Curentul de aer mătură interiorul avionului militar în timp ce căpitanul Tom Davis stă în trapă, scrutând întunericul și încercând să distingă terenul aflat la aproape 400 de metri sub el. Își pune mână stânga pe parașuta de siguranță, inspiră adânc și sare în necunoscut.

Davis și oamenii împreună cu care formează Alfa Team fac parte din forțele speciale ale US Army și sunt printre cei mai antrenați militari din armata Statelor Unite. Suntem în anul 1972 și Davis tocmai și-a terminat stagiul în Vietnam, stagiu în timpul căruia a participat la acțiuni de-a lungul graniței cu Cambodgia. Subofițerul transmisionist din echipa sa a făcut parte dintr-unul din detașamentele unei unități speciale în al cărei palmares se află unele dintre cele mai îndrăznețe operațiuni în adâncimea dispozitivului nord-vietnamez; ea era responsabilă cu cercetarea strategică în Vietnam, Laos și Cambodgia, capturarea de prizonieri pentru obținerea de informații, acțiuni Search and Rescue, coordonarea agenturii de spionaj și operațiunile psihologice.

Dar nici unul dintre oamenii săi nu mai îndeplinise o astfel de misiune până atunci.

Planul lor: să sară în Europa de Est, să se deplaseze în ascuns prin munții împăduriți și să distrugă o fabrică de apă grea, substanță folosită la fabricarea bombelor nucleare.

În timpul celor patru zile alocate pregătirii misiunii, experți din compartimentul de informații al armatei americane, în a cărei zonă de responsabilitate se află obiectivul, i-au informat pe militarii din forțele speciale despre posibilele trasee de infiltrare precum și despre locurile și momentele în care se anticipează întâlnirea cu patrulele inamice.

Echipa a studiat cu mare atenție fotogramele și a elaborat o machetă a obiectivului- o clădire mare, având aproximativ forma literei „U”, situată într-o zonă deschisă, în jurul căreia patrulează o mulțime de echipe de pază. Spre deosebire de alte situații, de data aceasta echipa nu are nevoie să pătrundă în obiectiv pentru îndeplinirea misiunii. Acroșată de sistemul de suspensie al parașutei unuia dintre oamenii lui Davies e o bombă nucleară de 26 de kilograme; cu o atât de puternică armă la ei, tot ceea ce au de făcut este să o așeze la baza zidului care înconjoară fabrica, să pună în funcțiune cronometrul și să lase fisiunea să-și facă treabă.

Inițial, Davis plănuise să urmeze tradiția de jurist a familiei sale, tatăl său fusese avocat, bunicul său judecător la Curtea federală de justiție, asta până când, în primul an de facultate, a primit ordinul de recrutare. Înainte de a fi încorporat, Davis a decis să candideze la școala de ofițeri, s-a înscris ca voluntar pentru forțele speciale și a absolvit ca sublocotenent cursul inițial de pregătire. În continuare a urmat un curs de limba vietnameză după care a fost trimis în teatrul din Asia de Sud-Est, unde a servit ca ofițer psiholog și ofițer responsabil cu cooperarea dintre civili și militari.

După ce a fost avansat locotenent, Davis a fost numit comandant al Alfa Team. Unul din subofițerii din echipa sa i-a sugerat să se ofere ca voluntari să învețe să utilizeze ceea ce armata numea „Special Atomic Demolition Munitions (SADM)”- bombe nucleare tactice destinate a fi folosite în lupta împotriva sovieticilor pentru distrugerea diverselor obiective. „La dracu! De ce nu?” a fost răspunsul lui. Comandantul lor de companie a întocmit raportul și echipa a fost acceptată pentru antrenament.

În timp ce avionul se apropie de zona de lansare, comenzile pentru salt se succed rapid prin zgomotul asurzitor al vântului rece. „Verificați cordul!” Oamenii transmit dinspre ultimul către primul semnalul că totul e în regulă. „Pregătiți-vă!” Apare lumina verde și instructorul îl bate pe fiecare om pe umăr: „Salt!”. Soldații, având fiecare acroșat echipament care cântărește 30 de kilograme, la care se adaugă cele 15 ale parașutelor, se apropie împleticindu-se de trapă și se prăvălesc neîndemânatic în gol.

La fiecare jumătate de secundă siluetele lor apar din spatele avionului, parașutele fâlfâie în urma lor și îi urmează ca o coadă de cometă, voalurile prind aer și se deschid, iar militarii încep să coboare cu șase metri pe secundă, suficient de repede ca să nu fie observați și împușcați, dar suficient de încet ca să nu se accidenteze în momentul aterizării. Odată ce a aterizat, fiecare om se dezechipează de parașută, o strânge, o îngroapă și se furișează spre locul de adunare, într-o zonă împădurită și greu accesibilă. Când echipa se reconstituie, deschid containerul și verifică prețioasa încărcătură, asigurându-se că e intactă și nu au apărut scurgeri radioactive, mută bomba într-un rucsac, îngroapă containerul și se îndreaptă către fabrică, deplasându-se numai noaptea pentru a minimiza posibilitatea de a fi descoperiți.

Le ia aproximativ două zile să ajungă la țintă. În Ziua Z instalează dispozitivul exploziv în apropierea fabricii, pornesc cronometrul și fug.

Misiunea echipei căpitanului Davis a fost, evident, un exercițiu. În realitate, el și oamenii săi nu au fost parașutați în Europa de Est, ci în apropierea unui parc național din New Hampshire. Fabrica de apă grea era, în realitate, o fabrică dezafectată de hârtie din apropierea orașului Lincoln, iar dispozitivul exploziv era o bombă de exercițiu.

Misiunea aceasta nu a fost reală, dar ar fi putut fi.

Va urma

Articolul original a apărut în ediția electronică a revistei Foreign Policy, autorii lui fiind Adam Rawnsley și David Brown.

LINK