Un articol de Cătălin GOMBOŞ




S-a spus, mai ales în ultimii ani, că Islamul ar fi o religie intransigentă şi intolerantă care nu acceptă dialogul şi, pentru a se susţine acest punct de vedere, s-au dat ca exemple amplele manifestaţii și violenţele declanșate de publicarea caricaturilor profetului Muhammad și de pângărirea Coranului, sau condamnarea la moarte, printr-o fatwa, a scriitorului Salman Rushdie pentru blasfemiile referitoare la Muhammad care apar în romanul „Versetele satanice”.

Intoleranţa faţă de cei care atacă miturile de bază ale religiilor nu se limitează, însă, la spaţiul Islamului; ca să dăm doar exemplul uneia dintre aceste religii, este adevărat că bisericile creștine au trecut de perioada în care condamnau la moarte, însă nu trebuie uitată lunga listă de „eretici” executaţi de-a lungul istoriei; în ceea ce priveşte intoleranţa faţă de anumite scrieri, este suficient să ne amintim că Vaticanul a avut până în 1966 un index al cărţilor interzise, sau reacţiile bisericilor ortodoxă şi catolică la „Ultima ispită a lui Hristos”, a lui Nikos Kazantzakis şi „Evanghelia după Isus Cristos” a lui Jose Saramago.

Dincolo de incidente precum cele menţionate mai sus, imaginea proastă a Islamului se datorează în primul rând extremismului unor militanţi care, în lupta lor împotriva Occidentului şi a regimurilor din propriile ţări, nu au ezitat să proclame războiul sfânt, jijhadul, în cadrul căruia au folosit, frecvent, ca tactică, terorismul.

Am văzut, în primul articol al acestei serii, cel despre „Religie şi război”[1], că violenţa asociată manifestărilor religioase şi ideea de război sfânt nu se limitează la Islam; acestea au apărut odată cu primele societăţi de războinici şi s-au dezvoltat, doctrinar, în paralel cu religiile. La fel, extremismul religios modern şi terorismul asociat acestuia nu sunt fenomene care se limitează la spaţiul musulman: există, sau au existat, organizaţii extremiste creştine, evreieşti, budhiste, hinduse, ş.a.m.d.

Nu poate fi negat, însă, faptul că extremismul religios islamic s-a aflat în prim-plan în ultimii ani, că militanţii islamişti au fost mult mai activi şi mai violenţi decât cei aparţinând altor religii. Pe de altă parte şi războiul sfânt, deşi apare în majoritatea religiilor, în islam a jucat încă de la început, din timpul vieţii lui Muhammad, un rol foarte important de care a depins, în ultimă instanţă, supravieţuirea religiei şi expansiunea acesteia. Islamul a fost răspândit „cu sabia” într-o măsură mult mai mare decât alte religii în primii ani care au urmat apariţiilor lor. Nu trebuie să uităm, însă, că jihadul are şi un al doilea aspect, cel interior, legat de efortul credincioşilor de a deveni buni musulmani. Acest jihad interior – denumit mare pentru că, la fel ca în orice religie, devenirea spirituală joacă un rol esenţial şi în Islam – este cel care îi asigură un loc atât de important războiului sfânt în cadrul islamului.

Am văzut[2] că jihadul reprezintă un aspect fundamental al Islamului. Puţini musulmani vor contesta faptul că jihadul este o obligaţie. Discuţiile apar în ceea ce priveşte felul de jihad care trebuie purtat, interior sau exterior, momentul la care trebuie declanşat jihadul exterior – există un curent, între salafiştii moderaţi contemporani care susţine că înainte de a porni jihadul musulmanii trebuie mai întâi să se întoarcă la adevăratele valori ale Islamului, ceea ce necesită ani, dacă nu chiar generaţii, de educaţie[3] – sau metodele care sunt permise pentru a-l purta. Jamal al-Din al-Afghani şi salafiştii primei generaţii pe care el i-a influenţat pun accentul pe jihadul mare întrucât declinul lumii musulamane este, din punctul lor de vedere, în primul rând unul moral.

