creditului. Practic, s-a creditat mai mult decât se putea acoperi. De altfel, acelaşi lucru, chiar dacă la o scară mai redusă, s-a întâmplat şi în alte ţări, printre care şi România. Conform afirmaţiilor preşedintelui Băsescu (5): „Au venit băieţi deştepţi cu studii la Harvard, Oxford şi au inventat cum să-ţi creşti acţiunile fără să ai bani, cum să dai credite fără să ai bani. (...) Acest mecanism care a dus la prăbuşirea unui sistem întreg în SUA şi parţial în UE, s-a dovedit mai puternic decât instituţiile create să supravegheze finanţele lumii, FMI, BM, companiile de rating”.

Dar nu numai politicile inflaţioniste sunt cele care au declanşat criza în SUA. Actualele probleme fiscale ale Statelor Unite îşi au rădăcinile şi într-o lungă perioadă de cheltuieli nefondate. Războaiele din Afganistan si Irak, precum şi sumele aberante aruncate în „războiul global împotriva terorii” au înrăutăţit problema, conducând la o situaţie nesustenabilă.

Soluţiile căutate de guvernanţii americani s-au regăsit în aceeaşi arie de opţiuni precum în celelalte state afectate de criză: creşterea taxelor şi impozitelor, concomitent cu tăierile din veniturile cetăţenilor. La începutul acestui an, Moody’s Analytics a prezentat un raport (6) potrivit căruia, la fiecare zece dolari încasaţi de americani anul trecut, doi dolari veneau de la stat sub forma de beneficii, ajutor de şomaj, asigurări medicale sau de handicap. Moody’s Analytics semnala atunci faptul că odată ce acestea nu se vor mai acorda, 37 de miliarde de dolari vor zbura din portofelele americanilor. La toate aceste tendinţe se mai adaugă şi creşterea inflaţiei, în cazul alimentelor şi a articolelor de îmbrăcăminte, dar mai ales creşterea preţului la benzină.

Primele forme de protest împotriva deciziilor guvernului federal s-au manifestat prin mişcarea Tea Party, declanşată în 2009 şi susţinută ulterior prin mesaje şi apeluri cu precădere online. Mişcarea îşi are originea simbolistică într-un fapt istoric: în 16 decembrie 1773, pe când America de Nord aparţinea coroanei britanice, locuitorii oraşului Boston, deghizaţi în indieni, au aruncat în apă încărcătura de ceai de pe trei vase britanice ancorate în port, pentru a protesta împotriva impozitelor şi taxelor vamale impuse de Londra. Era un eveniment care în istoria Statelor Unite poarta numele de Boston-Tea-Party. În 19 februarie 2009, Rick Santelli, vechi comentator de la CNBC al cursurilor acţiunilor la bursă, aflat la microfonul staţiei din Chicago, în chip de protest împotriva intenţiei preşedintelui Barack Obama ca guvernul să-i ajute pe deţinătorii de case intraţi în dificultate de plată a ratelor, striga: „Preşedinte Obama, mă auzi? În luna iulie invităm oamenii la o Tea Party la Chicago!”. Se năştea astfel o nouă miscare care, în doar câteva ore, a avut şi adresa internet: LINK. Pornită din oraşul de baştină al preşedintelui, mişcarea s-a răspândit fulgerător, apărând Tea Parties în toate statele, din Virginia până în California, din Texas până în North Dakota. La 15 aprilie 2009, The Tax Day, termen final pentru depunerea declaraţiilor de impozite, deci numai după două luni de la lansarea chemării lui Santelli şi urmare a amplorii pe care o luase pe Internet, în 364 oraşe din SUA au ieşit în stradă 300.000 de oameni, cu pancarde de protest Tea Party. Astăzi, numărul simpatizanţilor mişcării este evaluat la câteva milioane. Cei mai mulţi sunt votanţi ai partidului republican, dar The Tea Party se doreşte o a treia forţă politică, în afara celor două partide istorice. A jucat, fără îndoială, un rol covârşitor în victoria răsunătoare obţinută de republicani în alegerile parţiale din Statele Unite din 2 noiembrie 2010, însă amprenta puternic politică a făcut ca mişcarea să se domolească aproape la fel de rapid precum a apărut, nefiind pe gustul majorităţii americanilor care blamează întreaga clasă politică pentru criza economică. „Tea Party este doar un nume cu lipici pentru ceea ce a existat mereu în politica americană, şi anume acel segment foarte conservator. Ceea ce le-a conferit puterea în aceste alegeri (alegerile din 2010 n.n.) este faptul că au atras de partea lor şi alegătorii de centru”, a subliniat Mike Allen, jurnalist la publicaţia „Politico” (7). „Asta îmi aduce aminte de proverbul chinezesc: celui care călăreşte un tigru îi este frică să descalece. Cu alte cuvinte, republicanii au călărit valul de entuziasm provocat de Tea Party, dar nu ştiu unde îi va duce acest val în final. În unele cazuri, Tea Party nu i-a dus nicăieri”, a explicat David Lublin, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Americană din Washington (8).

