Există o umbră care de 35 de ani ţese o pânză în fundalul a tot ce se întâmplă în Orientul Mijlociu şi în jur, de la finanţarea mujahedinilor din Afganistan, la războiul din Irak şi recent în Siria, Egipt, Liban: Prinţul Bandar Al Sultan, şeful Securităţii Arabiei Saudite. Atât prietenii cât şi duşmanii îl numesc Bandar-Bush, din momentul în care George W. spus că este unul din familie. De fapt, el a fost avertizat înainte de decizia de a invada Irakul, de către secretarul de stat, Colin Powell.

Căzut în dizgraţie, dat drept mort, în vârstă de 64 de ani, Bandar este întotdeauna prezent pentru a distribui valize întregi de petrodolari în apărarea singurului regat fundamentalist, a celui mai conservator din lume. Acum, ţinta lui numărul unu este Iranul (a declarat de curând că pentru Riad este mai bun Israelul) şi pentru a ajunge acolo trebuie să treacă prin Siria şi Liban. Între timp, în ciuda tuturor celor care au explicat cum că noul emir din Qatar nu a schimbat nimic, el a anihilat ambiţiile internaţionale de la Doha şi a umplut cuferele generalilor egipteni pentru a elimina Frăţia Musulmană, islamică, da, dar prea independentă.

Planurile sale nu sunt lipsite de mărime, pe 31 iulie a avut o întâlnire faţă-în-faţă de patru ore cu Putin. Potrivit „Rusia Today”, care citează un diplomat european anonim, Bandar i-a pus pe masă acestuia un contract de 15 miliarde de dolari în achiziţionare de arme ruseşti. În schimb Bandar-Bush i-a cerut o favoare lui Putin: să renunţe la Assad şi să nu blocheze nicio rezoluţie a ONU pentru o No-Flying Zone peste Siria. Fapt acum depăşit de evenimente.

Nu numai atât, dar aşa cum a relatat „Asia Times Online” odată controlată Siria, Riad-ul a dat garanţia că orice ţară din Golf ar putea investi în conducta qatara pentru a aduce gaz în Europa trecând prin întreaga ţară „eliberată”, lăsând, astfel laţul Gazprom în jurul gâtului Uniunii. Dar Putin nu are nevoie de banii saudiţi, se teme mai degrabă că salafismul extremist, finanţat de Riad poate inflama Caucazul. Între Groznîi şi Alep sunt doar 900 km.

Afacerile cu arme sunt o specialitate a casei Bandar: în 1985, când prinţul era ambasador în SUA, a încheiat un acord cu Margaret Thatcher, celebra afacere Al Yamamah, în care saudiţii s-au angajat să cumpere 40 miliarde de lire sterline în arme britanice. Un miliard de lire sterline a ajuns în două conturi arabe pe care Bandar le utiliza pentru cheltuieli personale (s-a afirmat că nu au existat diferenţe între ambasadă şi fondurile ambasadorului). Guvernul lui Blair a tratat scandalul cu mănuşi, de teamă să nu pierdă contracte militare valoroase şi afacerea s-a terminat în gol.

Evoluţiile recente l-au încântat pe Bandar, care de mult timp dă arme şi bani rebelilor sirieni. Efectele se văd: cruciala bază aeriană Menagh, aproape de Alep, a fost capturată cu mai mult de o lună în urmă, datorită luptătorilor jihadisti străini, inclusiv doi atentatori sinucigaşi (unul era saudit), care s-au sacrificat cu un tanc plin de explozive, împotriva armatei. De asemenea, au fost decisive armele anti-tanc oferite de Riad împreună cu Turcia.

Dacă pică Siria, pică de asemenea şi Libanul. Prinţul ştie: este el cel care i-a dictat linia lui Saeed Hariri, liderul Partidului sunnit. Influenţa sa ajunge la preşedintele Suleiman şi la Prim-ministrul desemnat Tammam Salam, iar Falanga Creştină se agaţă de cuvintele lui. Chiar şi cameleonul Jumblatt merge la Riad pentru a-i prezenta planurile sale. Scopul său este: nici un guvern cu şiiţi Hezbollah.

În cazul în care Damascul cade, Hezbollah este încolţit. În ultimul discurs, liderul mişcării Nasrallah, l-a acuzat pe Bandar că este în spatele valului de atacuri care a lovit Libanul: „Vor să declanşeze conflicte sectare”, a spus el. Bandar, evident, nu comentează, visul său este Noul Orient Mijlociu, pe care încă din 2000 a încercat să-l construiască împreună cu prietenii lui, Bush şi Cheney.