Un articol de Cătălin GOMBOŞ




Declanşat de o revoltă împotriva regimului lui Bashar al Assad, războiul civil sirian capătă tot mai mult accentul unui război inter-confesional între şiiţi şi sunniţi. Zeci de clerici sunniţi din mai multe state arabe, întruniţi în iunie la Cairo, le-au cerut credincioşilor să plece la jihad în Siria, în condiţiile în care în acea ţară sunt deja prezenţi, de mai mult timp, luptători străini, iar cele mai bine-organizate grupări ale rebelilor sunt cele ale jihadiştilor. Influenţa jihadiştilor este, de altfel, şi motivul pentru care statele occidentale ezită să îi înarmeze pe rebeli – ultima oară când au făcut acest lucru, jihadiştii, odată înfrânt adversarul comun, forţele sovietice din Afghanistan, s-au întors împotriva celor care îi sprijiniseră. Jihadul lansat împotriva Occidentului de aşa-numiţii arabi afghani continuă chiar şi în zilele noastre şi atrage noi generaţii de adepţi. Să ne amintim doar de recentele atacuri de la Boston şi Londra: deşi nu s-a probat apartenenţa celor care le-au comis la organizaţii teroriste ca Al Qaida, discursul lor îl reflectă în mod clar pe cel al jihadiştilor. Persistenţa acestui fenomen al jihadului, ameninţarea continuă pe care o prezintă – chiar dacă această ameninţare ar putea să fie ceva mai redusă decât sugerează puternica acoperire mediatică a atacurilor jihadiste ¬¬– necesită o serie de lămuriri. Ce este jihadul pentru Islam şi ce reprezintă el astăzi? Cât de departe ar fi dispuşi jihadiştii să meargă, ar putea justifica ei eventuala folosire a armelor de distrugere în masă în numele lui Dumnezeu? Dincolo de violenţă jihadiştilor, care sunt scopurile lor politice?

Înainte de a căuta răspunsul la aceste întrebări, trebuie să facem, însă, o observaţie: jihadiştii musulmani nu sunt, nici pe departe, singurii care, de-a lungul istoriei au ucis în numele lui Dumnezeu.

Război sfânt şi terorism islamic

Într-o fatwa din 1996, Usama Bin Laden a declarat război Statelor Unite ale Americii, chemând musulmanii la jihad, sau război sfânt. Ameninţările radicalului saudit aveau să fie puse rapid în practică, printr-o serie de atacuri care au culminat cu atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001. În acea zi, 19 fundamentalişti islamici au ales să devină şahizi, martiri ai războiului sfânt. Trei mii de civili au fost ucişi, ceea ce l-a determinat pe preşedintele George W. Bush să proclame un război global împotriva terorismului. Printr-o ciudată ironie, retorica lui Bush o oglindea pe cea a fundamentaliştilor: războiul împotriva terorismului era prezentat ca o luptă totală a binelui contra răului la fel cum jihadul proclamat de Bin Laden era văzut de adepţii săi ca un război sfânt împotriva răului reprezentat de „cruciaţi” şi „sionişti”.

11 septembrie 2001 a fost doar o etapă a jihadului global purtat de fundamentaliştii islamici. Invazia Afghanistanului, iar apoi a Irakului, de către coaliţii conduse de Statele Unite, au dat naştere la noi fronturi ale jihadului spre care s-au îndreptat zeci de mii de tineri din întreaga lume musulmană. Mulţi dintre aceşti tineri au ales, la rândul lor, calea martirajului prin atentate sinucigaşe în care au ucis un număr de civili care îl depăşeşte cu mult pe cel al victimelor de la 11 septembrie[1]. Mai mult, jihadul a continuat şi în afara acestor teritorii. Indonezia a experimentat cel mai sângeros atentat terorist din istoria sa pe 12 octombrie 2002, când 202 persoane, între care 164 de străini, au fost ucise. În dimineaţa zilei de 11 martie 2004, atacuri simultane cu bombe asupra sistemului feroviar din Madrid au ucis 191 de persoane; 16 luni mai târziu, pe 7 iulie 2005, o altă capitală europeană, Londra, era ţinta teroriştilor asociaţi cu reţeaua Al Qaida condusă de Usama bin Laden: 54 de persoane au fost ucise în atacuri sinucigaşe coordonate asupra metroului londonez; acestea sunt doar câteva exemple, numărul atacurilor şi al tentativelor de atac fiind cu mult mai mare, iar metodele folosite, între cele mai diverse.