„The Tea Party” a fost, la timpul lui, un catalizator al nemulţumirilor care se acumulaseră sub formă de tensiuni sociale semnificative în rândul diverselor segmente sociale. Dar nu a fost suficient. În timp ce preşedintele Obama şi republicanii caută variante pentru a reduce trilioane de dolari din programele sociale, cel mai recent raport asupra ocupării forţei de muncă confirmă faptul că SUA sunt departe de o redresare economică, iar poporul american se confruntă, în ceea ce priveşte locurile de muncă, cu perspectiva unei crize pe termen nedeterminat care se agravează. În conformitate cu raportul Departamentului Muncii dat publicităţii vara trecută, economia a creat în luna iunie aproximativ 18.000 de locuri de muncă. Cifra pentru luna mai a fost revizuită la 25.000. Aceasta este, în fapt, o zecime din numărul locurilor de muncă noi care trebuie să fie adăugate în fiecare lună doar pentru a ţine pasul cu creşterea normală a forţei de muncă. Rata oficială a somajului, care subestimează cu mult amploarea reală a crizei, este de aproape 10% şi mai puţin de jumătate dintre şomeri primesc o formă de asigurare pentru şomaj. Însă analiştii ridică procentul real al ratei şomajului la aproximativ 17%. În plus, executările imobiliare silite continuă să fie o realitate pe tot cuprinsul ţării, mulţi dintre cei care au serviciu îşi văd salariile stagnând şi beneficiile reduse. În câteva state, guvernatori republicani încearcă să reducă deficitul pe spinarea funcţionarilor publici şi a sindicatelor acestora. Patru cincimi din state sunt în deficit, câteva în faliment tehnic. La nivel federal, legislatorii şi-au anulat anul acesta vacanţa de 4 iulie pentru a rafina un buget de austeritate. SUA trăiesc pe datorie, sistemul politic dovedindu-se până acum incapabil să găsească o soluţie.

În acest context, activismul american a găsit noi forme de exprimare, ca rezultat firesc al unei maturizări civice determinată de pauperizare, inechitate socială, tensiuni etnice, infracţionalitate crescută, îngrădirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, precum şi alţi catalizatori similari de violenţă şi conflict care devastează în prezent SUA.

Astfel, în 13 iulie 2011, grupul de activişti Adbusters lansează în spaţiul virtual apelul „#OCCUPYWALLSTREET”. Adbusters Media Foundation este o organizaţie nonguvernamentală canadiană, ale cărei obiective şi acţiuni se încadrează în aşa-numita „culture jamming”, o sintagmă destul de ambiguă care s-ar putea traduce prin „cultura de bruiaj”. Definit atât ca formă de rezistenţă la mainstreamul cultural, terorism poetic, fraudă creativă, anarhism cultural, formă de bruiaj în comunicarea hegemonică, „culture jamming” ţinteşte toate zonele cu o cultură populară, de la artă sau advertising până la mass-media şi politică.

Organizaţia Adbusters a fost înfiinţată în 1989 de către Kalle Lasn şi Bill Schmaly, doi producători de film din Vancouver. De atunci şi până în prezent, Adbusters s-a remarcat prin campanii online virulente anti-consumeriste, anti-media şi de mediu, declarându-se a fi „o reţea globală de artişti, activişti, scriitori, farsori, studenţi, educatori şi antreprenori care vor să ducă noul activism social în era informaţională”. Şi adaugă pe website-ul lor (www.adbusters.org): „Suntem o reţea globală de culture jammers (generatori de bruiaj cultural, în traducere liberă n.n.) şi creatori care muncesc să schimbe felul în care informaţia este transmisă, modul în corporaţiile exercită puterea şi felul în care obiectivele sunt generate în societatea noatră”.

