Un articol de Scott STEWART


Numeroasele şi variatele eforturi de înarmare a diferiţilor actori implicaţi în războiul civil din Siria oferă un spectacol fascinant. În plus, aceste eforturi sunt - în mod deliberat - destul de greu de descifrat, pentru că mare parte din transferurile de armament au loc pe piaţa gri şi pe cea neagră a comerţului cu arme. De fapt, probabil că nimeni - nici serviciile de informaţii siriene, nici Serviciul de Informaţii Externe din Rusia şi nici CIA - nu deţine un tablou complet al tuturor canalelor folosite pentru a furniza arme în acest conflict. Cu atât mai puţin, eu nu am pretenţia că voi reuşi să le trec în revistă pe toate. Cu toate acestea, eforturile de înarmare a tuturor facţiunilor implicate în luptele din Siria ne oferă ocazia de a analiza piaţa globală a armamentului şi diferitele sale faţete.

Natura armelor

Pentru a înţelege piaţa globală de armament, trebuie să înţelegem, mai întâi, câteva elemente cheie privind natura armelor. Mai întâi, este important să subliniem că armele sunt bunuri durabile. În timp ce anumite tipuri de arme şi de componente au o durată de viaţă limitată - cum ar fi unităţile de răcire a bateriei din rachetele FIM-92A Stinger - numeroase alte arme îşi păstrează funcţionalitatea timp de zeci de ani. Nu sunt deloc rare situaţiile în care militanţii sau soldaţii folosesc arme de asalt de tip AK-47 fabricate cu mult timp înainte ca ei să se fi născut - şi, în multe cazuri, chiar înainte ca taţii lor să se fi născut.

Din cauza acestei durabilităţi, armele furnizate luptătorilor anti-sovietici din Afganistan în anii 1980 sunt folosite şi în prezent împotriva forţelor de coaliţie din acea zonă. Însă armele anilor 1980 nu sunt singurele unităţi de armament durabile din acel teatru de operaţiuni: în atacurile îndreptate împotriva forţelor de coaliţie din Afganistan, talibanii mai folosesc şi puşti britanice de tip Lee-Enfield, care au fost trimise în Asia de Sud la sfârşitul secolului al XIX-lea. Aceste arme de vânătoare demne de rafturile colecţionarilor, cu cartuşele lor mai mari şi ţevile lor mai lungi, au dovedit că sunt chiar mai capabile decât AK-urile 47 moderne să atace ţinte aflate la distanţe mari.

Însă Afganistanul nu este singurul loc în care poate fi observată durabilitatea armelor. Armele furnizate de Statele Unite şi Uniunea Sovietică rebelilor şi guvernelor implicate în războaiele civile din America Centrală fac parte şi astăzi din arsenalul cartelurilor mexicane, iar armele fără recul de tip M-40, furnizate de Statele Unite guvernului din Libia înainte de lovitura de stat a lui Muammar Gaddafi, din 1969, s-au dovedit a fi eficiente în confruntările de la Misurata, iar astăzi sunt trimise din Libia către rebelii din Siria.

Uneori, armele pot rezista chiar mai mult decât ţările care le-au fabricat. Armele de asalt MPiKMS şi MPiKM, produse în Germania de Est, sunt prezente şi astăzi pe pieţele de armament din întreaga lume, după mai mult de două decenii de la dispariţia Republicii Democratice Germane.

Este important să recunoaştem că muniţia, la rândul ei, este o faţetă importantă a pieţei globale de armament. Muniţia tinde să fie mai puţin durabilă decât armele şi se consumă mai repede. Acest lucru înseamnă că, deşi sunt durabile, armele rămân funcţionale doar atât timp cât este disponibilă şi muniţia potrivită pentru ele. Unul dintre motivele pentru care armele din categoria AK-47 sunt atât de răspândite este faptul că muniţia compatibilă este ieftină şi se găseşte uşor. În cazul Siriei, rebelii pot să cumpere muniţia pentru arme precum AK-urile 47, dar pot şi să o confişte de le trupele guvernamentale.

Armele sunt amovibile sau interschimbabile. O mitralieră de tip AK-47 fabricată în Rusia este practic la fel ca una fabricată în Pakistan sau Egipt, iar o armă de tip M16 fabricată în China poate înlocui cu uşurinţă o mitralieră M16 produsă în Statele Unite. Într-un loc precum Afganistanul sau Siria nu este deloc neobişnuit să întâlneşti un grup de rebeli care foloseşte diverse tipuri de AK-uri 47, fabricate în ţări şi perioade diferite. Ziaristul C.J. Chivers a evidenţiat foarte bine felul în care s-au răspândit mitralierele AK-47, atât în cartea sa, The Gun, cât şi pe blogul său.