Toate aceste atentate se încadrează în ceea ce, începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, este numit „terorism islamic”. Asocierea dintre islam şi terorism în percepţia publică era deja atât de puternică în 2001 încât majoritatea celor care au văzut, în direct la televizor, avioanele lovind cele două turnuri gemene la 11 septembrie, au speculat imediat că în spatele atacurilor s-ar afla terorişti musulmani[2]. La crearea acestei percepţii ajutaseră din plin atât campaniile jihadiste din Egipt şi Algeria, în prima parte a anilor 1990, cât şi operaţiuniile globale ale Al Qaida: atentatul de la World Trade Center, în New York, în 1993, atacurile împotriva ambasadelor americane din Africa în 1998 sau a marinei Statelor Unite în Yemen, în octombrie 2000, fiind cele mai spectaculoase acţiuni ale reţelei.

Sintagma de „terorism islamic” nu se referă la faptul că atacurile respective au fost comise de musulmani. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei sunt doar două exemple ale unor grupări laice, formate în principal din musulmani, care au fost implicate în atacuri teroriste. Organizaţia Abu Nidal, considerată în anii 1980 drept cea mai periculoasă grupare teroristă din lume, nu este nici măcar foarte motivată din punct de vedere ideologic, având în vedere că a acţionat frecvent ca o grupare mercenară[3].

Terorismul este definit de Enciclopedia Britanică drept „folosirea sistematică a violenţei pentru a creea un climat general de teamă în rândul populaţiei astfel încât să se obţină o schimbare politică”[4]. Aşadar, terorismul islamic este strâns legat de islamul politic. Dincolo de anumite nuanţe şi diferenţe de abordare ale diferitelor organizaţii şi grupări, scopul final al islamului politic este înlocuirea statului „occidentalizat” actual cu unul islamic guvernat de codul islamic de legi, sharia[5]. Militanţii radicali cred că acest lucru se poate atinge prin lupta armată: un război sfânt, în numele lui Dumnezeu.

Războaie sfinte în istorie

Conceptul de jihad a a luat naştere odată cu Islamul; fundamentaliştii asociaţi cu, sau inspiraţi de Al Qaida nu au făcut decât să deturneze acest concept. Ar fi greşit să ne închipuim însă că militantismul religios se limitează la islam sau că războiul sfânt s-a dezvoltat doar în cadrul acestei religii. Încă înainte de apariţia marilor civilizaţii şi religii ale lumii, sacrul a fost asociat cu războiul. Mircea Eliade vorbeşte despre confrerii războinice[6] care au dat numele lor, „lupi” mai multor populaţii indo-europene, între care şi dacii. „Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă”[7]. Semnificaţia religioasă – arhaică, atrage atenţia Eliade – ţine de transformarea rituală a războinicilor în fiare, de atingerea unei stări de furor heroicus care nu numai că îi făcea să îşi piardă legăturile cu umanitatea, dar, mai important, asigura comuniunea cu zeul-animal-vânător. Grupurile de astfel de tineri războinici, numite „lupi”, fie au cucerit populaţii sedentare, fie şi-au impus dominaţia asupra unor populaţii din cadrul cărora proveneau, devenind clasa conducătoare şi dând numele lor întregului trib.

Sacralizarea războiului apare şi la civilizaţiile clasice. Zeii sunt o parte importantă a războiului troian descris de Homer în Iliada. Nu numai că atât aheii cât şi troienii le cer constant îndrumare, le oferă sacrificii şi luptă în numele lor; mai mult, în numeroase ocazii, zeii chiar se implică direct în conflict[8]. La câteva secole după transcrierea epopeilor homerice şi aproape un mileniu de la războiul troian, Herodot scrie că majoritatatea întreprinderilor militare sau de colonizare ale grecilor nu aveau loc fără o consultare prealabilă a oracolelor, prin intermediul cărora grecii credeau că află nu doar şansele de succes ale respectivelor acţiuni, ci şi dacă zeii îi vor sprijini sau nu[9]. În conflictele dintre oraşele-stat greceşti, fiecare oraş conta pe sprijinul propriilor zei, ale căror statui însoţeau armatele în campaniile lor[10]. Bătălia dintre două armate era privită şi ca o bătălie dintre zeii acelor armate, iar victoria uneia însemna că zeii celeilalte fie fuseseră înfrânţi, fie o abandonaseră. „Dacă un oraş era capturat, înşişi zeii lui cădeau prizonieri”, scrie Fustel de Coulanges[11]. O campanie militară implica înfrângerea, izgonirea sau „cucerirea” zeilor adversarilor. Romanii aveau chiar şi formule prin care încercau să îi atragă de partea lor pe zeii cetăţilor asediate: „Pe tine, o preamărite, ce ai sub protecţia ta această cetate, te rog, te ador, îţi cer favoarea să părăseşti acest oraş şi acest popor, să părăseşti aceste temple, aceste locuri sacre şi, îndepărtându-te de ele, să vii la Roma, la mine şi la ai mei. Oraşul nostru, templele noastre, locurile noastre sacre să-ţi fie mai plăcute şi mai dragi. Ia-ne sub paza ta. Dacă vei face asta, voi întemeia un templu în cinstea ta”[12]. Pe de altă parte, apărătorii oraşelor asediate încercau să îi determine pe zei să rămână: le legau statuile cu lanţuri sau le ascundeau, spuneau incantaţii menite să le anihileze pe cele prin care inamicii îi atrăgeau pe zei de partea lor sau, pur şi simplu, ţineau secrete numele celor mai importanţi zei, pentru ca inamicul să nu îi poată invoca[13].

