Amplificarea din ultimele zile a protestelor anti-guvernamentale din Turcia a scos la iveală o serie de greşeli guvernanţilor. Dar, pe măsură ce partidul premierului Erdogan, AKP (Partidul Justiţiei şi Dezvoltării) începe să scadă în popularitate, rămâne totuşi o forţă de temut în politica turcă, notează Stratfor.

Scânteia revoltelor din Turcia a fost aprinsă pe 28 mai, atunci când un grup mic de tineri ecologişti s-a adunat în Piaţa Taksim pentru a protesta paşnic împotriva unei demolări, a distrugerii pomilor şi a profanării unor situri istorice din parcul pieţei, Gezi. Demonstraţia, iniţial paşnică, a devenit violentă în noaptea de 30 mai, atunci când poliţia a încercat să-i disperseze pe cei 100 de protestatari, scrie „Stratfor“.

Ecologiştilor li s-au alăturat, a doua zi, oficiali de rang înalt din principalul oponent al AKP, Partidul Popular Republican (CHP). Mesajul protestatarilor a evoluat de la salvarea copacilor din parcul Gezi, la condamnarea politicilor premierului Erdogan şi a partidului său. Scandările anti-guvernamentale includeau „Jos cu Dictatorul!“, „Tayyip, demisia!“ şi „Uniţi împotriva fascismului!“.

Protestele au escaladat rapid în timpul weekendului, cu peste 10.000 de oameni adunaţi în Piaţa Taksim de 1 iunie. Mulţi dintre aceştia au sosit în piaţă din districtul Kadikoy, un fief al CHP din partea asiatică a Istanbulului, traversând podul peste Bosfor, şi scoţând zgomote puternice într-o sfidare a legii împotriva utilizării pietonale a podului. Unii dintre ei au aruncat cu cocteiluri Molotov, cu artificii şi cu pietre în poliţie, făcând autorităţile să folosească gaze lacrimogene şi tunuri cu apă împotriva protestatarilor. Acţiunea în forţă a poliţiei a atras reproşuri, iar guvernul a retras temporar forţele de ordine de pe străzi, permiţându-le protestatarilor să se adune în număr şi mai mare.

Răspuns sfidător al lui Erdogan

A recunoscut folosirea excesivă a forţei şi a ordonat investigaţii, dar a spus că nu va ceda în faţa „extremiştilor violenţi“ care sunt mai degrabă „ideologi“ şi nu „ecologişti“. A adăugat că va aduce un milion de suporteri ai partidului său, AKP, pentru fiecare sută de mii a protestatarilor. În aceeaşi noapte, au izbucnit alte revolte şi aproximativ 5.000 de protestatari au aruncat cu pietre în biroul premierului din cartierul Besiktas.

În dimineaţa zilei de 2 iunie, ploile violente au ţinut demonstranţii departe de Piaţa Taksim, în afara câtorva zeci care s-au ghemuit în jurul focurilor aprinse. Mai mulţi protestatari şi-au făcut drum, după-amiază, până în piaţă, în timp ce Erdogan a ţinut un alt discurs sfidător, dând vina pe CHP pentru revolte şi jurând să continue cu planurile de dezvoltare urbană. Luptele dintre poliţie şi protestatari s-au reluat, aproape 1.000 de persoane fiind reţinute şi alte zeci fiind rănite.

Limitele lui Erdogan

Mărimea şi scopul protestelor trebuie privite în perspectivă. Până la sfârşitul zilei de 1 iunie, protestele s-au întins în Izmir, Eskisehir, Mugla, Yalova, Antalya, Bolu, Adana, Ankara, Kayseri şi Konya. Multe zone unde au avut loc demonstraţii sunt locuri unde CHP se aşteptă să aducă un mare număr de suporteri. Konya, Kayseri şi Ankara, zone în care există mulţi suporteri ai partidului de guvernământ AKP, au fost excepţii notabile. Cele mai mari proteste, din Istanbul şi Izmir, au scos pe străzi tineri cu zecile de mii. Aceste demonstraţii vor fi cu adevărat importante dacă prezenţa oamenilor va fi de ordinul sutelor de mii, inclusiv în zone mai extinse care se laudă ca fiind zone de suport pentru partidul de guvernământ.

