De ceva vreme, observ cum agenda publică este pigmentată tot mai consistent cu scandaluri provenind din mijlocul uneia dintre cele mai respectate instituţii: Armata României.

O fi rea-voinţă? O fi întâmplare? Sau iarăşi… o fi teroria conspiraţiei, cea care ne oferă argumente pentru orice?

Personal, nu cred în niciuna dintre variante! Situaţia este pur-şi-simplu generată de oamenii politici – mici şi foarte mici – care populează birourile din clădirea din Dealul Spirii. Şi când spun “politici” mă refer şi la cei în uniformă, care s-au pus sluj la dispoziţia celor cu acte în regulă.

Ultimii ani ne-au oferit imaginea unei Armate condusă de politicieni obscuri, cu competenţe intelectuale îndoielnice şi, mai ales, uşor de folosit în scopul unor interese politice aiurea. Ca urmare, lichelele din jurul lor au profitat, obţinând beneficii nemeritate.

Circul din ziua de azi, e doar una din consecinţele politizării liderilor militari.

De la semnarea Tratatului de aderare a României la NATO lista cu miniştrii ai apărării cuprinde, cu ceva excepţii, nume mici, pline de vulnerabilităţi, care nu-i face decât să pară ridicoli în faţa unei oştiri structurate totuşi pe o ierarhie creată pe competenţe demonstrate, cel puţin scriptic. De aici şi până la atacarea lor în spaţiul public nu a fost decât un pas.

Întrebarea care se pune e cum pot aceştia să se bată pentru interesele Armatei, ei fiind nevoiţi să se bată cu presa şi procurorii pentru scandalurile în care sunt angrenaţi ?

Din păcate, de felul în care este populat biroul ministrului Apărării beneficiază o serie de lichele, parte – îmbrăcate în uniformă militară – care-i linguşesc pentru a-şi vedea propriile interese. Consecinţa: înfiinţări şi desfiinţări de unităţi, lipsa de măsuri pentru lansarea de programe de înzestrare, acceptarea unor abuzuri, avansări dubioase, folosirea infrastructurii Armatei aiurea, acceptarea de decizii fără a oferi alternative, proastă reprezentare. Şi lista ar putea continua.

Aşa a fost posibil ca expresii de genul “hai şefu’ să le dăm terenul că ne iese şi nouă ceva”, sau “hai să-i lăsăm şi pe ei să câştige licitaţia asta să pape şi gura noastră ceva” sau “hai să-i facem şi lu… nevasta/fata/amanta, ofiţer, că şi el e om”, sau “trece şefu’ în CV că ştii limbi străine, că dă bine”, sau “hai şefu’ doar n-o să treci în CV ca-i absolvit Ştefan Gheorghiu, trece că ai făcut ştiinţe economice” sau “hai şefu’ că am un apartament în buricu’ târgului pentru tine, las că rezolvăm noi cu formalităţile” sau “hai să-l facem şi pe el doctor, că-i băiat bun” să devină melodii arhi-cunoscute.

Astfel lichelele prosperează, iar fraierii de decidenţi se aleg cu dosare penale şi scandaluri de presă. Asta nu ca să-i scuz – că doar nu le-a pus nimeni pistolul la tâmplă ca să ia apartamentul, să-şi angajeze ţiitoarea pe post de consilier, să dea terenul, să zică că au absolvit facultăţi care nu există, să afirme ca stiu limbi străine când ei habar nu au, sau să accepte contracte aiurea. Ar trebui să se ştie că exact lichelele care-i învaţă cum să facă ilegalităţile vor fi primii care-i vor da pe mâna procurorilor, şi până atunci, a şantajiştilor.

Surprinzător sau nu, Armata se bucură, după pompieri, de cea mai mare încredere a populaţiei. Dar oare, care parte din Armată? Sunt convins că e vorba de acei militari pe care conducerea politică a ţării îi foloseşte ca şi carne de tun în Afganistan, de militarii care salveaza oamenii din zăpezi şi ape umflate sau care sting focurile din păduri. Aceia într-adevăr merită respectul naţiunii, ceilalţi ar trebui să mediteze.

În acest timp şi pe acest fond, aviatorii aşteaptă avioane noi, marinarii – modernizarea navelor de luptă, infanteriştii, transportoare, pensionarii cu veniturile diminuate – revenirea acestora, cazarmarii – materiale să mai vopsească clădirile în ruină, şi toţi la un loc aşteaptă ca haina militară să nu fie terfelită exact de cei care îi sunt şefi.

Din fericire conducerea Armatei nu e formată numai din lichele. Am în imagine doi generali, activi şi acum. Unul care făcea naveta cu trenul săptămânal, undeva în Ardeal, la clasa a doua, iar un altul cu apartament dat de Armată în buricul Bucureştiului, stând într-unul din căminele de garnizoană şi umplând paharele miniştrilor Apărării, e drept la vremea respectivă era doar colonel. Care credeţi ca are mai multe stele?

În loc de încheiere

Despre fostul umplător de pahare, acum general, umbla o vorbă prin Armată. Cică, pe vremea când era colonel şi şef peste stabilimentele de relaxare ale Armatei, acesta încerca să umple paharul unui ministru al Apărării. Ministrul uimit că un colonel face pe ospătarul îi spune: “Nu am nevoie de un colonel ca să-mi umple paharul”. Colonelul, dezinvolt, îi replică scurt, milităreşte (în astfel de momente se probează cel mai bine milităria ?!): “În schimb eu am nevoie de dumneavoastră, domnule ministru”.