La religiile monoteiste nu mai poate fi vorba de înfrângerea sau „coruperea” altor zei, întrucât existenţa acestora este negată. Dumnezeu face, însă, parte din „arsenalul” monoteiştilor atunci când aceştia pleacă la război. Biblia ebraică o afirmă în mod explicit: „Domnul este viteaz în luptă”[14].
Întreaga campanie de cucerire a Israelului de către triburile venite din Egipt este sub semnul ajutorului pe care acestea îl primesc de la Dumnezeu. Exemplele abundă: regele canaanean din Arad obţine o victorie iniţială asupra israeliţilor însă aceştia îi cer ajutorul lui Dumnezeu care le oferă o victorie totală[15]; Dumnezeu îl încurajează pe Moise să accepte confruntarea cu Og, regele Vasanului, garantându-i anihilarea acestuia[16]; tot Dumnezeu îi cere lui Moise, ca un ultim act înainte de moarte, să lupte împotriva madianiţilor[17]. Succesorul lui Moise, Iosua Navi, care definitivează cucerirea „pământului făgăduinţei”, este şi el ajutat de Dumnezeu, care la asediul Ierihonului îi dă indicaţii precise în privinţa modului în care să cucerească cetatea[18]. Nerespectarea legii date lui Moise duce la pierderea protecţiei lui Dumnezeu şi pedeapsă[19]. Atenţie, însă: înfrângerea israeliţilor în luptă, chiar distrugerea templului şi luarea populaţiei în robie nu au nici o legătură cu zeii altor populaţii sau cu superioritatea militară a acestora. Sunt tot opera lui Dumnezeu.

Avertismentul lui Iisus Christos „nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie”[20] este unul atipic în contextul mai larg al mesajului său. Creştinismul a apărut ca o religie a iubirii şi toleranţei şi, în primele secole ale existenţei sale, a fost caracterizat prin pacifism. Acest lucru s-a schimbat odată cu secolul IV, când împăratul roman Constantin recunoaşte Biserica şi se converteşte el însuşi la creştinism. Eusebiu din Cesareea afirmă că este datoria creştinilor, cu excepţia clericilor şi a călugărilor, să apere imperiul[21], iar episcopul de Milano, Ambrozie, deşi spune că un bun creştin nu trebuie să se apere pe el însuşi[22], adaugă, totuşi, că acesta este dator să îi protejeze pe cei inocenţi şi să prevină rănirea altor persoane[23]. Sfântul Augustin, episcop de Hippona, schiţează doctrina „războiului drept” – cel purtat pentru a răzbuna nedreptăţile cu un stat care nu pedepseşte relele supuşilor săi – iar Isidor din Sevilla o completează adăugând că războiul drept este cel defensiv sau purtat pentru recuperarea bunurilor[24]. În secolul IX, papii Leon al IV-lea şi Ioan al VIII-lea contribuie şi ei la doctrină afirmând că militarii care ucideau pentru apărarea Bisericii puteau fi iertaţi de păcate[25]. La conciliul de la Clermont, în 1095, Papa Urban al II-lea introduce un nou concept, trecând de la război drept, „bellum justum”, la război sfânt, „bellum sacrum”. Cele două concepte sunt strâns legate: „războiul sfânt este războiul drept prin excelenţă; este o operă meritorie, o operă pioasă, căci ea se aplică inamicilor credinţei şi bisericii creştine: ea îi aduce gloria martiriului celui care moare în contextul ei.”[26] Războiul sfânt creştin ia naştere în contextul confruntărilor cu imperiul musulman[27]; primele războaie sfinte sunt cruciadele către „Ţara Sfântă” şi Reconquista iberică. Se insistă, în continuare, pe natura defensivă a acestor războaie, natură care reprezintă, cum am văzut, o caracteristică a războiului drept. Cruciaţii îşi doresc în primul rând să apere pelerinajul către Ierusalim şi să elibereze Mormântul Sfânt, fiind convinşi, la fel ca şi cavalerii spanioli, că răspund la o agresiune a musulmanilor. Excesele nu întârzie, însă, să apară: în 1099, participanţii la prima cruciadă masacrează populaţia ne-creştină a Ierusalimului; în 1204, cea de-a patra cruciadă se încheie cu devastarea Constantinopolelui creştin, iar exemplele pot continua. Folosirea excesivă a conceptelor de război sfânt şi război drept, de multe ori pentru a justifica aventuri militare şi persecutarea minorităţilor şi a ereticilor, îl determină pe Toma D’Aquino, în secolul XIII, să reafirme că războiul reprezintă întotdeauna un păcat, chiar şi atunci când este purtat pentru o cauză dreaptă[28]. Avertismentul lui Aquino nu pune, însă, capăt violenţelor religioase asociate creştinismului: amintim doar războaiele dintre catolici şi hughenoţi, în Franţa secolului al XVI-lea şi inchiziţiile catolice.