Jihadul defensiv, pe de altă parte, are un sprijin aproape unanim. S-a văzut în Afghanistan, Palestina şi Irak, se vede iarăşi în cazul Siriei: numeroşi ulema au chemat la jihad în aceste ţări, iar chemările lor au fost transmise în moschei din întregul Orient Mijlociu şi nu numai şi au mobilizat mii de tineri care li s-au alăturat mujahedinilor. Puţini în lumea musulmană se îndoiesc că în ţările respective ar fi avut loc agresiuni, în ciuda faptului că circumstanţele – şi cei percepuţi drept agresori – au avut, de fiecare dată, particularităţi specifice.

Sprijinul pentru diferitele cauze musulmane nu implică, însă, în mod automat, şi sprijinul pentru metodele aplicate de jihadişti. În ultimii ani, voci venite atât din interiorul cât şi din exteriorul Islamului, multe dintre ele cu greutate – ulema, lideri de opinie, conducători politici – au afirmat cu insistenţă că actele comise de extremişti ar fi ne-islamice. Este adevărat că atât Coranul cât şi sunna poartă şi un mesaj profund umanist şi că islamul este o religie tolerantă; a demonstrat acest lucru într-o epocă în care Europa era sub controlul extremismului religios creştin şi al braţului său legal – inchiziţiile. Este la fel de adevărat, însă, că aceleaşi surse le oferă şi militanţilor toate argumentele de care au nevoie. În viziunea tradiţională a musulmanilor, dar al salaam, casa păcii, coexistă cu dar al harb, casa războiului. Militanţii nu îşi pun problema că ar putea încălca, prin excesele lor, precepte religioase; din contră, ei sunt convinşi că îndeplinesc lucrarea lui Dumnezeu, că prin ceea ce fac sunt mult mai aproape de prototipul de musulman ideal decât coreligionarii lor care promovează dialogul şi toleranţa.

Am văzut, în articolul „De la Salafiyya la Jihad”[4], că, în ultimul secol, doctorii în ştiinţe islamice care au promovat cauza Islamului s-au radicalizat de la o generaţie la alta. Hassan al-Banna şi Ahmad Mawdudi, fondatorii islamismului modern şi inspiraţia a nenumărate grupări islamiste şi, uneori, chiar şi militante, pot fi consideraţi moderaţi în comparaţie cu Sayyid Qutb, Abd al-Salam Faraj sau adepţii lor – Abdullah Azzam şi Omar Abdul Rahman, adepţi care, la rândul lor, i-au influenţat într-un mod decisiv pe liderii emblematici ai organizaţiilor teroriste.

Usama bin Laden, Ayman al Zawahiri sau Abu Musab al Zarqawi se consideră oameni pioşi. Ei au şi o cultură islamică solidă, care nu se limitează doar la cunoaşterea Coranului şi a sunnei, ci şi a textelor ideologilor jihadului – de la Ibn Taymyyia şi Abd al-Wahhab la cei menţionaţi mai sus. Le lipseşte o pregătire teologică universitară; după cum remarcă Wiktotowicz şi Kaltner, “învăţaţii jihadişti care […] oferă justificări ideologice pentru actele de violenţă suferă de un deficit de reputaţie”[5] Acest lucru nu înseamnă, însă, că nu vor apărea ulema care să le legitimeze ideile, cum a fost cazul grupurilor de ulema care au îmbrăţişat jihadul lui Bin Laden. Până la urmă, Bin Laden a fost şi un produs al unei linii de gândire teologice care, plecând de la necesitatea întoarcerii la fundamentele religiei, a ajuns la proclamarea obligaţiei de a purta jihad inclusiv împotriva societăţilor musulmane, vinovate că s-ar fi reîntors la jahiliyya, starea de ignoranţă în care se aflau arabii înainte ca Muhammad să le aducă mesajul Coranic.

Jihadul pe care îl poartă extremiştii are, de fapt, o orientare dublă, vizând adversari externi şi interni.

