Un articol de Stan Petrescu


Una din marile probleme ale serviciilor de intelligence româneşti o constituie funcţionarea lor la limita legii. În ultima vreme, odată cu intensificarea actelor de corupţie şi creşterea în progresie armonică a numărului de corupţi, instituţiile în cauză execută mai mult misiuni de poliţie judiciară şi ordine publică decât de siguranţă naţională.

Faptul că unele misiuni ale serviciilor de informaţii nu sunt clar definite în lege, iar altele nu se mai regăsesc în actualul text normativ, devenit caduc, face ca serviciile noastre de informaţii să bâjbâie între legalitate şi abuz.

Într-un recent interviu televizatat, directorul SRI nu numai că nu ne-a transmis nimic important, ci a gafat impardonabil, încercând să impresioneze „telenaivii” cu declaraţia nu ştiu cărui lider islamic hotărât să transforme România în ţintă teroristă. Directorul, jucându-se cu vorbele, şi-a creat o problemă. Ipotetic vorbind, s-a transmis „by accident” un semnal exclusiviştilor şi intoleranţilor lumii ideea de a gândi un scenariu contra domnului vorbăreţ.

Aş dori să redau, spre luare aminte, o nostimadă legată de longevivul director al CIA, Alan Dulles. Acesta a fost somat la o întâlnire cu presa de către un ziarist incisiv, să ofere câteva date despre instituţia pe care o păstorea la acea vreme. Răspunsul a sunat sec: „Domnule ziarist, noi nu dăm informaţii, noi primim informaţii!”. Serviciile continuă să lucreze după o lege născută în grabă, acum mai bine de două decenii, actul normativ îmbrăcând, pe atunci, o altă realitate de securitate. Au trecut 22 de ani, suntem în NATO şi UE, globalizarea ne-a desenat o nouă arhitectură de securitate, iar noi am rămas cantonaţi în plaja de riscuri şi ameninţări din anii 1990.

Lipsa unui cadru normativ adecvat a condus la o birocratizare excesivă a muncii, la renaşterea despotismului şi suspiciunii, iar în loc de transformare s-a produs o nefericită cosmetizare. Să mai adăugăm, în treacăt, că SRI dispune de o şcoală de intelligence modestă, condusă cu aroganţă de nespecialişti, nemodernizată, unde printre îndrumători de doctorat îl găsim pe „strălucitul om de carte” politician, „general-intendant” cu patru stele-tinichele, Gabriel Oprea, şi pe alţi câţiva reşapaţi profesori, care confundă tancul în ofensivă cu informaţia operativă (de luptă).

A fost elaborată o Constituţie, s-au schimbat nenumărate parlamente şi trei preşedinţi, guverne fără număr, preşedinţi de comisii de specialitate (SRI şi SIE) care mai de care mai ingineri şi mai dansatori de muzică populară şi nimeni, dar absolut nimeni nu a reuşi să scoată un pachet de legi suplu, modern şi care să se armonizeze cu noile riscuri şi ameninţări de securitate, domeniul în care domnul Director excelează, dacă avem în vedere op-urile sale publicate la unele dintre cele mai prestigioase edituri. Ca să nu mai vorbim că nici astăzi nu există un Statut al ofiţerului de informaţii, care să-l apere pe el şi familia sa, în caz de accidente nefericite, că salariile sunt neatractive pentru harnicii lucrători în munca de intelligence.

Intervievatului ne-a oferit răspunsuri eliptice de idei şi nu de date, părând, mai degrabă, un coseur desăvârşit decât un bun profesionist. Cei doi directori ai serviciilor „civilo-militare” de informaţii româneşti ar trebui să ne explice, cum se face că domniile lor păstoresc, din păcate, servicii de poliţie politică, deoarece, după modelul fostei „secu”, cele două servicii sunt complet militarizate. La peste două decenii de la revoluţie, angajaţii poartă grade militare fără ca ei să aibă drept şi pregătire minimală în domeniu, în organigramele serviciilor, regăsindu-se mai multe funcţii de general decât în toată armata română. Este incredibil, dar adevărat.

Într-un stat democratic şi membru al UE, doar instituţia armatei este legitimată să poarte grade militare. Literatura de specialitate sugerează că la construcţia unui serviciu de informaţii, într-o democraţie reală, se calculează un operator de informaţii la 2500 de locuitori. România, potrivit acestui raport, ar trebui să aibă o comunitate informativă de circa 9000 de specialişti în informaţii cu statut de civil. Efectivele actualei comunităţi de informaţii româneşti sunt duble dacă nu triple, faţă de necesar. Oricum, sunt mult mai mari decât ale Germaniei, ţară cu o populaţe de circa 82 de milioane de locuitori.

Sumele alocate serviciilor sunt mari comparativ cu un buget sărac, produşii de informaţii, devenind extrem de costisitori şi zăcând, neluaţi în seamă, prin sertarele decidenţilor politici jucători.

„Siguranţa naţională“ a devenit, din nefericire, succesoarea „fostei securităţi“. În numele asigurării „siguranţei statului“, în România s-a creat o diadă, aparent legală, servicii-justiţie, care permite orice amestec informativ în viaţa privată a cetăţenilor şi, mai grav, construirea de capete de acuzare în funcţie de un interes partizan şi nu de unul dictat de lege. Dacă ar fi fost agreată introducerea ofiţerului cu cercetarea penală la serviciile de informaţii, fosta „secu” era ca şi instalată.

Folosindu-se de cele două „jucărele”, justiţia şi sperietoarea cu teroriştii, decidenţii noştri dragi pot pune în dificultate poziţia oricărui individ incomod din societate. Mai se aruncă, pe canale conspirate, ceva grăunţe din dosarul cu interceptări pe piaţa media şi circul poate începe la televiziunile lacome de rating.

Cu părere de rău, trebuie să spun că finalizarea procesului de restructurare a serviciilor de informaţii şi a mentalităţii celor care lucrează aici nu s-a produs, că activitatea este îngreuiată mult ca urmare existenţei unui cadru normativ greoi, imperfect şi depăşit, că nu avem o doctrină de informaţii naţională coerentă care să ne reprezinte în actuala conjunctură politico-militară, ceea ce mă trimite cu gândul la concluzia, uşor alarmantă, că trăim într-o nesiguranţă naţională.