Războiul este legat şi de celelalte două mari religii ale lumii, hinduismul şi budhismul. Epopeile hinduse, Mahbharata şi Ramayana, conţin numeroase relatări ale unor bătălii, iar în Bhagavad Gita, cântec al lui Krishna din Mahabharata, zeul oferă o serie de motive pentru a ucide, printre care acelea că sufletul este, oricum, nemuritor şi că războinicii sunt obligaţi să ucidă de apartenenţa la casta lor[29].

Poate cea mai surprinzătoare asociere cu violenţa religioasă apare la budhişti, cunoscută fiind doctrina nonviolenţei, centrală pentru această religie. Expansiunea regatelor budhiste – în Thailanda, Sri Lanka, etc. – o contrazice în mod evident. Din punct de vedere religios, călugării budhişti au justificat, la fel ca teologii creştini, războaiele defensive, folosirea violenţei pentru apărare reprezentând un răspuns, nu o intenţie[30]. Vom vedea, în cele ce urmează, că extremiştii religioşi budhişti au mers în epoca contemporană chiar mai departe de atât şi au justificat, în numele moralei, chiar şi atacuri teroriste.

Militantism religios modern

Cel mai sângeros atac terorist comis pe teritoriul Statelor Unite înainte de 11 septembrie 2001 a fost cel asupra complexului de birouri guvernamentale din Oklahoma, la 19 aprilie 1995: 168 de persoane au fost ucise şi peste 800 au fost rănite. Atentatul s-a dorit a fi o reacţie la politicile guvernului federal american şi, în special, la incidentele violente de la Ruby Ridge şi Waco[31] în care fuseseră implicate autorităţile federale. Coordonatorul atacului de la Oklahoma City, Timothy McVeigh, era un simpatizant al miliţiilor anti-guvernamentale americane asociate cu extremismul religios creştin. Deşi fenomenul este unul marginal, Timothy McVeigh nu reprezintă un caz izolat. Printre ţintele extremiştilor religioşi americani s-au mai numărat clinicile de avorturi şi medicii care fac astfel de operaţii, comunitatea homosexualilor sau jocurile olimpice de la Atlanta din 1996[32]. Principalul curent religios extremist este cel al „identităţii creştine”, care susţine că rasa europeană este descendenta adevăraţilor israeliţi biblici, prin cele 10 triburi pierdute, şi că guvernul Statelor Unite ar fi parte a unei conspiraţii a „falşilor” israeliţi – evreii moderni – de a asupri creştinii şi de a-i priva de libertăţile cetăţeneşti. La extrema dreaptă a militantismului creştin american se mai situează adepţi ai aşa-numitei „teorii a reconstrucţiei” care prevede înfiinţarea unui stat teocratic creştin care să pregătească venirea lui Iisus Christos. Adepţii acestei teorii cred că societatea creştină trebuie reconstruită prin întoarcerea la Biblie ca sursă de legislaţie şi ordine socială a unei naţiuni. Fiecare creştin are obligaţia morală de a recaptura instituţiile statului pentru Iisus Christos, a afirmat unul dintre principalii ideologi ai mişcării, Gary North[33]. În ceea ce priveşte interdicţia creştină de a ucide, pastorul Paul Hill, condamnat la închisoare pentru asasinarea unui medic de la o clinică de avorturi, a răspuns că aceasta implică şi apărarea de cei care ucid[34] – inclusiv de cei care ucid fetuşi.

Statele Unite nu sunt singura ţară care s-a confruntat cu extremismul religios creştin. Conflictul din Irlanda de Nord a fost şi o confruntare între protestanţi şi catolici, militanţii ambelor comunităţi folosind, pentru intimidarea adversarului, terorismul: atentate cu bombă, decapitări sau tortură, alegerea la întâmplare a victimelor doar pentru că făceau parte din comunitatea adversarilor. Un astfel de caz a fost torturarea unui catolic de către gruparea protestantă Shankhill Butchers: înainte de a fi strangulat încet, bărbatul, un trecător răpit la întâmplare de extremişti, a fost tăiat de 147 de ori; trupul a fost ulterior expus ca avertisment[35]. Aceste crime oribile din Irlanda de Nord au avut loc cu mult înainte ca lumea să fie îngrozită de filmele execuţiilor prin decapitare ale ostaticilor străini din Irak de către extremiştii musulmani ai lui Abu Musab Al Zarqawi. Şi un ultim exemplu al violenţelor religioase creştine: să ne amintim de imaginile TV care arătau miliţiile paramilitare sârbe plecând către Bosnia şi Kosovo pentru a se lupta cu musulmanii. Pe măsură ce treceau prin faţa camerelor de filmat, membrii miliţiilor ridicau mâinile cu degetele poziţionate în forma semnului „frăţiei ortodoxe”. Semnul sugera că plecau la luptă pentru a apăra ortodoxismul; cel puţin o parte din crimele lor de război au fost comise, aşadar, în numele aceluiaşi ortodoxism.