Apelul “#OCCUPYWALLSTREET”, prin care cetăţenii americani erau chemaţi să protesteze, suna astfel:

„Voi cei 90 000 de mântuitori, rebeli şi radicali,

Are loc, în acest moment, o schimbare la nivel mondial în tactica revoluţionară, de bun augur pentru viitor. Spiritul acestei noi tactici, un amestec între Tahrir şi acampadas a Spaniei, este precizată în acest citat:

„Mişcarea antiglobalizare a fost primul pas pe acest drum. Atunci, modelul nostru a fost acela de a ataca sistemul ca o haită de lupi. A existat un mascul alfa, un lup care a condus haita, şi cei care l-au urmat. Acum, modelul a evoluat. Astăzi suntem un singur roi mare de oameni” - Raimundo Viejo, Universitatea Pompeu Fabra, Barcelona, Spania.
Frumuseţea acestei formule noi, şi ceea ce face ca această nouă tactică să fie captivantă, este simplitatea ei pragmatică: vorbim unul cu altul în diferite adunări fizice şi grupuri populare virtuale... nu ştim nimic deocamdată în ceea ce priveşte care va fi cererea noastră, o cerere care trezeşte imaginaţia şi, dacă va fi îndeplinită, ne-ar propulsa pe toţi spre democraţie radicală a viitorului... şi apoi mergem şi alegem o piaţă cu semnificaţie simbolică unică şi ne aşezăm fundurile acolo pentru a face ca acest lucru să devină realitate.

A venit timpul pentru a implementa această stratagemă împotriva celui mai mare corupător al democraţiei noastre: Wall Street, Gomora financiară a Americii.

La 17 septembrie, vrem să vedem 20000 de oameni curgând în Manhattan-ul de Jos, aşezând corturi, bucătării, baricade paşnice şi ocupând Wall Street pentru câteva luni. Odată ajunşi acolo, vom repeta fără încetare o cerere simplă într-o pluralitate de voci.

Tahrir a reuşit în mare parte pentru că oamenii din Egipt a dat un ultimatum simplu - că Mubarak trebuie să plece – din nou şi din nou, până când au câştigat. Urmând acest model, care este cererea noastră similară la fel de simplă?

Varianta cea mai interesantă pe care am auzit-o până acum este una care ţinteşte esenţa motivului pentru care sistemul politic american este in prezent nedemn de a fi numit democraţie: cerem ca Barack Obama să înfiinţeze o comisie prezidenţială care să pună capăt influenței pe care au au banii asupra reprezentanţilor noştri la Washington. E timpul pentru DEMOCRAŢIE, nu CORPORATOCRAŢIE, suntem condamnaţi fără ea.

Această cerinţă pare să surprindă starea de spirit naţională actuală, deoarece stoparea corupţiei la Washington este ceva după care toţi americanii, de dreapta şi de stânga, tânjesc şi la care nu pot întoarce spatele. Dacă rezistăm acolo, 20.000 puternici, o săptămână după alta, împotriva oricărei poliţii şi a încercărilor Garzii Naţionale de a ne expulza de pe Wall Street, va fi imposibil pentru Obama să ne ignore. Guvernul nostru va fi obligat să aleagă public între voinţa poporului şi câştigul corporaţiilor.

Acest lucru ar putea fi începutul unei noi dinamici sociale în America, un pas dincolo de mişcarea Tea Party, în care, în loc de a fi prins neajutoraţi de structura de putere actuală, noi oamenii începem să obţinem ceea ce vrem, fie că este vorba de dezmembrarea a jumătate din cele 1000 de bazele militare pe care Americii le are în întreaga lume, fie pentru restabilirea legii Glass-Steagall sau pentru trecerea în afara legii a corporaţiilor care încalcă legea. Începând cu o simplă cerere - o comisie prezidenţială pentru a separa banii de la politică – vom începe să stabilim agenda pentru o nouă Americă.

Postaţi un comentariu şi ajutaţi-vă reciproc pentru a cădea de acord asupra cererii noastre. Şi apoi să ne ridicăm cu curajul, să ne împachetăm corturile şi să mergem spre Wall Street”.

