- Gândurile de suicid le aveam din decembrie şi poate nu am scăpat de ele nici acum (...) Aveam arma la mine şi tot timpul aveam gândul ăsta: mă vedeam cu arma în gură, cu....
- Câte tentative de sinucidere aţi avut?
- Trei tentative. Ultima, acum două-trei săptămâni. Când aveam programat primul interviu (...) De ce aceste tentative, de ce gândurile astea?

Discuţia se opreşte. Plânge şi încearcă să se controleze. Îşi bagă din când în când câte un deget în gură şi strânge cu dinţii de unghie, pentru a se calma. Îşi scoate o batistă din buzunar şi îşi şterge nasul. Îl lăsăm cu gândurile lui, să se liniştească.

Priviţi imaginea de mai jos: vi se pare, cumva, că acest om nu există?

Noi, românii, nu am avut niciun caz de stres posttraumatic în rândul militarilor noştri. Am trimis peste 30.000 în ultimii ani numai în Irak şi Afganistan. Peste 130 s-au întors răniţi. 25 au murit. Şi totuşi, zero cazuri. Asta ni s-a spus, timp de peste un an de zile, de câte ori am întrebat vreun oficial al Armatei române cum se face că, dintre toate armatele aliate, a noastră este singura neatinsă de această rană invizibilă a războiului care este stresul posttraumatic. Oficialii armatei spun că românii sunt tari, sunt pregătiţi, sunt testaţi, evaluaţi, monitorizaţi. Aceiaşi oficiali ne explicau că militarii români se apără „cu simţul umorului”. Iată ingredientele care îl fac pe român infailibil în faţa uneia dintre cele mai des întâlnite tulburări de sănătate mintală din istoria conflictelor armate.

Astăzi, „Gândul” vă prezintă un om care, dacă dăm crezare Armatei, nu există. Un militar român diagnosticat cu stres posttraumatic (TSPT/PTSD) chiar de specialiştii Armatei şi tocmai în perioada în care nouă, jurnaliştilor „Gândul”, ni se spunea că aşa ceva nu există. Un militar care nu mai e militar acum, pentru că, după ce a fost diagnosticat cu TSPT, a fost scos repede din sistem. A fost pensionat pe caz de boală obişnuită, pentru că, în ochii comisiei de pensionare, stresul posttraumatic survenit în urma unei misiuni în Afganistan nu este o boală profesională. Acest militar invizibil în faţa statisticilor Statului Major General s-a trezit, la un an după ce s-a întors din Afganistan, cu o pensie de 571 de lei, scos din sistemul în care şi-a petrecut 20 de ani din viaţă.

În ziua primului interviu pe care urma să îl avem cu Florin Jalaboi, a încercat să se sinucidă luând un pumn de pastile. Era a treia încercare. După o zi în aşteptarea unui semn de la el, ne-a sunat: „Am fost la spital, am avut nişte probleme iar şi nu am putut să vă sun”. L-am întrebat dacă e bine, ne-a spus „Acum, mai bine”. Am închis subiectul pentru câteva săptămâni.

Reacţia omului care nu există la Sindromul NU

Foto: gandul.info

Florin Jalaboi a lucrat la Unitatea Militară 01564 din Iaşi - „Lupii Negri”. Când gândul a publicat proiectul „Sindromul NU”, despre negarea care defineşte modul în care Armata se raportează la stresul posttraumatic, încă nu îşi primise prima pensie. Stătea acasă de trei luni şi o aştepta. Asta era la începutul lunii septembrie. Pe urmă, ne-a scris şi acesta a fost primul semn primit de la un om care nu există. Omul din spatele lui „zero cazuri”.

„L-am văzut pe respectivul şef al psihologilor (col. Adrian Prisăcaru, n.red.) căruia i-aţi luat interviu la Statul Major General cu câtă seninătate spunea că nu există militari cu stres posttraumatic în România. Şi doamna psiholog Macarenco, tot la fel”, ne-a explicat bărbatul, care ridică din umeri când îl întrebăm de ce se spune despre militarii ca el că nu există.