Tot în numele ortodoxismului, dar de această dată evreiesc, au fost comise atacuri teroriste şi în Orientul Mijlociu. Pe 25 februarie 1994, Dr. Baruch Goldstein a deschis focul asupra credincioşilor din Moscheea lui Abraham, la mormântul patriarhilor din Hebron. Douăzeci şi nouă de persoane au fost ucise şi peste 125 au fost rănite.

Extremiştii religioşi evrei văd în statul laic un inamic[36], viziune ce aminteşte atât de cea a extremiştilor creştini cât şi de aceea a islamiştilor radicali. Principalele puncte pe agenda lor sunt reconstrucţia templului din Ierusalim şi refacerea Israelului biblic; în consecinţă, politica israeliană a „pământului pentru pace”, care prevede cedarea Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza către Autoritatea Palestiniană în cadrul procesului de pace, este privită ca un act de trădare[37]. Incapacitatea guvernului israelian de a preveni toate atacurile palestiniene este, şi ea, criticată: „fiecare evreu care a fost ucis a avut doi ucigaşi: arabul care l-a ucis şi guvernul care a lăsat să se întâmple aşa ceva” a afirmat rabinul Meir Kahane[38], ale cărui idei au influenţat profund mişcările radicale israeliene. Unii dintre extremiştii evrei merg atât de departe încât justifică chiar şi uciderea civililor arabi. Mark Jurgensmeyer menţionează o discuţie cu o familie de colonişti evrei din Hebron, simpatizanţi ai lui Baruch Goldstein, care au respins ideea că arabii ucişi erau simpli civili argumentând că toţi arabii sunt periculoşi întrucât ameninţă existenţa comunităţii evreieşti din Cisiordania[39]. Justificarea oferită de colonişti mi-a amintit de o discuţie pe care am avut-o în Iordania cu un palestinian pe care l-am întrebat de ce nu condamnă atentatorii sinucigaşi palestinieni care ucid civili, chiar şi copii israelieni. Mi-a răspuns că, în viziunea sa, nu există civili israelieni – bărbaţii şi femeile sunt toţi obligaţi să facă armata, deci, chiar şi dacă nu poartă uniformă, sunt potenţiali combatanţi, iar copiii urmează să crească şi să devină combatanţi.

Extremismul religios nu se limitează la spaţiul marilor religii avraamice. Începând cu sfârşitul anilor 1970, provincia Punjab a Indiei a fost scena unui violent conflict declanşat de militanţi Sikh[40]. La Jarnail Singh Bhindranwale, probabil cel mai important ideolog al militanţilor, găsim aceeaşi opoziţie faţă de laicism pe care am întâlnit-o la radicalii creştini, evrei şi musulmani. Şi tinerii militanţi Sikh credeau în martirajul pentru religia lor[41]. Deşi îşi descriau religia ca una a iubirii, violenţa era acceptată ca răspuns a ceea ce ei numeau violenţa statului, lupta cu acesta fiind considerată ca o luptă între bine şi rău[42].

În sfârşit, nici spaţiul budhist nu a fost scutit de extremism religios. Aum Shinrikyo, o sectă budhistă heterodoxă şi apocaliptică este prima grupare religioasă care a folosit arme chimice în atacuri teororiste. Cel mai celebru atac al grupării este cel din 20 martie 1995, când mai multe recipiente cu gaz sarin au fost sparte în câteva trenuri ale metroului din Tokyo. 12 persoane au fost ucise şi alte câteva mii au avut nevoie de îngrijiri medicale.
Ce au în comun toate aceste grupări religioase violente? Toate susţin că ele sunt cele agresate şi poartă războaie defensive. Inamicii sunt statul laic şi alte confesiuni (uneori etnii sau naţiuni) cu alte cuvinte cei care nu împărtăşesc aceeaşi credinţă. Războiul este unul total, de dimensiuni cosmice; lumea este concepută ca un câmp de bătălie între forţele binelui şi răului, o bătălie continuă şi universală care are loc în toate timpurile şi în toate locurile; în dihotomia rău/bine este inclus şi raportul fundamentaliştilor cu inamicul[43]. Sacrificiul pentru Dumnezeu, martirajul, este actul suprem, iar uneori este chiar căutat. Scopul atacurilor îl reprezintă teroarea şi lovirea adversarului în acele puncte simbolice care îl definesc[44]. Ţintele umane nu sunt doar militari şi oficiali – este legitimată uciderea, uneori în masă, a civililor, care se fac vinovaţi de erezie, apostazie sau, pur şi simplu, credinţa în alte religii.