Apelul Adbusters a fost publicat în revista organizaţiei („Jurnalul Mediului Mental”) şi a fost preluat rapid de grupările de hackeri Anonymous şi Lulz Sec, aceştia asumându-şi distribuirea pe Internet. Protestul a fost promovat cu un afiş cu o balerină în mişcare de dans, ridicată pe vestitul taur de bronz din Wall Street. Ulterior, #OCCUPYWALLSTREET a început să se autocaracterizeze ca fiind „mişcarea de rezistenţă a tuturor oamenilor (indiferent de culoare, sex şi convingeri politice) care se simt agresaţi de lăcomia bancherilor şi nedreptatea socială. Singurul lucru pe care noi toţi îl avem în comun este că suntem cei 99% care nu vom mai tolera corupţia şi lăcomia acelui 1%. Suntem mulţi şi vom folosi tactica revoluţionară a Primăverii arabe în vederea atingerii scopurilor noastre, dar milităm pentru utilizarea nonviolenței pentru a maximiza siguranţa tuturor participanţilor” (9).

De altfel, notorietatea Anonymous a ridicat substanţial cota de atenţie a publicului asupra evenimentului. Nici nu este de mirare implicarea grupării, având în vedere că acţiunile de jamming au la bază un principiu de acţiune similar hacking-ului, spărgând codul mass-media, creând un „crack“, o falie în discurs şi deturnându-l, în acest fel, de la scopul său. De exemplu, un grup de artişti din Berlin a reuşit să deturneze monitoarele din staţiile de metrou la care se difuzau reclame şi să transmită, pentru câteva ore, un post de televiziune experimental, Zast TV, motivându-şi acţiunea prin faptul că informaţia difuzată este plictisitoare. Intervenţia este una dintre cele mai răspândite tehnici de jamming, mai ales în zona de publicitate în care artiştii se folosesc de capitalul de imagine al brandului atacat şi îi distorsionează mesajul prin mici corecturi, adăugiri sau replasare în context.

Revenind, însă, la pionul cei mai importanţi în promovarea #OCCUPYWALLSTREET, Anonymous, se impune o observaţie: deşi aceştia au declarat public susţinerea campaniei Adbusters după lansarea acesteia, modul în care a fost formulat titlul, prin folosirea semnului # (folosit pe canalele de comunicare IRC – Internet Relay Chat) tipic operaţiunilor lansate în ultimul an de gruparea de hackeri, lasă de înţeles fie că Anonymous a stat de la început în spatele acţiunii, fie că această acţiune face parte dintr-un plan mai larg în care Adbusters, Anonymous şi alţii asemenea sunt doar actorii de faţadă.

Anonymous sunt, fără îndoială, exponenţii cei mai cunoscuţi la ora actuală ai hacktivismului. Hacktivismul nu este un concept nou. Încă din anii ’80, hackerii răspândiţi pe întreg globul s-au organizat în reţele online, motivându-şi politic acţiunile. Freenet, Cult of Dead Cow, 1984 Network Liberty Alliance, Electronic Disturbance Theatre sunt doar câteva dintre grupările care au folosit hacking-ul ca mijloc de lansare a platformelor de protest cu mesaj politic. Pe măsură ce spaţiul virtual şi-a lărgit graniţele, oferind posibilităţi nelimitate de comunicare dinamică tuturor segmentelor sociale, hackerii, conştientizându-şi forţa de impact imagologic, şi-au dezvoltat şi promovat propria identitate, ajungând ca în ultimii ani să devină un vector puternic de influenţă socială, economică şi politică prin mesajele bine articulate lansate pe Internet. Omenirea se află, afirmă din ce în ce mai mulţi analişti, în pragul unor schimbări revoluţionare în toate planurile societale, iar cei care au contribuit şi vor contribui semnificativ la acestea sunt, fără îndoială, hackerii precum cei din Anonymous şi Wikileaks. Devenind cunoscuţi în SUA prin protestul din 2008 împotriva Bisericii Scientologice, Anonymous şi-a consolidat ulterior poziţia hacktivistă prin operaţiuni precum Payback, Avenge Assange, Bradical, Leakspin, Sony, Bank of America, Intifada si mai ales Anti-Security (derulată împreună cu Lulz Sec, o grupare de hackeri desprinsă din Anonymous). În toate aceste cazuri, membrii grupării au spart website-urile relevante, au penetrat reţelele autorităţilor, băncilor şi diverselor companii private, au transmis mesaje de protest online, în general au folosit toate mijloacele prin care un hacker îşi poate face cunoscută prezenţa pe Internet.