După multe discuţii la telefon, am ajuns, la începutul lui octombrie, în casa plutonierului în rezervă Florin Jalaboi, din satul Poiana Mărului, comuna Cepleniţa, judeţul Iaşi. Ne-a aşteptat la poartă. Înăuntru, soţia lui făcea un chec pentru musafiri. A scos o cutie frumoasă, cu ceştile bune de cafea şi le-a adus pe o tavă argintie, împreună cu desertul cald.

Primul lucru care te frapează la Florin Jalaboi şi pentru care peste un an de documentare despre stresul posttraumatic nu reuşeşte să te pregătească este sentimentul de tristeţe profundă pe care îl emană. Stai în faţa lui şi el tace, se uită în jos, se joacă cu degetele, iar tristeţea te loveşte, o simţi oricât de călit ai fi de viaţă. Îţi povesteşte ce vrei să ştii cu o voce joasă, şoptit, fără speranţă.

„În ianuarie, m-am internat în Spitalul Militar prima dată şi acolo am fost diagnosticat”

Plutonierul de infanterie Jalaboi a fost în Afganistan între septembrie 2011 şi martie 2012, într-o bază mică şi prost securizată din districtul Shamulzai, provincia Zabul (sud-estul ţării). Înainte de această misiune, a fost şi în Bosnia-Herţegovina, în 1996.

Cu trei zile înainte de a pleca în Afganistan, s-a căsătorit pentru a doua oară. Zice că aşa a fost să fie. Din banii pe care i-a primit pentru această misiune, el şi soţia lui şi-au făcut o casă frumoasă, mare, cu un etaj, pe care nu au mai apucat să o termine, pentru că „au început problemele”.

Foto: gandul.info

„După ce m-am întors din Afganistan, în martie anul trecut, am avut recuperarea care se dă de obicei militarilor, după care m-am întors la serviciu, am fost detaşat la un depozit în municipiul Iaşi. Am lucrat la depozitul ăla până în decembrie 2012, făceam şi câte 240 de ore pe lună. Eram comandant de pază, 24 de ore întruna. În decembrie, ori din cauza oboselii pe care am acumulat-o, ori problemele pe care le-am mai avut în Afganistan, am avut o tentativă de suicid”, povesteşte bărbatul, hotărât să îşi rezume povestea în câteva minute.

Continuă: „În ianuarie, m-am internat în Spitalul Militar pentru prima dată şi acolo am fost diagnosticat cu depresie severă, stres posttraumatic şi mai multe, nu mai ştiu. Şi la inimă mi-au găsit câte ceva. De atunci, din ianuarie, au urmat trei internări consecutive la Spitalul Militar Iaşi, tratamentul care mi-a fost schimbat de două-de trei ori, după care am fost trimis la Spitalul de Psihiatrie din Iaşi, Spitalul Socola. Acolo am fost internat 19 zile, mi-au schimbat tratamentul, după care am revenit în Spitalul Militar Iaşi, iar comisia de expertiză a decis să mă pensioneze pe caz de boală. Asta a fost în mai, cam aşa. De atunci şi până în 12 iunie, am fost în concediu medical, iar în 12 iunie am fost trecut în rezervă”. De atunci, stă şi se gândeşte. La ce s-a întâmplat, la ce s-ar putea întâmpla mai rău, la motive.

Prima tentativă. „De gândurile de suicid nu am scăpat poate nici acum”

Ne vorbeşte despre gânduri şi se referă la ele de parcă ar fi un nume pentru toate relele din viaţa lui. Gândurile de suicid. „Gânduri de suicid aveam din decembrie şi nu am scăpat de ele poate nici acum. De fapt, le aveam mai demult, din august-septembrie le aveam, dar abia în decembrie, când mă duceam la depozit, aveam arma la mine şi aveam gândul ăsta: mă vedeam cu arma în gură..”.

