Luni, 9 septembrie, începând cu ora 10.00, la Cercul Militar Naţional se va desfăşura masa rotundă cu tema: „100 de ani de la al Doilea Război Balcanic”.

Dezbaterea este organizată de Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din cadrul Departamentului pentru politica de apărare şi planificare, Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române şi Cercul Militar Naţional.

La un secol distanţă de acest conflict regional, care este considerat un preludiu al „Marelui Război” din anii 1914-1918, specialişti militari şi civili din ţară şi străinătate vor aborda o problematică largă, încercând să-i descifreze geneza, desfăşurarea şi consecinţele. Un loc important în cadrul dezbaterilor va fi consacrat rolului României în criza balcanică din anii 1912-1913.

Primul război balcanic a izbucnit pe fundalul unui Imperiu Otoman slăbit de presiunile reformatoare interne – Revoluţia Junilor turci – şi de mişcările pentru cucerirea independenţei, fie în cancelariile europene, cazul Bulgariei, fie pe câmpul de luptă ale celorlalte: Serbia, Grecia, Albania. Până la momentul obţinerii independenţei, toate statele balcanice au fost alături pentru cauză. După obţinerea neatârnării, au început disputele pentru împărţirea teritoriului fostului Imperiu Otoman – partea sa europeană, transmite RRA.

Bulgaria dorea refacerea teritorială a ţaratului lui Simeon, de dinaintea stăpânirii otomane, cu mult peste delimitările teritoriale din 1912. Încurajaţi după 1908 de Rusia, bulgarii cereau toată Dobrogea şi gurile Dunării.

Grecia încerca să fructifice proiectul politic „Mega Ellada” cu capitala la Constantinopol (Istambul) cu oraşele Izmir şi Antiohia, insula Cipru şi Trabzon, întreaga Macedonie, Tracia şi Epirul şi toată Marea Egee. Macedonia a mai fost reclamată şi de Serbia şi Bulgaria, tot în întregime.

Serbia pretindea hegemonia în Balcani pe fostele graniţe ale Imperiului sârbo-bizantin al lui Duşan Ştefan, cu ieşire la Marea Egee şi Adriatica. Sârbii mai doreau Bosnia, Voivodina, Kraina şi Banat, atunci provincii ale Austro-Ungariei. Între acestea, Muntenegru şi Albania urmau să fie la rândul lor împărţite.

Nici nu se uscase bine cerneala pe tratatul de la Londra, în care Bulgaria părea favorită, că a doua zi a izbucnit din nou conflictul de data aceasta între Serbia, Grecia, România, iar de cealaltă parte, Bulgaria. România fusese neutră în timpul primului război balcanic.

Pacea de la Bucureşti a adus multă bucurie în tabăra Greciei – un adversar al Rusiei de la înăbuşirerea mişcării Eteria – a Serbiei şi multă amărăciune la Sofia, Bulgaria fiind sancţionată pentru îndrăzneala sa. Armata bulgară primise consiliere de la Germania, la un moment dat după respingerea celor două fronturi sârb şi grecesc, bulgarii trecuseră la contraofensivă, însă intrarea României în război a sufocat situaţia frontului, ajungându-se rapid la pace.

Din punct de vedere militar, România nu s-a expus decât într-o foarte mică măsură, trupele combatante au suferit pierderi de cel mult o sută de oameni. Mai aprigă a fost epidemia de holeră.

Strategic, România a câştigat Cadrilaterul, o nouă provincie cu populaţie de origine etnică compozită: bulgari, români şi turco-tătară, însă importantă fiindcă stabilea un cap de pod la ofensiva Bulgariei animată de idealuri de expansiune în epocă.

Cadrilaterul (organizat în două judeţe, Durostor şi Caliacra) fusese considerat de Bucureşti drept o compensaţie la pierderea celor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail si Bolgrad) în favoarea Rusiei, în virtutea Tratatului de pace de la San Stefano.