De altfel, George Maior, directorul SRI, precizează în preambului „Viziunii Strategice 2011-20015” (10): „Extinderea tipologiei riscurilor, sub presiunea erei informaţionale, a condus la accentuarea incertitudinii asupra viitorului securităţii europene şi euroatlantice. Cine va fi viitorul inamic cu care ne vom confrunta? Hackerul care sparge coduri de securitate, teroristul cu acces la arme biologice, rachetele cu încărcătură nucleară lansate de un stat proliferant, spionul care poate influenţa decizia politică într-un stat? Dincolo de riscurile clasice, la fel de prezente şi periculoase şi astăzi, dezvoltarea tehnologică fără precedent şi formarea unor comunităţi virtuale într-un spaţiu cibernetic fără frontiere a creat practic o nouă dimensiune de putere, un nou câmp de luptă în care trebuie să acţionăm. Mai mult, migrarea continuă a resorturilor decizionale şi acţionale în reţelele informatice determină noi forme de coagulare a securităţii prin care noile riscuri le modelează şi le transformă pe cele clasice”.

Reuşitele Anonymous în spaţiul virtual şi mesajele antisistem au declanşat, în timp, simpatie şi susţinere din partea internauţilor fără implicare în hacking, astfel încât prin Anonymous nu se mai înţelege azi doar o grupare de hackeri. Cei care au ieşit în stradă în toate colţurile lumii purtând măşti Guy Fawkes, logo-ul Anonymous, nu au fost şi nu sunt hackerii, ci simpli cetăţeni, ridicând astfel numele la rangul de concept. Măştile Guy Fawkes au putut fi văzute atât la revoltele care au declanşat Primăvara Arabă, cât şi în cele din Europa și SUA, devenind parte semnificativă din simbolistica acestor noi mişcări fără lideri declaraţi.

Iată de ce susţinerea Anonymous a contribuit hotărâtor în etapele de promovare a mişcării Wall Street, iar ulterior în extinderea acesteia, fără să mai vorbim de participarea efectivă la protest.

#OCCUPYWALLSTREET este o mişcare născută exclusiv pe Internet, este o mişcare fără lideri declaraţi şi pornită fără mesaje clare sau fără un anume program. Conform profesorului Paul Levinson de la Forham University, această mişcare precum şi celelalte derivate reprezintă o renaştere a democraţiei directe în care oamenii iau decizii colective pentru ei înşişi fără a avea nevoie de lideri aleşi (11). Dar ceea ce transformă această mişcare într-un fenomen este modul în care a evoluat şi care, fără îndoială, a şi devenit studiu de caz în departamentele de analiză ale tuturor agenţiilor de securitate din lume.

Cu o lună înainte de lansarea apelului pentru ocuparea paşnică a Wall Street, în 9 iunie 2011, Adbusters înscrie un nou domeniu de Internet: occupywallstreet.org. În 13 iulie 2011, organizaţia îşi lansează chemarea. Chiar a doua zi un alt domeniu de Internet apare: occupywallst.org. În 2 august 2011, sub spectrul termenului limită al aşa-numitei datorii-plafon a SUA, un grup autointitulat „New Yorker-ii Împotriva Tăierilor de Buget” organizează o întâlnire cu un alt grup interesat de apelul Adbusters, ambele grupuri unindu-se într-o demonstraţie lângă taurul de bronz din parcul Bowling Green şi încercând să contureze un plan de acţiune pentru 17 septembrie 2011. În 23 august 2011, Anonymous lansează primul apel către simpatizanţi, încurajându-i să ia parte la protest. În scurt timp apar şi primele clipuri video, primele afişe tematice şi primele preluări ale apelului pe website-urile anarhiste, revoluţionare şi ale hackerilor, dar şi pe reţelele de socializare Twitter şi Facebook.

Totuşi, în 17 septembrie 2011, contrar aşteptărilor celor care au iniţiat protestul, precum şi al susţinătorilor, doar 1000 de persoane au apărut în zona Wall Street. Protestul fusese aprobat de primarul New York-ului Michael Bloomberg, care declara la momentul respectiv că „dacă oamenii vor să protesteze, atâta vreme cât respectă legea, le vom permite s-o facă”(12) şi nu are motive de a refuza aprobarea marşului. Însă amploarea pe care apelul Adbusters a luat-o pe Internet a determinat autorităţile oraşului să reacţioneze, ofiţerii New York City Police Department interzicând protestatarilor să-şi aşeze corturile. Aceştia şi-au găsit refugiul în apropiere, în Zucotti Park, redenumit acum Liberty Park. Scenele au fost transmise pe Internet prin canalul de streaming deschis de organizatori, iar de la declanşarea protestului şi până astăzi acel canal nu a încetat să emită, ulterior aparând alte câteva zeci de transmisii live pentru fiecare oraş în care s-a extins mişcarea. În paralel, informaţii privind cursul evenimentelor curgeau accelerat pe toate reţelele de socializare, precum şi pe site-urile organizatorilor şi susţinătorilor. Abia în a treia zi, după deschiderea bursei, presa vizuală intervine, Keith Olbermann de la Current TV devenind astfel primul jurnalist care mediatizează protestul.