După prima încercare, primul pumn de pastile, au ştiut doar SMURD-ul şi familia. L-au găsit soţia şi soacra şi nu a vrut să fie dus la spital. „După ce mi-am revenit, au vrut să mă ducă la spital şi am renunţat, din cauza serviciului, ca să nu-mi facă probleme, dacă se auzea treaba asta. La spital s-a dus pe urmă, la insistenţele familiei.

„Mi-a zis ‘tu ai şoc posttraumatic’. Doamna psihiatru mi-a zis că asta este boala celor care se întorc din misiune”

„Doamna psihiatru de la Spitalul Militar mi-a pus diagnosticul de şoc posttraumatic. Cum am intrat la dumneai în cabinet şi am început să vorbesc, mi-a zis ‘tu ai şoc posttraumatic’. A luat legătura cu şeful secţiei, mi-au dat tratament, am schimbat tratamentul de două sau de trei ori”. Îl întrebăm dacă ştia ce este acest diagnostic. „Nu ştiam nimic”. Contrar discursului oficial despre cum sunt pregătiţi aceşti militari înainte de misiunile internaţionale şi cum li se ţin mici cursuri de psihologie militară, acest plutonier nu ştia nimic. „Doamna psihiatru mi-a zis că asta este boala celor care se întorc din misiune”, ne explică el acum.

Foto: gandul.info

Abia în acest punct s-a aflat şi în unitate despre problemele lui. „După ce am fost internat prima oară în Spitalul Militar, am dus biletul de ieşire din spital la unitate şi concediul medical şi m-a luat şeful personalului – n-avea încredere, a chemat-o pe psiholoaga de acolo să verifice peste doctorii de la spital. Am stat de vorbă cu psiholoaga de la unitate şi, nu ştiu, nu a mai zis nimic de atunci. Am primit nişte sfaturi de la psiholoagă şi aia a fost singura oară când am văzut-o. Nici măcar nu era psiholoaga de la noi din unitate, că a noastră se pregătea pentru o misiune în Afganistan”, povesteşte bărbatul.

Evaluarea post-misiune: „Am învăţat întrebările pe de rost, adică ştim să minţim... Şi trecem testul psihologic”

Încercăm să înţelegem cum a ajuns în acest punct, ce i s-a întâmplat. Povesteşte că primele probleme pe care le-a avut au apărut în timpul misiunii din Afganistan, când avea insomnii şi îl dureau ochii şi capul. Înainte de Crăciun, în 2012, a fost trimis la un spital american din Kandahar. „Nu mi-au găsit nimic, au zis că e din cauza nesomnului, aşa că mi-au dat 30 de pastile de somn”.

La întoarcerea din misiune, a trecut, ca toţi militarii, prin evaluarea post-misiune. „Nu mi s-a spus (rezultatul evaluării, n.red.), dar odată ce am rămas în Armată, am trecut”, explică bărbatul şi adaugă: „Dar, cum să vă spun, cu examenele astea psihologice care se dau în Armată, inclusiv la plecarea în misiune – am dat examen psihologic la Statul Major General în Bucureşti. Răspunsul pe care mi l-a dat domnul colonel (cu care a făcut evaluarea, n.red.) a fost: „Se vede că eşti de mult în Armată. Le ştii pe de rost”. Şi adevărul e că aşa e. E o serie de întrebări de personalitate care, din 1994 până acum... Nu ştiu dacă, în cazul în care ar răspunde corect, ar mai lua cineva testul. Şi le-am învăţat pe de rost, adică ştim să minţim, să le... Şi trecem testul psihologic”. Încă o dată, sistemul perfect şi infailibil cu care ni s-a mândrit Armata se clatină.

Foto: gandul.info

„Plecam câte o săptămână de acasă, mă apucam de băut”. Decembrie: prima tentativă de suicid

De foarte multe ori, simptomele de stres posttraumatic nu apar imediat după o experienţă traumatizantă, ci pot apărea multe luni mai târziu, chiar ani. Cu cât apar mai târziu, cu atât este nevoie de un declanşator care să scoată la iveală toate acele sentimente şi trăiri inhibate. Şi în cazul lui Florin Jalaboi, simptomele au început să apară la aproape jumătate de an după întoarcerea din Afganistan.

