Vocea Rusiei nu tolerează criticile formulate la adresa Kremlinului. Unul din obscurii autori ai măruntei redacţii în limba română a renumitului post moscovit s-a făcut iarăşi, iată, foc şi pară.

L-au supărat de această dată nu jurnaliştii cam prea slobozi la gură de la Deutsche Welle.

Mai nou, obiecţiile împotriva ingerinţelor ruseşti în treburile României ale unui observator bucureştean, care şi-a dovedit nu odată pragmatismul şi opţiunea în favoarea unor relaţii ruso-române bune le-au stârnit autorilor din subordinea Kremlinului neostoita furie. „Emil Hurezeanu”, se afirmă la Moscova, ar fi detectat în materialele Vocii Rusiei „ameninţări şi atentate” la adresa României, a „siguranţei ei naţionale” şi a „integrităţii ei teritoriale”.

Dacă aşa stau lucrurile, e grav de-adevăratelea. Fiindcă dacă le detectează tocmai un comentator român care, decenii la rând, numai de anti-rusism n-a putut fi acuzat, înseamnă că ameninţările şi atentatele cu pricina, precum şi „propaganda asmuţită de Vocea Rusiei asupra României” trebuie analizate cu maximă atenţie.

În reacţie la vigilenţa românească, Vocea Rusiei a trecut la ceea ce oamenii Kremlinului ştiu să facă excelent încă din epoca în care un Vîşinski îşi pregătea contondent farsele judiciare puse în scenă spre deliciul mult-iubitului stăpân, tătuca Stalin. Să ridice arătătorul, să dea avertismente şi pumni de procuror în masă.

His Master's Voice a răsunat deci de la Moscova somându-l pe ilustrul ziarist să-şi bage minţile în cap. Să înţeleagă omul (odată pentru totdeauna) că „pax americana a apus, că George Bush Jr. nu mai este preşedintele SUA, iar dominaţia americană în domeniul soft power a luat sfârşit.”

Aferim! Să vrea oare mândreţea de articol să ne sugereze că Vocea Rusiei tocmai ar fi detronat America în materie de monopol mediatico-ideologic, iar analistul român, orbit de Bush, n-a constatat schimbarea şi n-a apucat să se reorienteze de urgenţă, fiind deci nevoie să fie tras de mânecă? Aşa pare.

Din păcate, ca surogat ideologic menit să înlocuiască soft-powerul american Vocea lui Putin nu poate, în articolul citat, să le ofere românilor decât a enşpea reîncălzire a supei cu mitul ultra-răsuflat al României „colonie” bruxelleză. E vorba, cert, de o mixtură indigestă extrasă din dulapul cu otrăvuri al Securităţii şi al departamentului de dezinformare oblăduit de Antenele lui Felix şi de bloguri securisto-legionare. Dar, şi-or fi zicând în barbă ziariştii de la Moscova, ce să facem dacă altceva mai bun n-avem?

La postul moscovit e mai greu să se aprindă becul. Pare foarte dificil de înţeles că tocmai strategii Rusiei lui Putin semnalizează că gândesc de parcă marele război din 1914-18 pentru reîmpărţirea coloniilor n-ar fi avut încă loc. Cum să explici altfel faptul că, dând dovadă de-o stăruinţă demnă de o cauză mai bună, Moscova se cantonează în termenii politicilor de forţă de acum vreo două veacuri, părând să mai aibă tare mult înainte de-a părăsi logica ţaristă şi sovietică şi de a ajunge în mileniul trei?

În timp ce Vocea Rusiei încearcă să discrediteze nu doar ziarişti (ori, după caz, să-i ridice, indirect, pe scut, prin critici) ci şi serviciile secrete româneşti, şantajul energetic exercitat de Moscova continuă, la fel ca şi războiul economic al Kremlinului cu foştii sateliţi.

Unii cred la Moscova, pesemne, că supărarea pe americani generată de dezvăluirile lui Snowden e atât de mare în Germania, încât va orbi definitiv Berlinul şi va determina Republica Federală să închidă ochii la acest război şi să-şi abandoneze vechii aliaţi, spre a trece cu arme şi bagaje în tabăra lui Putin.

S-au înşelat, judecând după recenta declaraţie guvernamentală a Angelei Merkel, care a avertizat Rusia să nu se mai amestece în treburile est-europene şi să lase în pace Ucraina, Moldova şi Georgia să se apropie de UE. Cancelara a deplâns „presiunile exercitate de Moscova spre a împiedica această apropiere”.

Una de care ar profita de fapt şi Rusia, întrucât dezvoltarea celor trei ex-republici ale URSS şi accesul lor la libertate şi prosperitate autentică ar furniza stabilitate şi marelui frate. Asta, dacă Moscova doreşte cu adevărat stabilitatea ţărilor vecine şi şi-ar lua în serios obligaţiile, de pildă de ne-imixtiune, asumate de Rusia ca ţară semnatară a Cartei OSCE.

În ce-o priveşte, Merkel (care n-a scutit, ce-i drept, de critici nici Statele Unite) pare să fi tras totuşi concluziile ce se impun. A declarat că va cere Bruxelles-ului să manifeste solidaritate cu est-europenii şi să uşureze (comercial sau energetic) povara resimţită de moldoveni, georgieni şi ucraineni din pricina presiunilor ruseşti.

Rămâne de văzut doar dacă această solidaritate e posibilă în cazul unei Ucraine oscilante. Încăpută pe mâna unui lider provenind din vechea gardă rusofilo-comunistă, care, abia întors la cârmă, la Kiev, a re-politizat la maximum justiţia ţării sale, Ucraina pendulează între Rusia şi Bruxelles şi se clatină periculos. Pare neîndoielnic că, dacă s-ar prăbuşi, ar pocni la Vocea Rusiei multe dopuri de sticle de şampanie. Dar nu moldovenească.