La 15 noiembrie 2013 se împlinesc 95 de ani de la unirea Bucovinei cu România. Decretul-lege prin care regele Ferdinand I a consfinţit unirea Bucovinei cu România, apărut în Monitorul Oficial nr.217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919.

„Congresul general al Bucovinei”, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, la 15/28 noiembrie 1918, în unanimitate „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”.

Acesta este al doilea mare moment din procesul de reîntregire naţională a statului unitar român. Un prim act se săvârşise la 27 martie/9 aprilie 1918, când teritoriul cuprins între Prut, Nistru, Marea Neagră cunoscut sub numele de Basarabia, se unise, prin voinţa Sfatului Ţării, cu România.

În toamna anului 1918, superioritatea economico-militară a Antantei a devenit tot mai evidentă. Deşi autorităţile de la Viena încercau cu disperare menţinerea Imperiului Austro-Ungar, prin mai multe concesii acordate naţionalităţilor, cursul evenimentelor a dus spre un alt deznodământ.

Evenimentele din Bucovina au avut o strânsă legătură cu evoluţia situaţiei din imperiu şi cu acţiunile românilor din Transilvania. În octombrie 1918, au avut loc, la Liov, lucrările Adunării Naţionale Constituante, convocate de Consiliul Naţional Ucrainean. Cu această ocazie, s-a pus problema ‘independenţei’ teritoriului austriac în cadrul Austro-Ungariei, urmând să înglobeze inclusiv Bucovina nord-vestică. Proclamaţia de la Liov a produs îngrijorare în rândul românilor din Bucovina.

Fruntaşii mişcării naţionale de aici - Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu - au luat iniţiativa organizării unei adunări naţionale. Manifestarea a avut loc la 14/27 octombrie 1918, la Cernăuţi, şi s-a bucurat de participarea deputaţilor români din Parlamentul de la Viena şi a foştilor deputaţi din ultima Dietă bucovineană. Participanţii au adoptat o Moţiune, care aproba funcţionarea unei Adunări Constituante, ce hotăra „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent” şi instituia un Consiliu Naţional. Acest Consiliu era alcătuit din 50 de membri şi avea misiunea de „a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură între toţi românii”. Moţiunea citită de Iancu Flondor a fost acceptată în unanimitate.

Consiliul Naţional a instituit Consiliul Secretarilor de Stat, compus din 14 membri şi un Comitet Executiv, prezidat de Iancu Flondor şi în componenţa căruia mai intrau Dionisie Bejan, Doru Popovici, Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea şi L. Tomoioagă. Deciziile Adunării au fost prezentate guvernatorului Ezdorf, căruia i s-a cerut să predea puterea administrativă noului guvern. Iniţiativa Adunării Constituante din Bucovina a avut o importanţă deosebită în desprinderea provinciei de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naţionale.

Acest organ reprezentativ pentru Bucovina a decis, în deplină unanimitate, „unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un singur stat naţional independent şi va purcede în acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”.

Congresul a decis în unanimitate: „Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu putere legiuitoare, în numele Suveranităţii Naţionale, Hotărâm Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

În numele Consiliului Naţional Polonez a vorbit Stanislas Kwiatowski care a spus: „Noi recunoaştem, în întregime, drepturile imprescriptibile ale poporului român asupra teritoriilor de la sud de Nistru în general, şi în special asupra Bucovinei”.

În numele Consiliului Naţional German, delegatul Alois Lebouton a declarat: „Consiliul Naţional German, în numele germanilor din Bucovina, se pronunţă pentru unirea Bucovinei cu Regatul României”.

Actul istoric săvârşit la Cernăuţi repara, după spusele lui Constantin Kiriţescu, „nelegiuirea de la 1775. Coroana lui Ştefan cel Mare, pătată de sângele de mucenic al lui Grigore Vodă Ghica se aşază strălucitoare pe fruntea lui Ferdinand I, rege al tuturor românilor”.

Unirea Bucovinei cu patria-mamă a fost urmată şi încununată de actul istoric de la 1 decembrie 1918, când avea loc Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia care decidea Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.