Inamicul extern al jihadiştilor este unul multiplu reprezentat în principal de Occident şi Israel sau, în limbaj jihadist, de alianţa „cruciaţilor şi sioniştilor”, dar şi de hinduism, în Kashmir, de Rusia, în Asia Centrală, de Serbia şi ortodoxism în Balcani. Inamicul intern îl reprezintă guvernele laice sau insuficient de islamizate ale statelor musulmane, reformiştii din cadrul societăţii, chiar şi establishmentul religios care li se opune extremiştilor. Undeva la mijloc, între inamicul extern şi cel intern se află şiismul – şi implicit Iranul care îl sprijină. Atacuri împotriva membrilor acestei comunităţi s-au înregistrat, recent, în Egipt şi în Pakistan; în Afghanistan, talibanii au dus, în perioada în care se aflau la putere, o adevărată campanie împotriva minorităţii şiite Hazara; în Irak a avut loc un război civil între şiiţi şi sunniţi, iar conflictul, deşi este departe de intensitatea din 2006 – 2007, încă mai mocneşte; în sfârşit, războiul civil sirian capătă accente tot mai pronunţate de conflict inter-confesional, iar ecourile sale se fac simţite şi în Liban şi Irak[6].

Reprezentantul cel mai important al orientării externe a jihadului a fost Usama bin Laden. Mergând pe linia de gândire a mentorului său, doctorul în islam Abdullah Azzam, Bin Laden considera întreaga lume musulmană ca pe o singură comunitate şi se simţea dator să participe la jihad oriunde acea comunitate era „atacată”. Marea obsesie a lui bin Laden au reprezentat-o Statele Unite şi Israelul, văzute ca agresoare ale lumii musulmane fie direct, în Irak, Afghanistan, teritoriile palestiniene, fie indirect, prin sprijinirea unor terţi ostili Islamului. Mai mult, în viziunea sauditului, cele două state s-au făcut vinovate de ocuparea locurilor sfinte ale islamului – teritoriul, interzis oricărui ne-musulman, celor două moschei legate de viaţa Profetului, de la Mecca şi de la Medina, şi moscheea Al Aqsa din Ierusalim, de unde Muhammad s-ar fi înălţat la cer atunci când a avut celebra sa viziune asupra Paradisului. Jihadul lui Bin Laden este, aşadar, unul defensiv, menit să „elibereze” locurile sfinte şi celelalte teritorii aflate „sub atac”. Bin Laden şi-a însuşit mai multe cauze, dintre care unele au, sau au avut, un număr considerabil de adepţi în întreaga lume musulmană sau în părţi ale acesteia – cauza palestiniană, care își găsește adepţi în principal în lumea arabă, cea a Afghanistanului și a Kashmirului, îmbrăţișată mai ales în aceste teritorii și în Pakistan. Clerici saudiţi au cerut, la fel ca și Bin Laden, retragerea forţelor americane din Arabia Saudită; Irakul a fost un reper important în lumea arabă; în sfârșit, Bin Laden a susţinut chiar și primăvara arabă[7].

Peter L. Bergen observă că ostilitatea lui bin Laden faţă de Occident şi, în special, Statele Unite, pleacă de la politicile acestora în Orientul Mijlociu. Usama bin Laden nu a criticat influenţa Hollywoodului, pornografia, cultura alcoolului şi a drogurilor, acceptarea homosexualităţii ş.a..m.d., teme care au fost însă, abordate, de extremiştii religioşi creştini[8], după cum am văzut în primul capitol. Pe Bin Laden nu îl interesează ce fac americanii în ţara lor, el doar îşi doreşte ca ei să părăsească Orientul Mijlociu şi, dacă se poate, să îi ia cu ei şi pe israelieni.

