NATO a ajuns într-o dilemă. A fost deposedată de misiunea sa fondatoare de dezmembrarea URSS, nepurtând nicio bătălie. În deceniile următoare a curs multă cerneală pentru a proiecta şi reproiecta ceva numit un nou concept strategic pentru a reînnoi obiectivul organizaţiei şi în plus, plecarea din Afganistan este o ieşire fără o strategie, se arată într-o analiză publicată de „Financial Times”.

NATO a fost salvată de evenimente. Începutul anilor 1990 a fost ocupat cu acceptarea noilor democraţii din Europa Centrală şi de Est şi elaborarea unui modus vivendi precar faţă de Rusia. Apoi au venit războaiele din Balcani, Afganistan şi Libia. NATO era un anacronism, dar cel puţin a avut ceva de făcut. Aşa cum a afirmat secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a devenit o alianţă „operaţională”.

S-au nutrit speranţe mari. Pentru un timp - zilele impetuoase din perioada preşedinţiei lui George W.Bush, când SUA au aspirat la hegemonia globală permanentă - se părea că NATO va fi ''poliţistul'' lumii. Operaţiunile din afara zonei de competenţă a NATO au fost „ultimul strigăt al modei” la sediul Alianţei de la Bruxelles. Afganistanul, s-a prezis cu încredere, va fi doar primul dintre multele succese. Chiar şi pacifiştii germani au închis un ochi la Constituţia lor şi au trimis trupe dincolo de ţărmurile Europei.

Un deceniu înseamnă mai multe vieţi în geopolitică. Apetitul pentru intervenţie a fost săturat - nicăieri mai mult decât la Washington. Barack Obama vrea să fie amintit ca preşedintele SUA care a adus militarii acasă. Duşmanii pot fi combătuţi la distanţă cu drone şi forţe speciale. Siria îşi poate purta propriul război civil. În ceea ce priveşte Germania, a readoptat modelul Elveţiei. Guvernul de la Berlin s-a trezit cu probleme politice pentru că a trimis o mână de soldaţi pentru a supraveghea evacuarea cetăţenilor germani din Libia.

Absenţa războiului nu privează o alianţă de raţiunea de a fi. Dacă Occidentul a învăţat ceva despre epoca post-război rece, este că viaţa e imprevizibilă. Orientul Mijlociu este în flăcări, Iranul construieşte o bombă iar extremismul jihadist se răspândeşte în Africa. Spaţiul cibernetic a adăugat ameninţarea unei perturbări în masă la distrugerea în masă. Statele emergente, nu toate aliate fireşti, cheltuiesc mai mult pentru armatele lor.

Mai este ceva de spus şi despre apărarea colectivă europeană. Tancurile ruginite ale Rusiei nu vor trece peste câmpiile din Europa Centrală, dar Kremlinul lui Vladimir Putin este ameninţător pentru toate. În Asia Centrală, Caucaz şi Ucraina a reinstituit suzeranitatea asupra fostului spaţiu sovietic. Putin nu a acceptat niciodată cu uşurinţă pierderea imperiului rus. O politică externă bazată pe revendicări oferă o scuză convenabilă pentru eşecurile interne. În mod bizar, planul NATO de apărare antirachetă împotriva Iranului este caracterizat drept un complot diabolic al SUA pentru a crea o capacitate nucleară de primă lovitură împotriva Moscovei.

La Conferinţa de Securitate de la München, luna trecută, Rasmussen a recunoscut o dificultate majoră. O NATO în mod corespunzător „pregătită” să înfrunte noi ameninţări are nevoie de capacităţi militare. Ele trebuie plătite, dar nimeni nu vrea să preia nota de plată.

Austeritatea a crescut automulţumirea. Majoritatea membrilor europeni ai NATO au renunţat de mult timp la un presupus angajament de a cheltui 2% din venitul naţional pentru apărare. Şi nici nu caută „dividend” post-Afganistan. Marea Britanie şi Franţa, în termeni relativi ţările care cheltuiesc cel mai mult de partea europeana, reduc cheltuielile militare.

Entuziasmul palpabil al acestor două ţări pentru intervenţie în străinătate, fie în Libia, Mali sau Siria, este invers proporţional cu dorinţa lor de a cheltui bani. Bugetele militare din alte părţi din Europa se îndreaptă spre un 1%. Chiar şi fostele state comuniste care îşi exprimă alarmarea cu privire la intenţiile Rusiei îşi reduc propriile forţe.

Cât timp SUA au plătit factura, aceste lucruri puteau fi împachetate sub o formă acceptabilă. Partea Washingtonului la cheltuielile NATO a sărit de la 50% la aproape 75%. Chiar dacă Casa Albă şi Congresul ajung la un acord fiscal, bugetul apărării al SUA se confruntă cu reduceri drastice. Politicienii de la Washington nu sunt dispuşi să plătească preţul zgârceniei europene.

Cine crede că ţările avansate îşi pot permite să cheltuiască mai puţin pentru garantarea securităţii trebuie doar să arunce o privire la evenimentele din Orientul Mijlociu şi Maghreb, la proliferarea nucleară, la confruntările din spaţiul cibernetic sau la extremiştii violenţi care populează state falimentare.

Lucrul pe care îl au în comun aceste ameninţări este că ele necesită o apărare comună. Dar, chiar şi atunci când îşi reduc cheltuielile, guvernele din NATO preferă iluzia suveranităţii naţionale inviolabile punerii în comun a capacităţilor lor şi schimbului de informaţii secrete. Abordarea actuală condamnă NATO la o moarte lentă prin o mie de reduceri de cheltuieli. Poate că ar fi mai cinstit să se tragă oblonul.