Pentru apărarea europeană, actualul moment este unul de testare. Establishment-urile militare se confruntă cu trei mari provocări: austeritatea economică care determină guvernele să reducă cheltuielile pentru apărare, sfârşitul operaţiunilor de luptă din Afganistan, care ar putea însemna că multe forţe naţionale îşi vor pierde experienţa operaţională şi poziţia de „lider din spate” a administraţiei Obama, precum şi insistenţa Washingtonului că Europa trebuie să-şi asume mai mult din povara propriei securităţi naţionale, se arată într-o analiză publicată de „Wall Street Journal” (WSJ).

Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a declarat joi, cu prilejul raportului activităţii Alianţei în 2012, că operaţiunea din Mali, care nu este condusă de NATO, „ilustrează că aliaţii europeni mai au încă nevoie de sprijin puternic din partea SUA”, de exemplu, pentru a oferi capacităţi militare de supraveghere şi recunoaştere prin culegere de informaţii.

Alte puncte slabe ale europenilor includ lipsa de realimentare în aer şi capacităţi de a suprima apărarea aeriană a inamicului.

Raportul atrage atenţia asupra a trei riscuri majore pentru alianţa alcătuită din 28 de state. Acestea sunt: o adâncire a decalajului între capacităţile SUA şi aliaţii europeni; un decalaj tot mai mare în Europa unde unele ţări continuă să se doteze cu noi capacităţi iar altele nu; creşterea puterilor emergente, care ar putea limita capacitatea Occidentului de a exercita influenţă pe scena internaţională.

Pentru a opri materializarea acestor riscuri, Rasmussen le-a cerut statelor din NATO să ţină pasul privind investiţiile în apărare. „Există o limită inferioară cu privire la cât de puţin putem cheltui pentru apărare, în timp ce rămânem la înălţimea responsabilităţilor noastre”, a afirmat secretarul general al NATO, într-un indiciu că unele ţări nu pot reduce cheltuielile mai mult. Rasmussen a făcut apel la un angajament din partea aliaţilor de a trece la reducerea decalajelor odată ce economiile lor se vor redresa şi totodată de a conlucra mai strâns. Demnitarul NATO a lansat şi o iniţiativă „de apărare inteligentă”, pentru a încuraja aliaţii să coopereze în achiziţiile din apărare şi specializarea de rol.

Potrivit WSJ, din motive istorice întemeiate, astfel de iniţiative ale NATO suscită scepticism. „Aproape fiecare iniţiativă adoptată de alianţă nu a avut success”, a afirmat Jonathan Eyal de la „Royal United Services Institute”', un think-tank din domeniul apărării de la Londra.

În 2006, aliaţii s-au angajat să cheltuaiscă minimum 2% din PIB pentru apărare. Potrivit raportului anual al lui Rasmussen, doar trei dintre aliaţi - SUA, Marea Britanie şi Grecia - şi-au îndeplinit angajamentul în 2012. Cheltuielile de apărare în Spania au scăzut sub 1% din PIB. Membrii NATO au convenit să aloce o cincime din cheltuielile de apărare pentru achiziţionarea de echipamente majore. Doar cinci aliaţi au îndeplinit acest obiectiv în 2012: Franţa, Luxemburg, Turcia, SUA şi Marea Britanie.

Aceste măsuri trebuie continuate, afirmă Tomas Valasek, preşedintele Institutului pentru Politică Central-Europeană din Slovacia. Unele ţări care nu îndeplinesc standardul de 2% au mai multă putere de luptă datorită armamentelor din dotare, cum ar fi Olanda şi Danemarca, care au forţe armate eficiente. El sugerează ca alianţa să adopte alt criteriu: cât de mult cheltuieşte o ţară din bugetul apărării pentru personal, inclusiv pensii. Ţările care stau cel mai bine la acest capitol sunt Estonia (32,3% pentru personal în 2011), Marea Britanie (35,7%), SUA (41,4%) şi Canada (42,5%). Pe ultimele locuri se află Italia, care cheltuieşte aproape trei sferturi din bugetul apărării pentru personal, Belgia puţin peste, iar România 80%.

Forţele armate din NATO au fost întotdeauna capabile să opereze împreună doar teoretic, dar când aliaţii s-au implicat în războiul din Balcani, în anii 1990, au constatat că nu puteau comunica unul cu altul prin radio, aminteşte WSJ. După ce operaţiunile de luptă au expus deficienţele, aliaţii au lucrat şi la standardizarea echipamentelor de realimentare în aer şi conectarea de bombe la aeronave.

Ivo Daalder, ambasadorul SUA la NATO, a subliniat şi o altă problemă a NATO, în contextul retragerii din Afganistan - interoperabilitatea forţelor armate. Acest lucru ridică problema antrenării, exerciţiilor militare şi asigurarea că Forţa de Răspuns a NATO, care are menirea de a oferi forţe de reacţie rapidă pentru desfăşurare în scurt timp, este la înălţimea sarcinii ei.