Orientarea către interior a jihadului s-a văzut cel mai bine în ţări ca Algeria şi Irak – și se vede acum în Siria. Fenomenul trebuie privit cu atenţie, însă: chemarea la jihad are loc în contextul unei competiţii pentru putere, între islamişti şi statul laic, în Algeria, între sunniţi şi celelalte două mari comunităţi, şiiţi şi kurzi, în Irak, între aceiaşi sunniţi şi şiiţii alauiţi/Hizballah/Iran în Siria. Demonizarea adversarului este una dintre tacticile folosite în mod tradiţional, de către toate părţile, în orice tip de confruntare. Este foarte convenabil pentru islamiştii algerieni sau insurgenţii irakieni ca adversarii lor să fie kafir pentru că atunci populaţia devine obligată, conform doctrinei jihadului, să lupte împotriva lor. Considerente tactice similare stau şi în spatele atacurilor împotriva şiiţilor din Irak – pentru a-şi lărgi baza de suport popular, jihadiştii sunt interesaţi să provoace o ruptură între şiiţi şi sunniţi.

Cât de departe ar putea merge jihadiştii? Teoretic, foarte departe. Am văzut că doctrina tradiţională a jihadului este una pragmatică: se permite folosirea oricărei tactici, vicleşug, etc. pentru a atinge scopul final. În epoca modernă, Abd al-Salam Faraj cheamă la un război total, cu orice mijloace şi împotriva oricui deviază de la normele islamului. Usama bin Laden afirmă că societăţile occidentale reprezintă inamicul şi sunt ţinte legitime[9]. Extremiştii algerieni din GIA masacrează musulmani în baza principiului că „cine nu este cu noi este împotriva noastră”, iar Abu Musab al Zarqawi încearcă să demonstreze că în atacurile mujahedinilor pot fi ucişi chiar şi „cei care sunt cu noi” dacă acest lucru slujeşte cauza; oricum, victimele „colaterale” vor fi martiri şi vor avea cea mai bună soartă posibilă în Paradis. Aşadar, oricine şi orice poate reprezenta o ţintă a jihadiştilor, oriunde şi oricând. Mai mult, cu ajutorul principiului analogiei din dreptul islamic, jihadiştii pot justifica folosirea oricărui tip de armă – care incendiază, pentru că Muhammad a incendiat, care poate fi asimilată unui proiectil, pentru că Muhammad a folosit proiectile, etc. Eforturile jihadiştilor de a achiziţiona arme de distrugere masă, atacurile cu bombe cu clor din Irak, experimentele cu otrăvuri din Afghanistan indică disponibilitatea lor de a şi folosi astfel de arme, în cazul în care le obţin. Jihadiştii ar putea chiar şi să justifice un atac cu arme de distrugere în masă, mergând pe argumente similare celor pe care le-am analizat în articolul despre „Explicaţiile jihadiștilor”. Teoretic, doar teoretic, se poate imagina o sectă căreia i-ar conveni chiar şi un cataclism planetar, pentru că membrii sectei ar deveni martiri, iar ceilalţi sunt, oricum, necredincioşi sau adepţi ai celor 72 de secte islamice care nu vor fi salvate.

Un astfel de scenariu este, însă, improbabil. Da, este posibil să mai vedem şi în viitor atacuri spectaculoase de anvergura celor de la 11 septembrie 2001, poate chiar mai mari. Este, de asemenea, posibil ca jihadiştii din spatele acestor atacuri să folosească şi arme neconvenţionale. Însă scopul principal al respectivelor atacuri va fi terorizarea, lovirea unor puncte cheie sau simbolice, nu exterminarea inamicului. Jihadişti ca Usama bin Laden şi Ayman al Zawahiri sunt angajaţi şi într-un război mediatic şi propagandistic cu adversarii lor, un război în care urmăresc să câştige „inimile şi minţile” musulmanilor; am văzut că, de-a lungul timpului s-au delimitat de organizaţii considerate a fi prea extremiste sau i-au temperat pe liderii acestora – Usama bin Laden s-a distanţat de algerienii din GIA, Ayman al Zawahiri l-a îndemnat la „moderaţie” pe Abu Musab al Zarqawi. În Siria, jihadiştii afiliaţi Al Qaida au încercat să evite excesele care au dus la alienarea populaţiei[10] şi au determinat triburile sunnite din Irak să se întoarcă împotriva organizaţiei[11], ceea ce a dus la o scădere dramatică a violenţelor din acea ţară după 2007.