Trebuie accentuat, însă, că toate aceste grupări sunt marginale. Esenţa mesajului marilor religii, îmbrăţişată de majoritatea adepţilor lor, este una umanistă.




Am văzut că asocierea sacrului, a divinului, cu conflictul armat, ideea de „război sfânt”, este comună unui număr considerabil de culturi şi religii. Scurta noastră trecere în revistă nu este nici pe departe exhaustivă şi nici nu se doreşte a fi mai mult decât o simplă schiţă. Într-un mod la fel de sumar, am menţionat un număr de exemple ale militantismului religios modern. Scopul primar al acestui demers este o trasare a unui cadru general de la care să putem porni studiul nostru de caz: războiul sfânt, sau jihadul, la militanţii extremişti musulmani. Există, însă, şi un al doilea motiv pentru care am considerat necesară această introducere. De câţiva ani există, mai ales în Occident, o tendinţă a opiniei publice, dar şi a unor formatori de opinie, de a asocia ideea de război sfânt, militantismul religios, cu cea de fanatism religios, iar pe aceasta din urmă cu Islamul. Am dorit ca, înainte de a demara un studiu al jihadului, să ne distanţăm de această falsă percepţie şi să atragem atenţia că violenţa religioasă nu se limitează la Islam.

Violenţa legată de Islam este, însă, cea care ne interesează acum. Menţionam, mai sus, o parte din atentatele teroriste comise în numele Islamului. Vrem să înţelegem cum pot fi ele justificate în condiţiile în care Islamul este şi o religie a toleranţei; ce argumente foloseşte, pentru a explica masacrarea a mii de civili nevinovaţi, un adept al religiei care ne-a dat o expresie profund umanistă precum „[...]Cel care a ucis un om care nu a ucis niciodată, care nu a semănat stricăciune pe pământ este socotit ca şi cum ar fi ucis întreaga omenire, iar cel care a salvat un singur om este socotit ca şi cum ar fi salvat întreaga omenire [...]”[45]. Pe scurt, vrem să aflăm de ce un Usama bin Laden, care era descris ca teroristul numărul unu al lumii şi ca instigator al unor crime în masă, credea că reprezintă binele, de ce adepţii săi îl priveau ca pe un apărător al lumii musulmane. Totodată, ne interesează care este originea acestui mod de gândire şi cât de departe ar putea merge un partizan al acesteia. Este plauzibilă folosirea unor arme de distrugere în masă de către fundamentalişti, în cazul în care le achiziţionează? Poate fi aceasta justificată cu argumente de natură religioasă?

Pentru a înţelege de ce o parte dintre musulmani sunt dispuşi să facă sacrificiul suprem în numele jihadului, trebuie să înţelegem care este locul ocupat de acest „război sfânt” în islam. Vom vedea, în articole viitoare, că jihadul reprezintă un element central al acestei religii dar că, totodată, partea violentă, militantă, a jihdului nu este decât un aspect, un mod – şi nu cel mai important – în care poate fi purtat. Războiul sfânt a apărut în acelaşi timp cu Islamul însă, pe de altă parte, doctrina acestui război s-a dezvoltat în primele secole de după Muhammad; în epoca modernă şi contemporană, din nou, o serie de gânditori musulmani, unii recunoscuţi şi acceptaţi de curentele de gândire teologică predominante, alţii aparţinând unor grupări marginale, au reinventat, parţial, jihadul.

După ce vom vedea ce este jihadul din punct de vedere doctrinar, câte tipuri de jihad există şi cum s-a dezvoltat în primele secole ale expansiunii musulmane, vom explora modul în care, de la o chemare la reformă a lumii musulmane prin întoarcerea la valorile de bază ale religiei, s-a ajuns la un jihad global împotriva Occidentului şi a guvernelor statelor musulmane.

În sfârşit, vom încerca, pornind de la mai multe documente ale jihadiştilor, să răspundem la câteva întrebări: de ce Bin Laden a declanşat un război împotriva Occidentului, cum explica masacrarea a mii de civili şi cum justifică jihadiştii uciderea musulmanilor, acestea din urmă strict interzise de Coran.


NOTA CONTRIBUTORS.RO Aceasta este prima parte dintr-un studiu amplu realizat de jurnalistul Catalin Gombos despre jihad, asa cum il inteleg fundamentalistii musulmani (salafi). Vor mai urma inca patru parti.

