Preşedintele venezuelean Hugo Chavez a decedat, marţi, la Caracas, din cauza cancerului, a anunţat vicepreşedintele Nicolas Maduro la televiziunea publică.

„Am primit informaţia cea mai grea şi cea mai tragică pe care am putea-o anunţa poporului nostru. La ora 16.25 (22.55 ora României), astăzi 5 martie, a murit comandantul nostru preşedintele Hugo Chavez Frias”, a declarat Maduro.

Guvernul din Venezuela a mobilizat militari şi agenţi de poliţie pe străzile marilor oraşe pentru a „garanta pacea” după moartea preşedintelui Hugo Chavez, a mai anunţat vicepreşedintele Nicolas Maduro.

„Armata naţională şi poliţia naţională au fost mobilizate pentru protejarea poporului nostru şi garantarea păcii”, a declarat Maduro.

„Suntem uniţi în respectarea Constituţiei şi a voinţei comandantului nostru suprem Hugo Rafael Chavez Frias”, a dat asigurări ministrul Apărării, Diego Molero, care a intervenit la Televiziunea publică alături de principalii comandanţi militari.

De luni, incertitudinea plana în legătură cu starea preşedintelui Venezuelei, spitalizat într-o clinică militară din capitală. Chavez lupta cu cancerul din iunie 2011, iar starea sa de sănătate se agravase în ultimele ore.

Aflat la putere din 1999, Hugo Chavez fusese reales pentru un mandat de şase ani în octombrie 2012, înainte de a fi operat din nou pe 11 decembrie în Cuba.

BIOGRAFIE

Fost paraşutist, având o sănătate fragilă după descoperirea cancerului în 2011, el a câştigat toate alegerile la care a participat, în pofida acuzaţiilor de „autoritarism” care îi sunt aduse de opozanţii săi.

În octombrie 2012, Chavez a fost reales cu 54,42% din voturi faţă de 44,97% pentru candidatul opoziţiei, Henrique Capriles Radonski, după numărarea a 90% din buletinele de vot. Acesta este cel de-al treilea mandat la preşedinţie (după 2000 şi 2006) de la noua Constituţie adoptată în 1999.

Cu o statură impozantă, fostul orator neobosit apăruse slăbit în ultimele luni, chel şi mai gras, după două operaţii în 2011 şi 2012 în Cuba, după ce a fost diagnosticat cu cancer.

Născut în 1954, fiul a doi învăţători din statul Barinas (sud-vest), tatăl a patru copii şi catolic divorţat de două ori, Hugo Chavez a început să pregătească încă din 1982 proiectul său socialist inspirat de Simon Bolivar, figură emblematică a independenţei obţinute împotriva spaniolilor.

În 1992, locotenent-colonelul încearcă o lovitură de stat ratată împotriva preşedintelui Carlos Andres Perez, care îl va arunca în închisoare pentru doi ani, ceea ce, în mod paradoxal, l-a făcut foarte popular.

După şase ani, candidat al unei coaliţii de partide de stânga, el câştigă alegerile cu 56% din voturi.

Hugo Chavez, aflat la conducerea primului exportator de petrol sud-american, şi-a construit popularitatea pe numeroase programe sociale în sănătate şi educaţie. Cei mai defavorizaţi îi datorează de atunci o recunoştinţă fără limite, repetând că le-a redat „demnitatea” în pofida unei inflaţii galopante.

În schimb, opozanţii săi îi reproşează omniprezenţa şi instrumentalizarea mijloacelor statului în serviciul unei singure cauze: menţinerea sa la putere.

Hiperactiv înainte de a se îmbolnăvi, implacabil cu adversarii săi, charismatic, capabil să amestece în acelaşi discurs cântece romantice, insulte şi demonstraţii de erudiţie, Hugo Chavez dezvoltase un stil de guvernare neconvenţional, făcând apel la instinct dar şi la formarea sa militară.

„Chavez este un amestec contradictoriu de stângism şi militarism. El are un apetit exagerat pentru putere. Una dintre principalele sale motivaţii este să rămână fără limite la putere”, aprecia istoricul Margarita Lopez Maya, fost aliat trecut în opoziţie.

După tentativa de lovitură de stat care l-a vizat în 2002, preşedintele a decis că lumea se împarte în prieteni şi adversari, calificându-i pe opozanţii săi drept „trădători” şi „apatrizi”.

Dincolo de frontiere, el a fost modelul - şi sponsorul - mai multor lideri latino-americani de stânga.

Apărător fervent al uniunii Americii Latine, el a înfiinţat structuri de integrare regională şi ţese alianţe strategice cu Rusia, China sau Iran, fără să omită vreodată să sprijine lideri controversaţi precum libianul Muammar Kadhafi, iranianul Mahmoud Ahmadinejad sau sirianul Bashar al-Assad.

În acelaşi timp, el a ştiut să dea dovadă de pragmatism, nesuspendând niciodată livările de petrol către Statele Unite, în pofida criticilor sale acerbe împotriva „imperialismului yankeu”.