În 2001, profesorul universitar Ahmet Davutoglu şi-a publicat cartea intitulată „Profunzime strategică: poziţiile internaţionale ale Turciei”, în care propunea o concepţie principial nouă a politicii externe pentru ţara sa. Întreaga a doua jumătate a secolului XX, Ankara s-a ghidat după un set simplu de precepte: Turcia este un membru loial al NATO şi parte a Occidentului politic, opus Orientului, cu toate obligaţiile şi restricţiile care decurg de aici.

Desigur, comentează cotidianul rus „Gazeta”, acest lucru nu oferea libertate de acţiune, în schimb asigura atât garanţii americane de securitate, cât şi alte dividende politice şi economice în cadrul sistemului occidental, cu atât mai mult cu cât Turcia nu era un simplu aliat, ci un punct de sprijin important în flancul sudic al Alianţei şi deţinătoarea celei de-a doua armate ca mărime din cadrul blocului.

Dispariţia Uniunii Sovietice a redus importanţa garanţiilor, însă evenimentele de-a lungul graniţelor turceşti au început să se dezvolte extrem de tumultos. Au apărut noi state, inclusiv unele înrudite cu Turcia etnic şi cultural. A început aplicarea unor forţe militare serioase (operaţiunea „Furtună în deşert”), au avut loc o serie de războaie în Balcani, a demarat lansarea vertiginoasă a UE, înlocuită la un moment dat cu declinul ei. Lumea arabă s-a pus în mişcare, nu foarte vizibil la sfârşitul secolului XX, însă din ce în ce mai evident la începutul secolului XXI.

„Profunzimea strategică” a lui Davutoglu propunea un plan pentru modul în care Turcia trebuia să reacţioneze la toate aceste schimbări. Autorul pleca de la ideea că importanţa oricărei ţări în politica mondială este determinată de poziţia ei geostrategică şi de 'profunzimea istorică'. Din acest punct de vedere, Turcia este practic unică, datorită poziţiei sale la confluenţa mai multor regiuni importante şi a tradiţiilor moştenite de la Imperiul Otoman. Acest din urmă element este cu precădere important, în condiţiile în care otomanii uneau odată întreaga lume musulmană, fapt care face din actuala Turcie o potenţială „superputere musulmană”.

Beneficiind de o combinaţie de diverşi parametri, ţara „nu poate fi periferie, un membru de mâna a doua al UE, NATO sau pur şi simplu parte a Asiei”. Din aceasta rezultă că, în primul rând, Turcia este condamnată la un loc central în relaţiile internaţionale, iar în al doilea rând ea trebuie să-şi reducă dependenţa de Occident şi de organizaţiile occidentale prin stabilirea de relaţii cu state non-occidentale: începând de la Rusia şi Iran, până la China şi alte noi puteri din Asia.

Concepţia lui Ahmet Davutoglu a impresionat puternic conducerea Partidului Justiţiei şi Dezvoltării, care a venit la putere în Turcia la un an de la publicarea cărţii. Autorul a devenit consilierul premierului Recep Tayyip Erdogan, apoi ambasador căruia i se trasau cele mai delicate misiuni şi, în 2009, ministru al afacerilor externe.

Evoluţia evenimentelor în regiune şi lume păreau să confirme ideile lui Davutoglu. Instituţiile occidentale se clătinau - NATO „rătăcea” în căutare de misiuni, UE se cufunda într-o criză tot mai profundă, iar SUA s-au împotmolit în situaţii perdante în diferite zone ale Orientului Mijlociu. Situaţia favoriza cultivarea de către Ankara a unei activităţi independente şi majorarea statutului său pe plan internaţional.

Apoteoza aspiraţiei către „mărirea mondială” a Turciei a devenit doctrina „zero probleme cu vecinii”, promovată de Davutoglu odată cu instalarea în funcţia de ministru. Se preconiza ca Ankara să iasă pe poziţii de lider în regiune exclusiv pe baza abordărilor constructive: să reglementeze conflictele acolo unde acestea există (de exemplu, cu Armenia sau Iran), să cultive relaţiile comercial-economice (de exemplu, cu Rusia), să propună modelul turc de dezvoltare ţărilor interesate (celor arabe), să se promoveze un patronat cultural-economic (în Balcani).

Un asemenea program li s-a părut multora utopic. Cu toate acestea, iniţial s-a creat impresia că progresul este posibil, însă ulterior acest comportament hiperactiv pe toate azimuturile a început să se lovească de piedici insurmontabile, dintre care cea mai reprezentativă s-a dovedit eşecul în medierea concilierii dintre Armenia şi Azerbaidjan. Apoi, „Primăvara Arabă” a demonstrat elocvent că Turcia nu este în stare să armonizeze interese contradictorii.

Potrivit „Gazeta”, rezultatul politicii „zero problem” este unul paradoxal: astăzi Turcia aproape că nu are vecini cu care să nu aibă relaţii tensionate. Lumea arabă a refuzat tutela Ankarei sau preluarea modelului său, iar calculul privind grabnica cădere a regimului Bashar al-Assad din Siria nu a fost unul corect. Tot din cauza Siriei s-au degradat şi relaţiile cu Rusia şi Iran.

Nici pe frontul NATO lucrurile nu sunt clare. Implicându-se în coliziuni foarte complicate în regiune, Turcia şi-a amintit de aliaţi: sprijinul acestora s-a dovedit din nou important, cu atât mai mult cu cât, în ce priveşte regimul Assad, poziţiile Ankarei şi ale cancelariilor occidentale coincid. Mulţi comentatori estimează chiar că altercaţiile turco-siriene ar putea fi utilizate drept motiv pentru o intervenţie directă în Siria.

Aspiraţia Turciei la un rol exclusiv în regiune riscă să ducă la consecinţe extrem de neplăcute pe plan intern, atenţionează „Gazeta”. Pe măsură ce regimul de la Damasc slăbeşte, un rol din ce în ce mai activ la graniţele turce îl joacă organizaţiile kurde. În acelaşi timp, potrivit tuturor sondajelor de opinie, majoritatea cetăţenilor Turciei se pronunţă împotriva unei intervenţii militare în Siria, chiar dacă în curând guvernul de la Ankara ar putea să nu mai aibă de ales.

Mulţi îl acuză astăzi pe Ahmet Davutoglu de faptul că, proclamând un curs atât de ambiţios, el nu a putut să-l calculeze cu exactitate şi a supraevaluat puternic posibilităţile ţării. Lucrul cel mai neplăcut este că şi revenirea la fosta identitate politică externă a Turciei nu mai este posibilă: condiţiile s-au schimbat mult prea mult. Nu este exclus, conchide „Gazeta”, ca „adâncimea strategic” să se transforme în „beznă strategic”.