Pe 10 noiembrie se împlinesc 170 de ani de la înfiinţarea artileriei moderne române, când domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, după o călătorie la Constantinopol, a adus în ţară 4 tunuri calibru 80 mm primite în dar de la sultan “să slujească în paza bunei rânduieli şi a liniştii obşteşti” şi a emis porunca domnească nr. 198, “actul de naştere al artileriei române moderne ca armă de sine stătătoare”.

Începuturile artileriei se pierd în negura vremurilor, deşi noţiunea de artilerie a apărut destul de recent la scara istoriei, pe la mijlocul veacului al XV-lea. Termenul “artilerie” derivă din verbul arhaic francez “artiller”, care înseamnă arta de a construi şi mânui, pe timpul luptelor, diferite maşini de război.

Dar această maşină de război, cum este tunul, nu este o maşină oarecare! “În această maşină (tun) se razimă toată puterea pedestrimii, toată splendoarea călărimii, cu un cuvânt toată puterea războiului”, observa cronicarul polonez L. Gorecki! De aceea, comandanţii militari, din toate timpurile, au învăţat că ştiinţa folosirii acestei arme puternice este o datorie pentru ei. Napoleon o spune direct: “Un comandant care nu ştie să folosească această puternică armă din subordine, care nu are consideraţii pentru nevoile artileriei nu ar trebui să o comande niciodată”.

Şi în istoria armatei noastre, ca pretutindeni în lume, artileria a ţinut pasul cu timpul. Ea a cunoscut dezvoltările pe care le-a cerut necesitatea îndeplinirii misiunilor ce i-au fost puse înainte de către strategi. Mai întâi cerinţele de cantitate, apoi, tot mai mult influenţată de costuri, cerinţele de calitate! Iar astăzi asistăm la o nouă provocare: artileria trebuie să facă pasul spre devenirea ei sistem integrat şi integrant pe câmpul de luptă 3D, controlat informaţional.

Artileria continuă să fie principala forţă de sprijin cu foc din compunerea Forţelor terestre. Şi, mai mult, ea nu este doar o simplă armă, ci, astăzi, a devenit “un domeniu complex de aplicare a ştiinţelor” (Gl.bg. dr. Eugen POPESCU). Sau, după cum scria generalul Alexandru Tell în primul număr al Revistei artileriei, “cunoştinţele armei noastre formează o ştiinţă proprie care îmbrăţişează tot felul de arme”.



O datã memorabilã în istoria artileriei române: 10 noiembrie 1843. Prima Baterie de artilerie.

În anul 1843, domnitorul ţãrii Româneşti, Gheorghe Bibescu, întreprinde o cãlãtorie la Constantinopol. La înapoiere sultanul îi dãruieşte patru tunuri cu ţeava din bronz (calibru 80 mm) ca “sã slujeascã întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti”.

Dominaţiile strãine – îndeosebi dominaţia otomanã şi a domniilor fanariote – au slãbit ţara din toate punctele de vedere, inclusiv sub aspectul potenţialului ei militar. Un eveniment care a grãbit procesul de renaştere a armatei naţionale a fost pacea de la Adrianopol, încheiatã în urma rãzboiului ruso-turc din anii 1828-1829. În baza “Regulamentului ostãşesc pentru miliţia naţionalã a Principatului Valahiei” şi a “Regulamentului pentru miliţia naţionalã a Moldovei”, în anul 1830 s-a trecut la organizarea noilor oştiri pãmântene.

În anul 1835, Adunarea Naţionalã din ţara Româneascã a propus introducerea artileriei în organizarea armatei naţionale. Motivând necesitatea reînfiinţãrii acestei arme, membrii adunãrii fãceau referiri la tradiţia ei, arãtând cã este necesarã “cumpãrarea de tunuri pentru desãvârşirea şi împodobirea organizaţiei regulatei oştiri ce avem, cum şi spre cuviinţa sãrbãtorilor naţionale, pentru un stat ca acesta, care şi mai înainte nu era lipsit de aceastã podoabã”. Dar abia în anul 1841 a fost întocmit un proiect de lege pentru constituirea primei baterii de artilerie. Numai cã lipseau tunurile. 10 noiembrie 1843 este pentru istoria artileriei române o datã memorabilã, un nou punct de plecare, ce marcheazã începutul procesului devenirii artileriei moderne în ţara noastrã.