În a patra zi, poliţia face primele greşeli, arestând protestatarii care purtau mască şi invocând în acest sens o lege din 1845 care interzice adunările de mascaţi dacă nu este vorba de un bal mascat sau un alt eveniment similar. Acţiunea a declanşat simpatie la nivelul spectatorilor, ţinuţi la curent prin Internet, transformând practic grupul minuscul de anarhişti nebăgaţi în seamă într-unul victimizat pentru curajul de a se exprima liber împotriva puterii. A fost momentul în care mişcarea a început să capete consistenţă, cetăţeni şi organizaţii nonguvernamentale începând să apară la locul protestului. Este şi momentul în care în presa scrisă („The Colbert Report”, „The Guardian”, „The New York Times”) apar primele articole, majoritatea însă într-un ton ironic şi critic.

După o săptămână, peste 80 de arestări au avut loc, urmare a faptului că protestatarii declanşaseră marşurile spre zona de nord a oraşului, forţând câteva străzi blocate de poliţie. Imagini de la ciocnirile care au avut loc au început să circule intens pe Internet sub formă video, iar o filmare în care o tânără era imobilizată de un poliţist cu spray-ul cu piper a stârnit valuri de indignare pe întreg teritoriul SUA. Deşi iniţial şeful poliţiei newyorkeze a negat veridicitatea filmelor, sub presiunea valului de indignare publică a cedat anunţând că vor fi făcute investigaţii şi a acuzat public Anonymous, cei care făcuseră publică înregistrarea, de încercări de intimidare. Ziua de 24 septembrie 2011 a fost, în fapt, ziua decisivă pentru evoluţia întregii mişcări. Clyde Haberman, jurnalist la „The New York Times”, a afirmat atunci (13): „Dacă protestatarii Occupy Wall Street vor alege vreodată să recunoască o persoană care a dat cel mai puternic imbold cauzei lor, atunci poate că ar vrea să plătească tribut lui Anthony Bologna (poliţistul vinovat de agresarea fetei n.n.)”.

În a zecea zi, filozoful Noam Chomsky lansează un puternic mesaj de susţinere a mişcării, iar Michael Moore vine în Zucotti Park unde ţine un speech mulţimii adunate acolo. De altfel, în zilele următoare numărul personalităţilor care vor apărea în Zucotti Park va creşte considerabil. Nu vor întârzia să se ivească, pe lângă artişti, scriitori, activişti, jurnalişti, academicieni şi alţii, nici politicienii, deşi mişcarea s-a declarat nu numai apolitică, dar mai ales împotriva întregii clase politice americane.

Un alt moment crucial în dezvoltarea mişcării are loc în 1 octombrie 2011. Mai bine de 5000 de protestatari au mărşăluit spre Podul Brooklyn. Traficul a fost blocat, iar poliţia a efectuat peste 700 de arestări. Momentul a fost intens mediatizat, iar filmările de la faţa locului au fost imediat descărcate pe YouTube, pe blog-uri şi pe reţelele de socializare. În 5 octombrie 2011, numărul participanţilor era estimat oficial la 15 000, însă mulţi comentatori şi analişti afirmă că aceştia erau în număr de peste 30 000, mărşăluind între Zucotti Park şi Piaţa Foley din sudul Manhattan. La acea dată protestul se extinsese în majoritatea statelor americane, iar mesajele de susţinere curgeau din toate colţurile lumii, concomitent cu încercări de discreditare lansate în articole din presa aservită puterii.

