Un articol de Stan Petrescu

Eminescu spunea că: „Atunci când ascult muzică de fanfară, mă găndesc la istorie”. Astăzi, săvârşim un act de mare împietate, dacă îndrăznim să ne gîndim la istoria neamului, la drapelul de luptă al armatei şi la eroii noştri.

Să arătăm, totuşi, că armata reprezintă un factor de putere în oricare dintre statele lumii moderne. Aceasta se află în relaţie cu puterea, răspunzând comandamentelor politice ale timpului. Potrivit unui principiu democratic, armata se subordonează puterii civile şi se supune controlului acesteia.

Cea dintâi „ieşire modernă la rampă” a Oştirii a fost Revoluţia de la 1848, moment istoric important în care o serie de tineri şcoliţi ai vremii, dimpreună cu tineri ofiţeri, s-au folosit de ideea naţională şi au răsturnat vechile structuri statale, proiectând naşterea Principatelor Unite Române sub un singur domnitor - Al. I. Cuza. În februarie 1866, armata, la îndemnul politicienilor, a contribuit la detronarea domnitorului Al. I. Cuza. Pe atunci, primul maior din istoria armatei, D. Lecca, a fost numit ministru de război, iar prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen – Domnitor al Principatelor Române.

În „Rezbelul Oriental” (1877-1878), armata a trecut prin adevăratul ei botez de foc: Independenţa României şi câştigarea Dobrogei, aceste acte istorice, fiind opera clasei politice şi a armatei.

Unul dintre cele mai tragice evenimente în care a fost implicată armata a fost participarea ei cu forţe masive la înăbuşirea răscoalei din 1907. Rezultatul acţiunilor militare s-a soldat cu peste 8000 de morţi şi răniţi din rândul răsculaţilor. Aflat în fruntea Ministerului de Război, generalul Averescu, mareşalul de mai târziu, din ordinul lui Carol I, Regele României, şi cu acordul guvernului, s-a restabilit ordinea în ţară, evitându-se o intervenţie militară străină. Nici generalul Averescu şi niciun alt ofiţer sau subofiţer din armată sau Jandarmerie nu au fost „târâţi” prin procese, ei considerându-se a fi executanţii ordinelor date de Capul Oştirii şi de către guvern. După ce ordinea a fost restabilită, armata a fost retrasă în cazărmi, trecând la instrucţie, căci peste doar zece ani avea să intre în vâltoarea Primului Război Mondial. Apoi participă, activ, la făurirea României Mari.

De la Actul Reîntregirii şi pînă la 1941, armata a fost angajată în soluţionarea a cinci situaţii de criză: înăbuşirea grevei tipografilor, petroliştilor, ceferiştilor, a răscoalei de la Tatarbunar (din Basarabia), declanşată de agenţi ai cominternului. Instalarea dictaturii regale ca şi detronarea lui Carol al II-lea şi reprimarea rebeliunii legionare (ianuarie 1941) s-a făcut cu concursul armatei.

În cel de-Al Doilea Război Mondial, atât în Campania din Est, împotriva Rusiei sovietice, cât şi în cea din Vest, împotriva Germaniei naziste şi a Ungariei horthyste, armata şi-a dat sacrificiul de sânge. A urmat demobilizarea armatei, executată în condiţiile celei mai dureroase fracturi din istoria sa. Începând din 1947, străini de neam şi ţară, au dezlănţuit o campanie de vânare a aşa-zişilor criminali de război, de „purificare şi mântuire în numele secerei şi ciocanului”.

S-a instituit prigoana asupra militarilor vinovaţi de sprijinirea „regimului burghezo-moşieresc”, s-au făcut epurări şi arestări masive de militari, concomitent cu impunerea controlului politic asupra armatei şi crearea de structuri de poliţie politică, pentru a verifica dacă „instituţia în kaki” se supune necondiţionat partidului comunist. După plecarea ruşilor au avut loc schimbări în ceea ce priveşte organizarea sistemului militar românesc, dar s-a continuat, cu mult mai multă osârdie, practica folosirii armatei în agricultură, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la construcţii de obiective economice gigant.

Un alt moment, extrem de important din istoria armatei, este Revoluţia din decembrie 1989. Dacă în decembrie 1989 armata şi-ar fi pierdut busola şi comandanţii ierarhicii nu ar fi reacţionat în sensul interesului naţional, s-ar fi declanşat „mult aşteptatul război civil”, dramă care ar fi aruncat ţara în fundul prăpastiei, cu revoluţionari cu tot.

Urmează hărţuirea uniformelor, în stil proletar, ca fiind cauza tuturor crimelor. În realitate, acest act de umilinţă, a fost una dintre erorile incalificabile ale clasei politice, erori ce nu pot fi uitate peste noapte. Nimeni nu poate zdruncina Instituţia Armată. Ea constituie o bază solidă pentru apărarea noii democraţii, un sprijin real pentru o bună guvernare, un aliat puternic pentru Alianţa Nord-Atlantică.

Militarii noştri, în prezent, şi-au dat sacrificiul suprem pe pământul Irakului istoric şi în îndepărtatul Afganistan, apărând cauza democraţiilor libere. Armata Română mai are multe idealuri de atins şi multe datorii de împlinit. Iar oamenii politici, aleşi vremelnic, ar fi bine să decidă înainte de a fi Aleşi, între politica pusă în slujba interesului naţional şi aventură. Cei care au ales aventura politică, crezând că vor împărăţii lumea, au consimţit să sfârşească în mod tragic.

Aleşii neamului trebuie să se preocupe, zi şi noapte, de de starea armatei, de moralul ei, să creeze condiţii reale pentru pregătirea forţei combatante în aşa fel încât această instituţie, garant al democraţiei, să intre în luptă imediat şi în orice condiţii.

Reducerea masivă a bugetului armatei poate fi considerată o crimă la adresa fibrei naţionale. Să mai adăugăm şi faptul că laşitatea s-a instalat în rândurile diriguitorilor oastei ţării. An de an, armatei ţării i-au fost erodate mândria, conştiinţa de neam şi ţară, virtuţile, instinctul său statal, simbolurile şi, mai ales, a fost murdărit drapelul de luptă al oştirii prin ştergerea Budapestei de pe Arcul de Triumf, act de o mare laşitate a clasei politice.

Bravi ostaşi, să nu ne plângem pentru greutăţile vremilor tulburi şi să nu permitem nimănui să ne şifoneze uniforma sau să ne umbrească trecutul!

La mulţi ani mândrei noastre Oştiri!

General de brigadă (r.) al Armatei Române, Dr. Stan Petrescu.