_________________________________
Note:
[1] Numai în Irak au fost mii de atentate sinucigaşe începând cu 2003, comise în mare parte de jihadişti veniţi din afara ţării; vezi cât de gravă era situația deja la puțin mai mult de un an de la primele atacuri de acest gen. Sudha Ramachandran „Death behind the wheel in Iraq”, în Asia Times din 12 noiembrie 2004. Situația s-a înrăutățit constant în anii următori, cu un vârf al atacurilor atins în perioada războiului civil dintre şiiți şi sunniți, în 2006 – 2007. Stabilizarea relativă a țării începând cu 2007, retragerea triburilor sunnite din alianța cu Al Qaida şi părăsirea Irakului de către forțele internaționale nu a dus, însă, şi la încetarea atacurilor jihadiste, care continuă până în ziua de azi şi chiar au înregistrat o creştere începând cu aprilie 2013. În Afghanistan, țară în care astfel de atacuri au fost rare în perioada ocupației sovietice şi a războaielor civile care i-au urmat, atentatele sinucigaşe au început să devină tot mai frecvente după ce talibanii, sprijiniți de Al Qaida, au devenit o mişcare de gherilă, odată cu îndepărtarea lor de la putere; în sfârşit, atentate sinucigaşe ale jihadiştilor s-au înregistrat, deja, şi în Siria, cel mai recent front al jihadului sunnit.
[2] Cf. John O. Voll, „Bin Laden and the New Age of Global Terrorism”, Middle East Policy, Vol. VIII, No. 4, December 2001
[3] Cf. Council of Foreign Affairs, „Abu Nidal Organization”, LINK
[4] LINK
[5] Cf. Gilles Kepel, “Islamists versus the State in Egypt and Algeria”, Daedalus, Summer 1995.
[6] Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Humanitas 1995, pp. 11 – 29.
[7] Mircea Eliade, ibid. p. 13.
[8] Oferim doar câteva exemple: în cartea IV, Atena şi Apollo îi încurajează pe ahei, respectiv pe troieni, să lupte; în cartea VIII, Zeus decide să îi ajute pe troieni şi le trimite semne prin oracol; din cauza sprijinului său pentru troieni intră în conflict cu Hera şi Atena, care îi favorizează pe ahei. În cartea XIV, Hera îl seduce pe Zeus şi îl adoarme pentru a-i distrage atenţia de la război; Posedidon, care participa la complot, profită de absenţa lui Zeus pentru a-i conduce personal pe ahei în luptă. În cartea XV, Zeus se trezeşte, vede înşelătoria, îi porunceşte lui Poseidon să se retragă de la conducerea armatei aheilor şi lui Apollo să îi ajute pe troieni luptând alături de aceştia. Cf. Homer, Iliada, Mondero 2002.
[9] Herodotus, The Histories, Penguin Books, 1984. Vezi, de expl., în cartea V, descrierea războaielor dintre Teba, Egina şi Atena, pp. 369 – 373, sau, în Cartea VII, povestea primei profeţii a oracolului de la Delphi, refuzată de atenieni şi urmată de o a doua care-i determină să-şi abandoneze oraşul, să-şi întărească flota şi să pregătească o confruntare navală cu Imperiul Persan la Salamina (pp. 488 – 490).
[10] Cf. Fustel de Coulanges, Cetatea antică, Editura Meridiane, 1984, Vol. 1, pp 215-216.
[11] Ibid, p. 216.
[12] Ibid.
[13] Ibid. p. 218
[14] Ieşirea 15:3; vezi şi Ieşirea 15:6 – 7: „Dreapta Ta, Doamne, şi-a arătat tăria.
Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, pe vrăjmaşi i-a sfărâmat.
Cu mulţimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici.
Trimis-ai mânia Ta
Şi i-a mistuit ca pe nişte paie”
[15] Numerii 21:1 – 3.
[16] Numerii 21:33 – 35.
[17] Numerii 31:1 – 2.
[18] Iosua 6:2 – 5: „Atunci a zis Dumnezeu către Iosua: iată, Eu voi da în mâinile tale Ierihonul, pe regii lui şi pe puternicii lui.
Duceţi-vă împrejurul cetăţii toţi cei buni de război şi înconjuraţi cetatea cîteodată pe zi. Aceasta să o faceţi şase zile.
Şapte preoţi să poarte înainte chivotului şapte trâmbiţe din corn de berbec, iar în ziua a şaptea să ocoliţi cetatea de şapte ori iar preoţii să trâmbiţeze din trâmbiţe.
Când vor suna din trâmbiţa de corn de berbec şi când veţi auzi sunetul de trâmbiţă, atunci tot poporul să strige cu glas tare deodată, şi când vor striga ei zidurile cetăţii se vor prăbuşi. Atunci tot poporul să năvălească în cetate, plecând fiecare din partea în care se află.”