Protestele nu au indicat până acum că partidul lui Erdogan riscă să-şi piardă puterea, dar dezvăluie limitele ambiţiilor premierului. Erdogan încearcă să câştige voturi dintr-o pace lentă şi greu de obţinut cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan, care îl va ajuta să aibă destul suport pentru un referendum constituţional. Acest referendum ar transforma Turcia dintr-o ţară cu sistem politic bazat pe parlament, într-una prezidenţială, împuternicindu-l, astfel, pe Erdogan, al cărui mandat de premier se încheie în 2015, să continue la conducerea ţării din funcţia de preşedinte.

Protestatarii din partea Partidului Păcii şi Democraţiei Kurde (BDP), care s-au alăturat celor din CHP, nu i-au picat bine premierului şi planurilor sale de a se baza pe voturile kurde la referendumul constituţional.

Principalul partid de opoziţie este alarmat de politicile lui Erdogan care compromit principiile fundamentale ale statului laic definite de Kemal Ataturk. De la măsurile sociale care interzic vânzarea alcoolului după ora 22, până la măsurile politicii externe care se implică în influenţarea grupurilor de rebeli islamiste din Siria, acestea sunt măsurile care contrazic principiile lui Ataturk, cum ar fi că Turcia trebuie să rămână seculară şi să evite impunerea în afara graniţelor. Dar nemulţumirile în creştere împotriva partidului AKP nu sunt doar simple nepotriviri de idei islamist-seculare. S-a născut o percepţie printre majoritatea turcilor, care spune că partidul vrea să impună o formă agresivă de capitalism care sfidează consideraţiile ecologice, dar şi valorile islamiste. În cadrul oamenilor de afaceri, se adună frustrări din cauza numărului în creştere al concesiilor acordate aliaţilor apropiaţi lui Erdogan.

„Hurriyet“ a trâmbiţat înfrângerea lui Erdogan prin titluri ca „Erdogan nu mai este atotputernic“. La celălalt capăt al spectrului politic, agenţia de presă de stat „Anatolia“ prezintă protestele ca o simplă „ceartă“ dintre poliţie şi tineri extremişti care aruncă cu artificii, în timp ce accentuează un mesaj democratic că guvernul permite CHP să demonstreze în Piaţa Taksim.

Şi mai interesant este raportul din partea susţinătorilor AKP. Yeni Safak, un ziar afiliat partidului aflat la conducere, a condamnat proiectul de urbanizare al parcului şi a simpatizat cu protestatarii. Acelaşi lucru a făcut şi publicaţia „Zaman“, condusă de susţinătorii mişcării moderate islamiste „Gulen“. „Guleniştii“ formează o componentă importantă a bazei de suport a AKP, dar, totuşi, se ţin la distanţă de partid. Această mişcare a fost foarte importantă pentru Erdogan, sugerând că el şi partidul său au devenit foarte puternici. Editorialele din ziare l-au certat pe Erdogan pentru comportamentul său „excesiv“ şi plasat de partea demonstranţilor.

Deşi disensiunile cresc, Erdogan şi AKP au încă o susţinere importantă, iar opoziţia continuă să ducă lipsă de o alternativă politică credibilă. În acelaşi timp, Turcia urmează o agendă foarte încărcată în ceea ce priveşte politica externă, de la negocierea păcii cu militanţii kurzi şi dezvoltarea unor conducte de petrol în partea kurdă a Irakului, până la apărarea împotriva atacurile militanţilor sirieni. Turcia era deja obligată să se ocupe de aceste politici externe, dar ele vor ajunge pe locul doi din cauza distragerilor politice de acasă. În timp ce Erdogan prioritizează provocările domestice, adversarii străini, cum ar fi Siria, încearcă să profite de implicarea forţelor armate turceşti în problemele proprii şi să sponsorizeze mai multe atacuri în interiorul ţării.