În anul 1835 Moldova avea doar un singur tun. Abia în anul 1849, când noul domnitor, Grigore Al. Ghica, prezent la Constantinopol cu ocazia investiturii, primeşte din partea sultanului 5 tunuri, se constituie şi în Moldova prima baterie de artilerie, formatã din 6 tunuri trase de atelaje a câte 4 cai. Încadrarea a fost fãcutã cu ofiţerii şi militarii care efectuaserã pregãtirea în Rusia precum şi cu ofiţeri şi soldaţi luaţi de la unitatea de infanterie din Iaşi.

Primul divizion de artilerie (1854) şi primul regiment de artilerie (1860)

1843-1850 sunt anii organizãrii primelor baterii de artilerie în ţara Româneascã şi Moldova, a înfiinţãrii unor turnãtorii proprii în Munţii Apuseni, a folosirii tunurilor în luptele purtate pentru realizarea unor idealuri la care poporul român aspira de veacuri.

Anii care au urmat au constituit, pe multiple planuri, expresia aceluiaşi proces evolutiv al artileriei române. În anii 1853-1854 bateriile de artilerie din ţara Româneascã şi Moldova au luat parte la rãzboiul ruso-turc, distingându-se prin precizia tragerilor executate în luptele de la Brãila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov etc. Dupã terminarea rãzboiului, pentru o perioadã de aproape cinci ani, oştirile ţãrilor române au rãmas fãrã artilerie, pentru cã trupele ţariste, la retragerea lor au luat cu ele şi materialul cu care erau dotate bateriile române.

În anul 1855, pentru instruirea servanţilor din Moldova au fost aduse la Iaşi, de la Galaţi, douã tunuri care zãcuserã în Dunãre de pe timpul rãzboiului ruso-turc din anii 1828-1829.

În luna februarie 1857 au fost achiziţionate din Austria 6 tunuri, 2 obuziere, 8 chesoane, precum şi caii cu harnaşamentul necesar. Cu acest material a fost constituitã o baterie de artilerie cãlãreaţã formatã din 8 piese, comandatã iniţial de cãpitanul Filipescu şi apoi de cãpitanul Tobias Gherghel.

Aceastã baterie a fost dealtfel singura baterie existentã în Principatele Române pânã în anii Unirii.

Conform unui decret dat de domnitorul Cuza la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente sau contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe douã divizioane), al cãrui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel. Ajutorul şefului regimentului a fost numit maiorul Haralambie Nicolae, şeful divizionului întâi a fost numit cãpitanul Herkt Enric, iar şeful divizionului al doilea a fost numit cãpitanul George Manu.

Înfiinţarea “Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie”, construirea Arsenalului, Pirotehniei şi Fabricii de pulbere.

De la începuturile organizãrii ei pe fundamente moderne, artileria se impune ca o armã complexã. Devenirea ei priveşte nu numai organizarea, ci şi, dotarea, reglementarea şi instrucţia.

Existenţa şi funcţionarea ei ridicã probleme de ordin logistic din ce în ce mai grele. “Prãfurii”-le, atelierele de reparat armament, precum şi depozitele existente încã dinaintea Unirii Principatelor, atât în Moldova, cât şi în ţara Româneascã, nu mai satisfãceau exigenţele în creştere impuse de funcţionarea structurilor acestei arme. Se cerea, de asemenea, o concepţie unitarã şi o coordonare eficientã în acest domeniu vital pentru capacitatea artileriei de a-şi îndeplini misiunile, cum este cel al asigurãrii cu material, muniţii şi al întreţinerii.

La 23 noiembrie 1861, în baza aprobãrii domnitorului Al.I.Cuza, este emis Înaltul ordin de zi nr. 344 prin care Direcţia Stabilimentelor de material de artilerie se organizeazã pe 3 secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere.

Primele reglementãri privind conducerea, instrucţia şi întrebuinţarea în luptã a artileriei.

Concomitent cu mãsurile de dotare şi organizare (între timp, concomitent cu achiziţionarea de armament de artilerie belgian şi francez, se mai înfiinţeazã baterii de artilerie), viaţa în bunã rânduialã în cadrul acestei arme cere reglementãri speciale privind conducerea, instrucţia şi folosirea în luptã.