Până la urmă jihadiştii nu sunt (toţi) nişte psihopaţi care îşi doresc distrugerea lumii; ceea ce urmăresc ei este, într-o primă etapă, îndepărtarea tuturor influenţelor străine din teritoriile musulmane, urmată, într-o a doua etapă, de unirea tuturor musulmanilor într-o singură comunitate, umma, un emirat – sau chiar califat, deşi instaurarea acestuia ar fi mai dificilă – guvernat după modelul primei comunităţi musulmane din perioada Profetului.

Cum ar arăta un astfel de stat? Construcţia statală contemporană care s-a apropiat cel mai mult de viziunea jihadiştilor a fost „emiratul” taliban din Afghanistan care a aplicat o formă strictă şi pe alocuri absurdă de sharia. Talibanii au interzis accesul femeilor la spaţiul public, s-au arătat intoleranţi cu minorităţile religioase, au înfiinţat o miliţie religioasă care aplica pe loc, pentru orice încălcare a shariei, pedepse care puteau merge de la biciuire până la execuţii publice prin decapitare sau lapidare. Muzica, televiziunea, casetele video, fotografia, dansul, jocul cu zmee erau interzise. Nu întâmplător, regimul nu a fost recunoscut decât de trei state musulmane, Pakistan, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, care s-au delimitat de el după atentatele de la 11 septembrie. Şi în Irak, în regiuni unde Al Qaida preluase controlul și proclamase emirate, jihadiștii instituiseră reguli care frizau absurdul – de exemplu era considerat un păcat, haram, amestecarea roșiilor și castraveţilor în aceeași pungă de plastic, iar o rugăciune spusă la mormântul unei rude putea atrage chiar condamnarea la moarte.

Susţinătorii unui astfel de model de stat sunt, însă, puţini în cadrul comunităţii musulmane. Este adevărat că mişcările islamiste au, în ultimii ani, un număr tot mai mare de adepţi; cauzele sunt multiple, prima dintre ele fiind eşecul naţionaliştilor laici care au preluat puterea odată cu sfârşitul colonialismului de a aduce schimbările economice şi sociale promise. Islamiştii văd sharia ca pe o sursă de legiferare a statului, însă este o viziune mult mai moderată decât cea a jihadiştilor, pe care, de altfel, îi şi condamnă.

Deşi majoritatea musulmanilor, chiar şi islamişti, sunt moderaţi, tentaţia jihadului va rămâne în lumea musulmană atât timp cât vor exista cauze care pot fi îmbrăţişate în numele islamului: trupe străine pe teritorii musulmane, guverne corupte şi incompetente, problema palestiniană sau „agresiuni” culturale ale Occidentului. Războiul nu a fost civilizat niciodată; de aceea, este inerent ca jihadul, odată declanşat, să dea naştere şi la excese.

________________________________________

Note


[1] LINK

[2] LINK

[3] Cf. Quintan Wiktorowicz, op. cit., 2001, p. 30.

[4] LINK

[5] Wiktorowicz/Kaltner, op. cit., p. 81

[6] Atât în Siria cât şi în Irak situaţia este, bineînţeles, ceva mai complexă decât un conflict inter-confesional. Este vorba şi de o dispută geopolitică ai cărei principali actori regionali sunt Iranul, pe de-o parte, şi Arabia Saudită, sprijinită de monarhii Sunnite din Golful Persic, pe de altă parte.

[7] LINK

[8] Cf. Peter L. Bergen, op. cit., pp. 226 – 227.

[9] LINK

[10] LINK

[11] Al Qaida şi-a atras ostilitatea populaţiei prin atentatele sinucigaşe soldate cu numeroase victime în rândul civililor, dar şi prin eforturile de a impune propria interpretare a shariei în zonele pe care le controla. Ceea ce pare să fi influenţat, însă, cel mai mult decizia triburilor de a se întoarce împotriva Al Qaida a fost infiltrarea acestora de jihadişti. Adunări tribale au fost atacate de membri ai respectivelor triburi care fuseseră recrutaţi de Al Qaida; în plus, insurgenţi care nu împărtăşeau ideologia organizaţiei au fost asasinaţi de aceasta, situaţie care, de altfel, pare să se repete acum şi în Siria.