În vara lui 2012, spune că a început să i se schimbe comportamentul: „Am început să consum alcool. Eu nu băusem, şapte ani de zile nu am consumat deloc alcool – asta până în Afganistan. Acolo am început să consum. Nu pot să îmi dau seama de ce. Noi eram mai izolaţi, acolo erau 15 români într-o bază, împreună cu 50-100 de militari afgani. Lucram împreună cu ei. Făceam noi alcool, în instalaţii din astea improvizate, că nu se putea aduce”. Nu poate să îşi dea seama de ce a început să bea. Ceea ce nu ştie este că dependenţele – de alcool, medicamente, droguri – sunt printre cele mai comune consecinţe ale apariţiei simptomelor de stres posttraumatic. Băutura, însă, a fost primul semn că ceva s-a schimbat în el.

Pe urmă, situaţia s-a înrăutăţit: „Din decembrie, după ce am avut prima tentativă de suicid, plecam de acasă. Plecam pur şi simplu, la o lună, la două luni, plecam câte o săptămână de acasă, mă apucam de băut, fumam chiar – cu toate că din 2008 nu pusesem ţigara în gură. Mă duceam în Iaşi, pe la prieteni.

Al doilea pumn de pastile. „Am fost şi la preot”

A doua tentativă de suicid a avut loc după ce a fost diagnosticat, în ianuarie. A întrerupt tratamentul, pentru că, spune el, nu se simţea bine, nu putea face nimic de la medicamente, era moleşit mereu. „La două săptămâni, am avut o nouă ieşire. Am plecat iar de acasă, i-am făcut numai probleme soţiei şi atunci am fost internat în spitalul Sf. Spiridon din Iaşi. Intoxicaţie tot cu... (tăiat „Gândul”, n.r)”.

Acum zice că se ţine de tratament, dar tot e moleşit de la medicamente. E greu, pentru că au o gospodărie, animale, pământ şi e mereu mult de muncă, iar el se simte constant obosit. „Mi-a fost rău când am lăsat pastilele. Mi-a fost rău cam o săptămână. Iar am plecat de acasă. După aia, m-am întors acasă, mă simţeam bine şi am considerat că mă pot vindeca şi fără medicamente. Am fost şi la preot. Exact după două luni de zile – iar: la orice supărare...”. Şi tace.

„E terminată şi soţia. A crezut că şi-a găsit fericirea, dar văd că mai multe necazuri îi aduc”

Acum, povesteşte că soţia nu îl mai lasă să plece nicăieri singur. Se teme că ar dispărea din nou cu zilele. „E terminată şi ea din cauza asta. A crezut că şi-a găsit fericirea alături de mine, dar văd că mai multe necazuri îi aduc. De la începutul anului, nouă luni de zile, a avut şi ea nouă luni de coşmar”. Ea, în schimb, ne povesteşte cu zâmbetul pe buze despre crizele lui. Încă remarci mirarea din felul în care vorbeşte despre cel care, uneori, este soţul ei. Departe de a fi omul pe care îl ştie, uneori devine violent, „nu te poţi înţelege cu el”, explică ea. Mai sunt şi crizele de plâns.

Foto: gandul.info

A treia tentativă, în ziua primul interviu

Îl întrebăm pe Florin Jalaboi câte tentative au fost în total. „Trei. Ultima acum trei săptămâni-două săptămâni”. Decembrie, ianuarie, septembrie, deci.

Ochii i se umezesc, devine mai agitat. Ultima tentativă a avut loc în ziua în care programasem primul nostru interviu. Nu a mai răspuns la telefon, l-a avut închis toată ziua. A doua zi, vorbeam la telefon şi spunea că a avut nişte probleme şi a fost dus la spital în Iaşi şi nu a putut să ne sune. De ce această nouă încercare, de ce este hăituit în continuare de aceste gânduri negre? Discuţia se opreşte. Plânge şi încearcă să se controleze. Îşi bagă din când în când câte un deget în gură şi strânge cu dinţii de unghie, pentru a se calma. Scoate o batistă din buzunar şi îşi şterge nasul. Îl lăsăm cu gândurile lui, să se liniştească.