De asemenea, armele sunt bunuri care tind să îşi păstreze valoarea în timp şi care pot fi convertite cu uşurinţă în bani. În combinaţie cu caracterul lor durabil şi interschimbabil, acest lucru explică de ce ajung atât de repede şi uşor în zonele de conflict, acolo unde există o cerere mare pentru ele. Să cumperi arme dintr-un loc în care se găsesc în exces şi să le vinzi într-altul în care sunt foarte căutate se poate dovedi a fi o activitate extrem de profitabilă. După căderea Uniunii Sovietice, comercianţii de armament, precum Viktor Bout, au devenit extrem de bogaţi după ce au cumpărat, la preţuri foarte mici, arme care se găseau în exces în ţări ex-sovietice, precum Ucraina, şi le-au vândut mult mai scump în regiuni precum Liberia. Pe lângă bani, armele pot fi schimbate şi pe mărfuri, cum ar fi diamantele, drogurile sau chiar zahărul.

Pieţele de armament

Există trei tipuri generale de pieţe de armament. Prima dintre acestea este piaţa legală, în care armele sunt cumpărate şi vândute în conformitate cu legislaţia naţională şi internaţională. Piaţa legală de armament include, de asemenea, ajutoarele militare trimise de un guvern altui guvern, în conformitate cu legislaţia internaţională. Într-o tranzacţie legală de arme, părţile implicate completează toate documentele necesare, inclusiv certificatele de utilizator final, specificând care sunt unităţile vândute, cine le vinde şi cui. Este foarte clar cine primeşte armele şi în ce condiţii.

A doua piaţă de armament este cea care implică arme ilicite sau gri. Tranzacţiile gri de armament implică tranzacţii aparent legale, în care arme achiziţionate legal sunt transferate către o altă entitate decât destinatarul legal, cel care apare în acte. Una dintre metodele clasice de a realiza astfel de tranzacţii este fie falsificarea certificatului de utilizator final, înşelând vânzătorul, fie mituirea unui oficial din ţara de destinaţie trecută în acte pentru ca acesta să semneze un certificat de utilizator final iar apoi să permită ca transportul de arme să treacă prin ţara lui spre o altă destinaţie. Acest tip de tranzacţie este des folosit în situaţiile în care există un embargo privind înarmarea referitor la o anumită ţară (cum ar fi Liberia) sau în state în care vânzarea de arme către grupuri militante este interzisă prin lege, cum ar fi cazul Forţelor Armate Revoluţionare din Columbia.

Spre exemplu, într-o tranzacţie gri de armament, mai multe arme de calibru mic ucrainene au fost vândute Coastei de Fildeş doar pe hârtie, acestea fiind transferate ulterior către Sierra Leone şi Liberia, ţări asupra cărora ONU impusese un embargo privind înarmarea. Un alt caz a avut loc atunci când guvernul din Peru a achiziţionat din Iordania mii de arme de asalt de provenienţă est-germană, pe piaţa legală de armament, aparent, pentru a fi folosite de către armata peruviană. Mitralierele în cauză au fost mai apoi trecute în aria gri a tranzacţiilor cu arme, fiind aruncate din avion în junglele din Columbia, pentru a fi folosite de către Forţele Armate Revoluţionare pomenite mai sus.

A treia piaţă de armament este piaţa ilegală sau neagră. În această piaţă, armele sunt transferate în mod clar prin încălcarea legislaţiei naţionale şi internaţionale şi nici măcar nu există vreo încercare de a ascunde ilegalitatea tranzacţiilor prin metode precum falsificarea certificatelor de utilizator final. Transferurile de pe piaţa neagră de armament pot implica regimuri politice, aşa cum s-a întâmplat atunci când regimul Gadhafi din Libia le-a furnizat arme unor grupări teroriste precum Organizaţia Abu Nidal sau Armata Republicană Irlandeză. Statele naţionale folosesc deseori, pe ascuns, pieţele gri şi negre de armament pentru a-şi sprijini aliaţii, pentru a submina eforturile unor grupări opozante sau, pur şi simplu, pentru a-şi urmări interesele naţionale. O astfel de situaţie a ieşit la iveală în scandalul Iran-Contras din anii 1980, deşi acest caz nu a dezvăluit decât o parte infimă din tonele de arme cu care se făcea contrabandă în timpul Războiului Rece. În alte situaţii, piaţa neagră de armament poate implica actori non-statali sau chiar grupări de crimă organizată. Transferurile de arme de la grupările militare libiene către rebelii tuaregi din Mali sau de arme provenite din conflictele din Balcani către grupuri infracţionale din Europa sunt exemple în acest sens.