În perioada Unirii Principatelor pregãtirea ofiţerilor care au încadrat bateriile de artilerie s-a fãcut îndeosebi în şcolile militare comune tuturor armelor, şcoli înfiinţate încã din anii 1847 (la Bucureşti) şi 1856 (la Iaşi) şi apoi unificate, în 1860. Un numãr restrâns de ofiţeri au fost trimişi pentru specializare în strãinãtate, la şcolile sau unitãţile de artilerie in Rusia, Prusia, Belgia, Franţa.

La baza pregãtirii cadrelor de comandã şi a trupei iniţial au stat regulamentele strãine, traduse în limba românã, precum şi experienţa celor câţiva ofiţeri de artilerie pregãtiţi în strãinãtate. Ofiţerii mai tineri s-au format în cadrul bateriilor, învãţând de la cei vârstnici sau prin aplicare noilor regulamente în procesul de instruire a trupei.

În 13 mai 1860 apare “Legea pentru instrucţiunea armatei Principatelor Unite Române” cu modificãri importante privind statutul corpului subofiţerilor de toate armele. Aceastã lege prevedea înfiinţarea la Bucureşti “de detaşamente model de toate armele pentru formarea de instructori ai armatei” (care erau subofiţeri n.a.).

În septembrie 1860 este publicat în Monitorul oastei primul regulament de trageri pentru artileria românã, întocmit de maiorul George Manu şi intitulat “Teoria dãrii”. Semnificativ pentru acel timp este faptul cã acest regulament (constituit, de fapt, dintr-un ciclu de studii al autorului) a tratat probleme de cea mai mare actualitate pentru noua etapã de organizare a artileriei române, ca de pildã: principiile organizãrii artileriei, organizarea instrucţiei de specialitate şi a tragerii, executarea focului asupra obiectivelor fixe şi în mişcare, explicarea fenomenelor de balisticã interioarã şi exterioarã pe bazã de scheme şi schiţe etc.).

În septembrie 1864 este tipãrit şi transmis la unitãţile de artilerie “Regulamentul asupra manevrelor şi evoluţiilor bateriilor înhãmate de tunuri de patru, ghintuite”. Regulamentul cuprindea o serie de prevederi pentru instrucţia întrunitã a bateriei de artilerie, trecerea de la o formaţie la alta, punerea în poziţie de tragere, modul de executarea focului în diferite forme ale luptei, pãrãsirea poziţiei de tragere şi deplasarea bateriei într-o altã poziţie.

În octombrie 1865 apare “Regulamentul asupra serviciului la gurile de foc ghintuite”, în baza cãruia s-a executat serviciul la tunuri în unitãţile de artilerie ale armatei române. Regulamentul cuprinde mai multe capitole care se referã la: noţiunile privind elementele traiectoriei, corecţia de derivaţie şi unghiul de teren şi de înclinaţie a roţilor, descrierea şi mânuirea înãlţãtorului, modul de apreciere a distanţei, funcţiile servanţilor la tun, instrucţia întrunitã a acestora, instrucţia plutonului de artilerie, a bateriei ş.a.

În octombrie 1867 este tipãrit “Regulamentul exerciţiilor tunarului cãlare”, pe baza cãruia începe sã se execute instrucţia cãlare în unitãţile de artilerie ale armatei române.

Primele mãsuri vizând pregãtirea ofiţerilor armei artilerie.

n mai 1872, în baza propunerilor generalului Ion E. Florescu, ministrul de rãzboi, în cadrul Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, s-a înfiinţat, prin Înaltul Decret nr. 824/1872, o secţie pentru armele speciale, între care a fost şi artileria. Aceastã mãsurã dã Scolii Militare de Infanterie şi Cavalerie (înfiinţatã în anul 1847) un caracter mixt, pregãtirea elevilor urmând douã direcţii: pregãtirea elevilor ca ofiţeri în arma infanteriei şi cavaleriei, şi pregãtirea, apoi, a ofiţerilor-elevi care urmau specializarea în armele artileriei şi geniului. Dar, totodatã, se constatã prin aceastã mãsurã un important progres. Se recunoştea prin aceasta cã pentru mânuirea armamentului de artilerie nu sunt suficiente cunoştinţele ce dau calificare unei persoane ca ofiţer de infanterie. Ofiţerul de artilerie trebuia sã ştie ceea ce ştie ofiţerul de infanterie şi încã ceva, ce îi dã o calificare aparte: ştiinţele care fundamenteazã tactica şi tragerile artileriei, pe de o parte, şi arta întrebuinţãrii în luptã a artileriei pe de altã parte; şi nu în ultimul rând, ştiinţa de a lucra în echipã.