Hăituit de gândul unui „Împărat”

Foto: gandul.info

Câteva minute mai târziu, continuăm discuţia, dar schimbăm subiectul. Îl rugăm să ne povestească ce făcea el în Afganistan, care îi era rutina zilnică. Spune că a făcut parte dintr-o echipă de mentorizare şi legătură între armata afgană şi structurile NATO. Făceau pregătire cu militarii afgani şi aveau misiuni împreună cu ei. După ce erau pregătiţi de alte structuri înainte, ajungeau la ei pentru definitivarea pregătirii lor. Este ceea ce auzim în discursul politic drept pregătirea pentru transferul de putere în vederea retragerii post-2014. „Eram împărţiţi în două echipe – jumătate eram la servicii curăţenie şi cealaltă echipă mergea în misiuni de patrulare, cu militarii afgani. În afară de asta, eu mai eram şi administrator de bază şi electricianul bazei”.

Mergea şi în patrulă şi mai avea şi aceste sarcini suplimentare. Despre bază, nu are cuvinte de laudă, nici despre colegii afgani. Ne arată poze şi vedem că protecţia bazei era un sul cu sârmă ghimpată şi un buncăr improvizat în caz de atac. „Eram despărţiţi de un perete de lut de bazarul satelor de pe acolo, care era plin de afgani. După mai multe controale, din câte am aflat, era cea mai proastă siguranţă din toate bazele – 80 şi ceva – ale structurilor NATO din Afganistan. Noi eram cel mai prost securizaţi. Aveam nişte sârmă pe post de gard. Baza era securizată de militari afgani – noi mai efectuam controale noaptea, tot timpul îi găseam dormind, deci eram mereu la mâna lor”.

„Am înţeles că la trei luni după ce am fost noi acolo au desfiinţat baza”, adaugă el. Are multe poze din Afganistan, făcute mai ales de un fotograf american. La un moment-dat, vedem un câine superb, printre militari. Seamănă foarte mult cu ciobăneştii mioritici ai noştri. În altă poză, căţeaua are pui. „Au împuşcat-o afganii”, spune şi dă mai departe la o altă fotografie. Întrebăm de ce şi spune că animalul nu îi lăsa pe afgani să se apropie noaptea de cortul militarilor NATO, aşa că s-au enervat şi l-au împuşcat.

Foto: gandul.info

„Probabil că dacă nu eram ţinut de unii colegi... Nu pot să îmi dau seama ce putea să urmeze”.

Ne mai arată o altă poză. „El e Împăratul”. Aşa îi spune comandantului de bază. De regulă, experţii îţi vor spune că stresul posttraumatic apare la un militar după expunerea la o traumă profundă, la o situaţie de frică extremă, o situaţie de viaţă şi de moarte, fie pentru tine, fie pentru cineva apropiat – un coleg, spre exemplu. După ce i-am ascultat de două ori povestea lui Florin Jalaboi, îţi dai seama că nu face parte din această categorie, ci, mai degrabă, din cea a militarilor, a oamenilor care au dezvoltat această tulburare după ce s-au simţit umiliţi o lungă perioadă de timp. Vorbeşte foarte mult despre „Împărat”, câte probleme au avut, cum s-a simţit umilit, cum a ajuns în situaţii în care „nu ştie ce putea să facă”. „Probabil că dacă nu eram ţinut de unii colegi... Nu pot să îmi dau seama ce putea să urmeze”.

„Am spus problema asta când mi-a venit ordinul de trecere în rezervă, i-am spus şefului de personal de la noi, inclusiv comandantului de unitate – comandantul unităţii mi-a fost şi şef de echipă acolo, numai că era la 20 de kilometri de noi, într-o altă bază, a venit vreo 3-4 ore în şase luni de zile să ne vadă. I-am zis şi mi-a spus că a fost greşeala mea că nu i-am zis, că mă extrăgea din bază. Am mai avut un coleg care, tot aşa, a vut probleme şi l-au extras, l-au mutat în altă bază şi înţeleg că tot din aceeaşi cauză”, povesteşte bărbatul. De psiholog nu putea fi vorba acolo. Aveau un sanitar şi el era omul-orchestră.

