Timp de jumătate de secol, la 40 km de Paris, experţii în armament au produs şi testat agenţi toxici, pentru dotarea Franţei cu un arsenal letal. Dezvăluirea a fost făcută pentru „Le Nouvel Observateur” de unul dintre oamenii-cheie ai acestui program ultrasecret, cunoscut doar de un număr infim de iniţiaţi.

Inginerul militar Daniel Froment, 72 de ani, astăzi la pensie, a relatat viaţa la centrul de studii de la Bouchet, un ansamblu militar secret, aflat în Essonne, unde a lucrat între 1965 şi 2006, despre care nimeni nu a mai povestit până acum. De meserie chimist, el a relatat despre testele efectuate pe animale, inclusiv în anii 1990, dar şi despre efectele teribile ale unor produse pe care le-a fabricat de-a lungul anilor, departe de privirile publice. Oficial, el lucra pentru protecţia militarilor. În realitate, punea la punct agenţi toxici militari, scopul nedeclarat vreodată fiind dotarea Franţei cu un vast arsenal chimic.

Rupând tăcerea de decenii, el a vorbit în faţa ziariştilor de la „Nouvel Observateur” despre acorduri secrete care au legat Franţa de Statele Unite în domeniul cercetării militare chimice. Daniel Froment, care consideră că a venit momentul-problemă, a relatat ce ştia despre faimoasele arme de distrugere în masă care au „justificat” invazia Irakului în 2003 şi ce ştia despre asaltul mortal cu gaz toxic într-un teatru din Moscova anul trecut. Şi despre diversele sale misiuni secrete în străinătate, în Iugoslavia sau Libia. Este momentul în care se va celebra a 100-a aniversare a marelui război, în timpul căruia au fost gazaţi atâţia oameni, momentul în care Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice a primit Premiul Nobel pentru Pace. Froment nu s-a lăsat fotografiat, precizând că nu doreşte să fie recunoscut pe stradă, el fiind ultimul dintre specialiştii din ţară care au participat la fabricarea unui potenţial arsenal chimic în Franţa, ultimul care a cunoscut faza de înarmare ofensivă, dar şi cea de dezarmare.

Arsenalul din epoca Regelui-Soare

Centrul de studii de la Bouchet, aflat la 40 km sud de Paris, se afla într-un vechi arsenal datând din epoca lui Ludovic al XIV-lea, pe o suprafaţă de circa 15 ha, protejată de ziduri înalte şi de bariere. Totul depindea de Direcţia Generală pentru Armament şi în centru lucrau circa 200 de persoane, dintre care 50 pentru chimie, restul pentru biologie şi protecţie. În 20 de clădiri, izolate unele de altele. Munca era interesantă, dar periculoasă. În Departamentul Chimie pe care Daniel Froment l-a condus în anii 1990 erau reactoare cu care se puteau produce zilnic câteva kg de agenţi toxici. Se lucra cu combinezoane de protecţie integrală, la finele zilei de lucru duşul fiind obligatoriu, ca şi un eşantion de sânge pentru depistarea ratelor enzimelor şi asigurarea că oamenii nu au fost contaminaţi. În laboratoare se testa toxicitatea pe animale - şoareci, câini şi porci. După 1980, aceste testări pe animale au încetat şi s-a trecut la ordinatoare.

În cartea „War of Nerves”, apărută în 2006, unul dintre cei mai buni specialişti americani în arme chimice, Jonathan Tucker, asigura că în anii 1960 Franţa a produs mai multe zeci de tone de sarin şi 400 hg de VX în uzina de la Braqueville, de lângă Toulouse. Datele sunt contestate de Froment.

Expertul francez arată că la mijlocul anilor ’60 s-au studiat şi testat noi concepte – incapacitatea şi agenţii binari. Primele sunt produse care neutralizează dar nu ucid. Ideea, utopică într-un fel, era de a face războiul chimic mai uman. Era perioada dezvoltării psihiatriei şi a produselor psihotrope. Cu o astfel de incapacitate, nu ai posibilitatea de mişcare, nu răspunzi la ordine, ameţeşti şi vomiţi. Cu halucinaţii şi o stare proastă, sunt necesare câteva săptămâni pentru recuperare. Dar nu s-a trecut la faza producerii acestor agenţi.

În ce priveşte cercetările asupra armelor chimice binare, Froment a precizat că doar americanii au declarat că deţin un arsenal de acest tip. Este vorba de doi agenţi puţin nocivi care, amestecaţi, produc o toxină. Aceşti agenţi chimici se pun în două cutii separate în interiorul unui obuz. Când i se dă foc, cutiile sunt zdrobite prin acceleraţie, se deschid şi cei doi agenţi chimici se amestecă, iar sinteza se face în câteva secunde.

„Acacia”

Acacia era numele de cod al programului secret de armament chimic binar lansat în 1986 de preşedintele Mitterrand şi oprit tot de el după trei ani, înainte de trecerea la fabricarea masivă. Ideea era ca după o fază de studiu să se treacă la crearea unui arsenal chimic în termen de doi ani.

Froment era însărcinat cu aprovizionarea de produse chimice pentru o autonomie, un acces rapid la precursori, adică produse care intrau în componenţa agenţilor toxici, şi excluderea dependenţei exterioare. Industria chimică franceză era suficient de performantă şi au fost făcute contracte cu uzinele capabile să furnizeze produsele necesare.

Totul s-a oprit la finele anilor 1980, când marile puteri au decis că venise ora dezarmării chimice. Discuţiile au durat peste două decenii, dar negocierile s-au accelerat în 1989, când s-a încheiar Războiul Rece şi după gazarea kurzilor din Halabja, în Irak, care a bulversat opinia publică internaţională. Din 1970, sovieticii susţineau că nu au produs niciodată arme chimice, dar dintr-o dată ei au anunţat că deţineau peste 40.000 tone, din care 4.800 soman, gaz antidot pentru sarin, iar americanii 32.000 tone. Toţi erau mulţumiţi să se debaraseze de armele chimice.

În octombrie 2002, în luarea de ostatici la Teatrul Dubrovka din Moscova, forţele speciale ruseşti au utilizat un produs toxic necunoscut, care a ucis 100 de persoane. Produsul s-a dovedit a fi BZ, care nu figurează pe lista produselor interzise de către Convenţia din 1993. În 2003, Daniel Froment a fost consilier pentru Hans Blix, şeful inspectorilor ONU în Irak, şi i-a spus că nu crede că irakienii dispun de un stoc chimic operaţional militar, temere pe care le-a împărtăşit-o şi autorităţilor franceze, dar americanii erau decişi să intervină.

Expertul francez consideră că în cazul Siriei, deşi acordul ruso-american semnat în septembrie prevede distrugerea tuturor armelor chimice până la jumătatea lui 2014, obiectivul nu poate fi atins. Hidroliza nu se aplică decât produselor în vrac, dar asta lasă deschisă problema muniţiilor încărcate, care nu pot fi distruse total decât într-un incinerator. Şi sunt necesari doi ani pentru a fabrica unul.