Deşi la început protestatarii nu au avut un o listă de revendicări, aceasta s-a conturat pe parcurs şi a fost transmisă online sub forma a câteva puncte care pe de o parte au determinat publicaţiile politice şi economice să continue să ironizeze mişcarea, pe de altă parte a adus şi mai mulţi susţinători dintre cetăţenii obişnuiţi. Iată cele şapte revendicări (14): 1. Să se oprească modul de cumpărare a alegerilor de către marile corporaţii prin limitarea drastică a capacităţii de finanţare a campaniilor electorale; 2. Să se investigheze conducerile instituţiilor financiare de pe Wall Street pentru fraudele care au distrus averile a milioane de oameni; 3. Dreptul de emisiune să fie înapoiat Departamentului Trezoreriei; 4. Să se limiteze mărimea, scopurile şi puterea băncilor, astfel încât niciuna să nu mai crească până într-atât încât să se invoce pretextul „Este prea mare ca să dea faliment“; 5. Să se elimine interpretarea juridică potrivit căreia o companie este o persoană şi, prin urmare, ar avea aceleaşi drepturi ca o persoană umană; 6. Să se aplice al 4-lea Amendament la Constituţie, care protejează oamenii şi proprietăţile lor de orice cercetare şi confiscare fără un motiv temeinic; 7. Încetarea războaielor de agresiune, întoarcerea acasă a soldaţilor americani din toate ţările, reducerea bugetului militar şi limitarea rolului militarilor la apărarea ţării.

Măsura amplorii protestului a fost dată însă în 6 octombrie 2011 când preşedintele Barack Obama, într-o conferinţă susţinută la Casa Albă (15), recunoaşte „frustrarea la scară mare” pe care o reprezintă mişcarea Occupy Wall Sreet. „Am auzit de ea, am văzut-o la TV. Exprimă frustrările pe care le simte poporul American” în legătură cu „cea mai mare criză economică de la Marea Depresiune încoace”. „Încă mai sunt persoane care au acţionat iresponsabil, care încearcă să se lupte împotriva eforturilor de blocare a practicilor abuzive care ne-au adus aici. Cred că oamenii sunt frustraţi şi protestatarii au dat voce unor frustrări la scară mare despre cum funcţionează sistemul nostru financiar”, a mai spus Barack Obama.

Acum, putem observa cum de la cele câteva scandări împotriva corporatiştilor care au generat criza, şi prosperă în continuare „pe spatele celor săraci”, s-a ajuns rapid la un mesaj cu rezonanţă în inimile tuturor celor afectaţi de criza globală. Iată de ce apelul lansat de protestatari pentru o revoluţie globală în 15 octombrie 2011 a găsit rezonanţă pe continentul european. În Japonia, aproximativ 200 de persoane, între care şi copii, au defilat prin Tokyo afişând diferite pancarte pe care se putea citi „Fără nuclear” sau „Eliberaţi Tibetul”. În oraşele australiene Melbourne şi Sydney, numeroase persoane, în mare parte sindicalişti, au participat la proteste paşnice în apropierea unor bănci. Proteste s-au desfăşurat şi în Coreea de Sud, în apropierea unei bănci din Seul, iar în capitala indoneziană Jakarta, câteva zeci de persoane s-au adunat în apropierea ambasadei Statelor Unite. Proteste au fost prevăzute să se desfăşoare până la finele lunii octombrie şi în alte ţări, precum Kenya, Africa de Sud, Franţa, Rusia, Mexic şi Venezuela, însă Italia, Franţa, Spania, Grecia, Germania, Israel, Portugalia şi alte state europene au răspuns puternic apelului din 15 octombrie 2011.

Premeditată sau nu, concepută în laboratoarele mişcărilor oculte, în departamentele agenţiilor de securitate sau pur şi simplu născută pe Internet, mişcarea #OCCUPYWALLSTREET este un fenomen global ale cărui consecinţe nu pot fi apreciate în acest moment. Posibil ca la un moment dat acesta să se stingă odată cu ieşirea statelor din recesiune, la fel de rapid precum a apărut, dar posibil şi ca recesiunea să ducă la prăbuşirea unor state, la reconfigurări majore pe scara geopolitică şi la o altă ordine socială. Indiferent de consecinţe, procesul de globalizare pe fondul accesului tot mai facil la produsele tehnologiei de vârf, se conturează a fi un reper-cheie al dinamicii contextului de securitate actual, iar statele care nu-şi vor adapta strategiile de securitate la noua stare de fapt, marcată de conflicte asimetrice generate preponderent în spaţiul cibernetic, dar cu efecte majore în spaţiul concret social, vor pierde cursa cu viitorul.