Foto: gandul.info

„După atâta timp petrecut în unitatea aia, am ajuns pensionar la 41 de ani”

Ceea ce pare a fi originea tulburării lui nu este deloc o poveste de eroism, cum am fi putut să ne aşteptăm. Este pur şi simplu o poveste umană, povestea unui om în uniformă departe de a fi omul de fier cu care se laudă Armata, un om care nu a primit ajutor la timp. În loc ca toate resursele acestei instituţii care se mândreşte atât de mult cu grija pentru camarazi să fie concentrate acordării unui ajutor de specialitate, l-au scos imediat din sistem.

Nici măcar când se ducea să fie pensionat nu i-au spus unde l-au trimis. „Am aflat după internarea în Spitalul de Psihiatrie Socola, la a patra internare, după aia în Spitalul Militar Iaşi, am fost trimis la comisie şi acolo s-a luat decizia pensionării”. „Atunci am avut iar un şoc din ăsta. Parcă nu-mi venea a crede că, după atâta timp petrecut în unitatea aia, am ajuns pensionar la 41 de ani”. În discuţiile cu noi sau cu soţia, încearcă de mai multe ori să facă haz de necaz şi să se refere la el drept „pensionarul”.

De ştiut n-a ştiut că urma să fie pensionat, dar, dacă ştia, s-ar fi opus? Spune că nu. „Prinsesem spaimă de a intra în unitate. Nu ştiu de ce. Când ajungeam în poarta unităţii, simţeam o frică de a intra în unitate, frică, ruşine. Aveam frică de superiori, de tot ce vedeam mai mare ca mine în grad. Îmi era frică de ei, pur şi simplu, îmi era ruşine, nu voiam să dau ochii cu ei. De subalterni, de cei mai mici în grad decât mine îmi era ruşine. Nu ştiu, probabil din cauza internărilor”. În acest punct, ştia toată lumea despre internările lui.

Foto: gandul.info

„Boală obişnuită”

În decizia medicală din dosarul lui de pensionare, la istoricul bolii, scrie: „Participant la misiuni externe în Bosnia, în perioada octombrie 1996-mai 1997 şi apoi în Afganistan, perioada septembrie 2011-martie 2012. După ultima misiune, debutează fenomenologie psihică de tip depresiv, pentru care a fost internat la Spitalul Militar Iaşi, unde este diagnosticat cu tulburare depresivă severă şi tulburare de stres posttraumatic, pentru care s-a instituit tratament (vezi decizia medicală)...”.

La o simplă lectură a deciziei medicale, relaţia cauză (misiune) – efect (TSPT) pare evidentă. Totuşi, pe a doua pagină, după întregul istoric şi pomelnic de diagnostice, la rubrica „Legătura de cauzalitate/Cauza invalidităţii”, este completat: „Boală obişnuită, conform articolului 68, alineatul 1, litera c din Legea 263/2010”.

Legea la care se face trimitere este Legea pensiilor, iar art. 68 se referă la pensia de invaliditate. Dacă, însă, citeşti toată această lege, vei observa că, în cazul bolilor fizice, este foarte uşor de stabilit şi argumentat legal legătura cauză-efect, respectiv dacă este vorba despre o boală profesională sau nu. În cazul afecţiunilor mintală, nu ai niciun îndrumar altul decât cum să pui diagnosticul. Restul rămâne la latitudinea comisiei de expertiză. În cazul lui Florin Jalaboi, comisia a decis că stresul posttraumatic după o misiune de luptă nu are de-a face cu misiunea.