La 10 octombrie 1872, prin Înaltul decret nr. 1900, se înfiinţeazã corpul guarzilor de artilerie şi geniu, format din trei categorii de guarzi: clasa I, asimilaţi gradului de cãpitan, clasa a II-a, celui de locotenent, clasa a III-a, celui de sublocotenent.

În luna septembrie 1875 se desfiinţeazã “Inspectoratul armelor speciale” şi ia fiinţã “Inspectoratul artileriei”, la conducerea cãruia este numit colonelul George Manu.

Organizarea artileriei (1878 – 1916)

Considerentele care au determinat modificãrile structurale în cadrul armatei române au stat şi la baza organizãrii şi înzestrãrii unitãţilor de artilerie. Noile cerinţe ale câmpului de luptã, multitudinea misiunilor şi rolul tot mai important al artileriei în luptã au dus la împãrţirea artileriei în categorii bine distincte. În concordanţã cu întrebuinţarea diferitelor guri de foc pe câmpul de luptã, cu mãrimea calibrelor etc. au fost create urmãtoarele categorii de artilerie: artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate şi artileria antiaerianã.

Artileria de câmp, în cadrul cãreia la început s-a fãcut distincţia între artileria divizionarã şi artileria de corp de armatã, s-a completat treptat şi cu alte categorii: artileria cãlãreaţã, artileria grea, artileria regimentarã, artileria teritorialã.

Artileria de munte s-a dezvoltat mai încet în raport cu celelalte categorii de artilerie. Prima baterie de artilerie de munte a fost înfiinţatã în anul 1883, iar a doua în anul 1884. În anul 1913 a fost înfiinţat Divizionul de tunuri de munte de 75 mm (Curtea de Argeş) constituit pe patru baterii. Dupã aproape doi ani, la 1 ianuarie 1915, a fost înfiinţat şi Divizionul de tunuri de munte de 63 mm. În anul 1916 cele douã divizioane au fost unite în Regimentul 1 artilerie munte, cu reşedinţa la Târgu-Jiu. Fiecare divizion avea în compunerea sa câte trei baterii.

Artileria de cetate, denumitã iniţial artilerie de asediu, a fost creatã ca o categorie distinctã datoritã executãrii lucrãrilor de fortificaţii din jurul oraşului Bucureşti şi din zona Focşani-Nãmoloasa- Galaţi. Primele subunitãţi, douã companii de asediu, au fost înfiinţate la 1 aprilie 1885. Acestea au fost ataşate Regimentului 2 artilerie, care rãspundea de pregãtirea de luptã a militarilor, încadrarea cu efective şi asigurarea cu cele necesare traiului şi instrucţiei. În aprilie 1888 au luat fiinţã încã douã companii de asediu, care au constituit, împreunã cu cele douã companii existente, Batalionul de asediu, subordonat tot Regimentului 2 artilerie. La 1 aprilie 1890 acestui batalion i s-au adãugat încã douã companii, devenind unitate corp aparte. La 22 mai 1890 a luat fiinţã Regimentul 1 de asediu, organizat pe douã batalioane, fiecare a cinci companii. Între anii 1893-1894 numãrul companiilor de asediu a fost sporit la douãzeci. Batalionul de asediu de la Bucureşti s-a transformat în Regimentul 2 artilerie de asediu.

Artileria antiaerianã a luat fiinţã la 15 august 1916, odatã cu constituirea Corpului apãrãrii antiaeriene, sub comanda cãpitanului Gheorghe Ciurea. Corpul a fost compus din 6 baterii de tunuri de 75 mm, o baterie de tunuri de 57 mm, 8 secţii de mitraliere, 20 secţii de proiectoare de 90 cm şi 22 posturi de observare. Toate aceste unitãţi au fost afectate oraşului Bucureşti, pentru apãrarea împotriva aeronavelor. În preajma intrãrii României în rãzboi, în vederea apãrãrii antiaeriene a Depozitului de muniţii de la Lãculeţe, a Fabricii de pulbere de la Dudeşti şi a podului de la Cernavodã, Corpul apãrãrii antiaeriene a fost întãrit cu încã 16 tunuri calibrul 75 mm, md. 1880, 7 tunuri de 57 mm (modificate de locotenent-coloneii Gabriel Negrei şi Stefan Burileanu) şi 8 mitraliere.