Concluzii

Mişcarea #OCCUPYWALLSTREET trebuie să fie în atenţia decidenţilor din sfera securităţii atât interne cât şi internaţionale. La ora actuală spaţiul virtual este ultimul spaţiu „de luptă” – alături de cel terestru, maritim, aerian şi cosmic – care îşi defineşte, din mers, regulile jocului. Cadrul legal actual, chiar la nivelul comunităţii internaţionale, nu deţine instrumentele adecvate gestionării acestui tip de mişcări sociale. Glisarea problematicii securităţii spre dimensiunea sa internă, cu puternice conectivităţi internaţionale, impune reconceptualizarea atât a domeniului securităţii cît şi a modalităţilor de reacţie.

Instituţiile de „impunere a legii” se dovedesc fragile în faţa acestor modalităţi de acţiune social, iar mediul socio-economic catalizează acest fenomen la nivel planetar. Globalizarea economică şi a informaţiei încep să-şi arate efectele perverse iar cetăţenii satului global au identificat soluţii noi la problemele noi. Este evident că gestionarea acestui tip de mişcări, cu efecte insecurizante evidente, nu se poate realiza performant cu modalităţi vechi de gândire. Instituţiile şi mecanismele acţionale actuale se dovedesc neputincioase în faţa protestelor a zeci de mii de oameni care, pe fond, solicită clasei politice să-şi îndeplinească mandatul încredinţat – realizarea bunăstării fiecărui cetăţean.

Fragilizarea statului-naţiune la nivelul său de bază, adică al atitudinii ceţeanului care este beneficiar dar şi furnizor de securitate, poate deveni cea mai mare vulnerabilitate a mediului internaţional de securitate la începutul mileniului trei.


Note

1.Roubini, Nouriel, “Is capitalism doomed?”, Ecomonitor, 15 august 2011
2.http://www.voxeu.org/index.php?q=node/6848
3.Rithkopf, David J., “From bad to worse”, Foreign Policy, 9 august 2011
4.www.presidency.ro
5.http://www.dailybusiness.ro/stiri-finante-banci/basescu-criza-financiara-mondiala-a-fost-generata-de-coruptie-18349/
6.http://www.nytimes.com/2011/07/11/business/economy/as-government-aid-fades-so-may-the-recovery.html?_r=1&pagewanted=all
7.http://www.evz.ro/detalii/stiri/miscarea-tea-party-din-sua-prezent-impetuos-viitor-incert-912375.html
8.http://fpc.state.gov/150348.htm
9.http://occupywallst.org/
10.www.sri.ro
11.http://paullevinson.blogspot.com/2011/10/occupy-wall-street-direct-democracy.html
12.http://cityroom.blogs.nytimes.com/2011/10/10/bloomberg-says-protesters-can-stay-on-if-they-obey-laws/
13.http://cityroom.blogs.nytimes.com/2011/10/10/a-new-generation-of-dissenters/
14.http://www.sodahead.com/united-states/the-real-demands-of-occupy-wall-street-protesters/question-2202071/?page=2
15.http://www.shallownation.com/2011/10/06/obama-press-conference-video-oct-6-2011-presidential-news-conference-on-the-american-jobs-act/


Bibliografie

1.Ciocoiu, Paul, Mişcarea Tea Party din SUA, prezent impetuos, viitor incert, „Evenimentul Zilei”, 15 noiembrie 2010
2.Haberman, Clyde, A New Generation of Dissenters, „New York Times”, 10 octombrie 2011
3.Levinson, Paul, Occupy Wall Street, Direct Democracy, Social Media: A Thumbnail History of Media and Politics Since Ancient Athens, 16 octombrie 2011
4.Levy, Steven, Hackers, Heroes of the Computer Revolution, 1984
5.Lublin, David, Analysis of Election Results, FPC Briefing, Foreign Press, 4 noiembrie 2010
6.Rich, Motoko, Economy Faces a Jolt as Benefit Checks Run Out, „New York Times”, 10 iulie 2011
7.Rothkopf, David J., From bad to worse, „Foreign Policy”, 9 august 2011
8.Roubini, Nouriel, Is capitalism doomed?, „Ecomonitor”, 15 august 2011
9.Samuel, Alexandra, Hacktivism and the Future of Political Participation, 2004
10.Taylor, Kate; Kaplan, Thomas, Bloomberg Says Protesters Can Stay On, if They Obey Laws, „New York Times”, 10 octombrie 2011
11.www.adbusters.org
12.occupywallst.org
13.www.presidency.ro, „Strategia de Securitate Naţională a României”
14.www.shallownation.com
15.www.sodahead.com
16.www.sri.ro, „Viziunea Strategică 2011-2015”
17.www.voxeu.org