Foto: gandul.info

Foto: gandul.info

571 de lei pensie

Privit din exterior, nu pare să conteze prea mult eticheta. Privit, însă, din interiorul familiei lui Jalaboi, contează. Contează în primul rând, material. „Dacă eram trecut cu boală profesională, trebuia să primesc nişte salarii compensatorii şi erau mai multe beneficii la boală profesională decât la boală obişnuită”. Aşa, are doar 571 de lei pensie, o sumă pe care nu şi-o explică. „Nu pot să îmi dau seama. Am făcut o contestaţie la decizia de pensie, am 28 de ani de cotizare în total. Nu pot să îmi dau seama cum s-a calculat”, spune el.

Foto: gandul.info

Decizia de pensie şi primul cupon de pensie, primit în septembrie, cu banii pe iulie şi august

Chiar şi pentru această pensie se teme. „La un an de zile, va trebui să merg la comisie, la expertiză din nou. Mă găseşte sănătos, am pierdut şi pensia asta şi am rămas pe drumuri, fără niciun venit (...). M-ar linişti să am venitul ăsta sigur, să pot să îmi cresc copiii în continuare şi să scap de problemele astea, de gândurile pe care le am în cap”.

În familia Jalaboi, sunt trei copii, două fete şi un băiat, toţi premianţi, se mândreşte tatăl. „Am o fetiţă de 11 ani – Carmen, este elevă în comuna noastră, aici. A trecut în clasa a V-a. E o frumuseţe, nu ştiu dacă aţi văzut-o. Alexandra are 12 ani, este elevă în clasa a VII-a, la Şcoala Generală din Hârlău. La fel, şi ea. Toţi copiii sunt premianţi, au medii de la 9 în sus. Şi am băiatul de 16 ani, elev la Seminarul Teologic din Iaşi, în anul 2”.

Din pensia lui trăiesc toţi. Soţia nu poate pleca să facă naveta, să îşi găsească un loc de muncă, în Hârlău sau la Iaşi (mai aproape nu există). Se teme să îl lase singur. Merge, împreună cu mama ei, şi mai vinde la magazinul pe care îl au în sat, dar nu ies bani de aici. Tot profitul de anul trecut a fost 200 de lei. Lumea nu are bani să cumpere, este o comună săracă şi sunt şi prea multe magazine. Mai au nişte pământ, vie, dar anul acesta, în primăvară, a venit o grindină care a distrus tot. Aşa că nu au strâns nimic nici de pe partea asta. Comuna a fost declarată loc de calamitate naturală. „Ca un făcut”, spun soţii Jalaboi şi ne servesc cu un must delicios, făcut din singurii struguri pe care i-au strâns.

Bucuria (sic!) de a avea răni fizice în Armata română

Dincolo de latura materială, eticheta de boală obişnuită arată încă o dată dorinţa de a nu da nicio clipă impresia că există o vină a sistemului. Sistemul de pregătire, asistenţă şi evaluare psihologică al Armatei nu a dus niciodată la astfel de „boli profesionale” (sic!).

Potrivit unor experţi americani consultaţi de „Gândul”, pornind de la cazul lui Florin Jalaboi, în armata SUA, militarii diagnosticaţi nu doar că sunt rareori pensionaţi, dar de multe ori rămân ofiţeri activi, tocmai pentru că se înţelege că această tulburare este tratabilă. În cazul în care tulburarea este severă, militarul nu mai este cadru activ, dar i se dă altceva de lucru (şi în SUA, sistemul este în curs de evaluare), cum se întâmplă de multe ori (inclusiv în România) în cazul celor care au suferit răni fizice foarte grave.

Pe de altă parte, armata SUA are, potrivit unui studiu RAND Corporation din 2008, devenit de referinţă (îl puteţi citi AICI LINK ), până la 20% cazuri de stres posttraumatic printre militarii (1,64 de milioane la momentul efectuării studiului) care au fost în Irak şi Afganistan (mai multe statistici, AICI LINK ). România încă are zero cazuri, iar Florin Jalaboi încă nu există în statisticile noastre, astfel că tot ce s-a putut face a fost ca acest militar să fie dat la o parte, cu boala lui obişnuită cu tot.