[19] Exemplele abundă şi în acest caz. Vom oferi câteva dintre cele privitoare la robia babiloniană şi distrugerea primului templu: Ieremia 26:2 – 6, prezice distrugerea templului din cauza păcatelor comise de israeliţi; Ieremia 26:5 – 11 spune că Dumnezeu a hotărât ca regele Babilonului să fie stăpânii lumii, iar popoarele trebuie să i se supună, în caz contrar riscând exterminarea şi robia; Ieremia 52:1 – 3 descrie căderea regelui Sedechia şi a Ierusalimului ca urmare a păcatelor comise de rege. Acelaşi Ieremia promite, însă, eliberarea din robie şi întoarcerea în Israel (Ieremia 30, Ieremia 50).
[20] Matei 10:34.
[21] Cf. David L. Perry, „Killing in the Name of God: The Problem of Holy War”, Marakkula Center for Applied Ethics.
[22] Doctrină esenţială a creştinismului, sumarizată în Matei 5 :39 : „[...] Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”
[23] Cf. David L. Perry, op. cit.
[24] Cf. Alain Demurger, Cavalerii lui Christos, Cartier, 2003, p. 21.
[25] Cf. David L. Perry, op. cit.
[26] Alain Demurger, op. cit. p. 24
[27] Există, de altfel, teorii potrivit cărora doctrina creştină a războiului sfânt ar fi fost inspirată de cea musulmană a jihadului, iar ordinele religios-militare europene de aşa-numitele „ribat”, iniţial fortăreţe de frontieră, musulmane. Vezi Alain Demurger, op. cit. pp. 389 – 393.
[28] Cf. Mark Jurgensmeyer, Terror in the Mind of God, University of California Press, 2003, p. 25.
[29] Ibid. p. 96.
[30] Ibid. p. 114.
[31] La Ruby Ridge a avut loc în august 1992 o confruntare între “separatişti albi” conduşi de Randy Weaver şi forţele federale. Asediul de la Waco, între februarie şi aprilie 1993, a avut loc după ce membrii unei secte mesianice conduse de David Koresh au deschis focul împotriva agenţilor Biroului Statelor Unite pentru Alcool, Tutun, Arme de foc şi Explozibili (US Bureau of Alcohol, Tobacco, Firearms and Explosives) care aveau un mandate de percheziţie al fermei în care se afla secta. Asediul s-a încheiat cu un incendiu în care şi-au pierdut viaţa 79 dintre membrii sectei, între care 21 de copii şi conducătorul acesteia.
[32] În atacurile împotriva clinicilor au fost implicaţi inclusiv un număr de predicatori, cf. Mark Jurgensmeyer, op. cit. pp. 20 – 30; Eric Robert Rudolph, la un moment dat cel mai căutat om de pe lista FBI-ului, s-a aflat în spatele atacului de la Atlanta; vezi Alan Cooperman „Is Terrorism Tied to Christian Sect?”, Washington Post, 2 iunie 2003.
[33] Mark Jurgensmeyer, op. cit. p. 28.
[34] Ibid. p. 34.
[35] Ibid. p. 122.
[36] Ibid. pp. 56 – 57.
[37] Acest mod de a privi lucrurile a dus la asasinarea fostului premier israelian Yitzhak Rabin, în 1994, de către radicalul evreu Yigal Amir. Acesta a acţionat în contextul în care ultra-naţionaliştii evrei îl acuzau pe Rabin de trădare, după ce semnase cu Yasser Arafat acordurile de pace de la Oslo.
[38] Cf. Mark Jurgensmeyer, op. cit. p. 58.
[39] Ibid. p. 53.
[40] Campania militanţilor Sikh nu s-a limitat, însă, la Punjab. Atacuri teroriste au avut loc în întreaga Indie, dar şi în afara acesteia. Unul dintre cele mai spectaculoase a fost tentativa de asasinare a ambasadorului Indiei la Bucureşti, în 1991. După eşecul acesteia şi uciderea atacatorilor, militanţii Sikh l-au răpit pe diplomatul român Liviu Radu la New Delhi pe 9 octombrie 1991. Liviu Radu a fost eliberat în acelaşi an, pe 26 noiembrie.
[41] Cf. Mark Jurgensmeyer, op. cit. p. 90.
[42] Ibid. pp. 100 – 101.
[43] Cf. David Zeidan, „The Islamic Fundamentalist View of Life as a Perennial Battle”, Middle East Review of International Affairs (MERIA), December 2001.
[44] Cf. Mrk Jurgensmeyer, op. cit.. pp. 148 – 174. Aprecierile lui David Zeidan privnd percepţia lumii ca loc al unei confruntări între bine şi rău (vezi nota precedentă) se găsesc şi în lucrarea lui Jurgensmeyer.
[45] Coranul, 5:32.