Unele arme sunt produse în afara fabricilor oficiale, cum ar fi rachetele artizanale şi mortierele fabricate de grupările militante palestiniene sau de rezistenţa din Siria. Mica industrie de armament ilegal din Darra Adam Khel, Pakistan, furnizează de ani buni arme către militanţii şi triburile situate de o parte şi de alta a graniţei dintre Pakistan şi Afganistan.

Circuitele de arme îndreptate către Siria

În prezent, pe piaţa legală, regimul Preşedintelui sirian Bashar al Assad primeşte arme de la Rusia. În acelaşi timp, regimul primeşte arme şi de la Iran, dar, având în vedere că Rezoluţia ONU 1747 îi interzice Iranului să exporte arme, aceste tranzacţii sunt ilegale sau au loc pe piaţa neagră.

La fel, transferurile de arme din Iran şi Siria către aliatul regimului al Assad, gruparea Hezbollah, sunt ilegale conform Rezoluţiei ONU 1701. Armele avansate tehnologic din China au găsit şi ele o cale de a ajunge în arsenalul Hezbollah, cum ar fi, de exemplu, racheta anti-navă C-802 folosită în atacul din iulie 2006 îndreptat către o corvetă israeliană, Hanit. Se pare că Hezbollah a primit aceste arme din Iran, care a cumpărat o parte din rachete din China şi a fabricat propriile copii după acestea.

Grupările rebele din Siria sunt destul de divizate. Circuitele armelor către aceste grupări reflectă această diversitate, care este vizibilă şi la nivelul actorilor implicaţi în înarmarea lor. Până în prezent, Statele Unite şi UE au impus restricţii privitoare la înarmarea directă a rebelilor, însă eforturile ascunse de a facilita aprovizionarea rebelilor cu arme din alte surse continuă de mai bine de un an.

Unul din motivele care au determinat prezenţa SUA în Benghazi, Libia, a fost acela de a facilita circuitul de arme libiene către rebelii sirieni. Din punctul de vedere al americanilor, furnizarea de arme către Siria nu numai că îi ajută pe rebelii de acolo, însă fiecare rachetă sol-aer portabilă trimisă în Siria pentru a fi lansată către un elicopter sau un MiG al regimului înseamnă o şansă în minus ca militanţii libieni să poată intra în posesia unei astfel de rachete. În plus, susţinerea circuitului de arme din Libia către Siria face ca armele din Libia să devină mai scumpe, reducând astfel capacitatea grupărilor de miliţie locală sau a grupărilor militante regionale, cum ar fi al Qaeda din Maghrebul Islamic sau Boko Haram, de a-şi procura arme din această ţară.

Deşi guvernele din SUA şi din Turcia sunt implicate în procesul transferării armelor din Libia în Siria, canalul prin care circulă acestea ţine de piaţa neagră. Mitralierele austriece Steyr Aug şi grenadele de mână fabricate în Elveţia aflate în posesia rebelilor au fost cumpărate de Arabia Saudită şi de Emiratele Arabe Unite prin intermediul unor canale legale, însă, după mai mulţi ani, au fost redirecţionate către rebeli prin piaţa neagră. Nu am văzut documente privitoare la armele croate vândute către Arabia Saudită şi trimise apoi către rebelii Sirieni prin Iordania, aşa că îmi este greu să judec dacă a fost vorba despre arme vândute legal saudiţilor şi direcţionate, prin tranzacţii gri ilicite, către Siria sau dacă a fost vorba despre un transfer clandestin în întregime, realizat pe piaţa neagră.

Evident, armele furnizate de Statul Islamic Irak grupării Jabhat al-Nusra şi altor grupări rebele de orientare jihadistă reprezintă alte cazuri de transfer pe piaţa neagră de armament. Însă unele grupări au cumpărat arme cu bani lichizi de pe piaţa neagră din Liban şi Turcia, în timp ce altele au achiziţionat arme chiar de la oficiali corupţi din cadrul regimului sirian. Bineînţeles, rebelii au ocupat şi câteva depozite importante de armament ale guvernului.

Dacă facem un pas înapoi ca să privim tabloul în ansamblu, devine clar că, pe măsură ce aceste canale diferite introduc tot mai multe instrumente ale războiului în Siria, mişcările lor individuale încep să se lege şi să orchestreze împreună o groaznică simfonie a morţii. Simfonia aceasta din Siria ar putea să mai ţină câţiva ani, dar, staţi liniştiţi, la scurt timp după crescendo-ul ei final, forţele economice se vor pune din nou în mişcare pentru a se asigura că armele durabile şi interschimbabile folosite în acest teatru de operaţiuni vor ajunge în următorul punct fierbinte de pe mapamond.