Timp de 25 de ani, în a doua jumătate a războiului rece, Statele Unite chiar ar fi putut folosi „B-54 Special Atomic Demolition Munition (SADM)”. Geniști și soldați din forțele speciale ale US Army, luptători din Navy SEALS, precum și militari selecționați dintre pușcașii marini au fost antrenați să folosească în teatrele de operațiuni din estul Europei, din Coreea și din Iran ceea ce a devenit cunoscut ca fiind „bomba nucleară din rucsac”, totul ca parte a efortului militar american de stăvilire și ,la nevoie, de înfrângere a expansiunii comunismului.

De-a lungul întregii perioade a războiului rece, blocul vestic a trebuit să facă față realității potrivit căreia, în termeni de forțe convenționale, Pactul de la Varșovia îl surclasa fără drept de apel. Pentru Statele Unite, armele nucleare reprezentau marea șansă de paritate. În anii 50, președintele Dwight Eisenhower a mers mai departe, introducând în politica externă americană doctrina „New Look”, al cărei obiectiv era de a descuraja cu cheltuieli minime o agresiune sovietică prin amenințarea cu un atac nuclear de proporții apocaliptice- o doctrina cunoscută și ca fiind a „represaliilor masive”. Astfel, Ike spera să țină comunismul în exterior și capitalismul în țară.

Dar această strategie avea un punct slab major. Descurajarea prin represalii masive nu permitea Statelor Unite aproape nici o flexibilitate în răspunsul la o agresiune inamică. În eventualitatatea în care blocul estic lansa un atac convențional cu obiective limitate, președintele avea de ales între înfrângere, dată fiind neta inferioritate a forțelor convenționale aflate la dispoziția sa, sau o cumplit de disproporționată și potențial sinucigașă lovitură nucleară care ar fi condus la un război cu sute de milioane de victime.

Pentru a furniza și alte opțiuni între „roșu” și ”mort”, Statele Unite au adoptat curând conceptul de „război nuclear limitat”, susținând folosirea în luptă a armelor atomice pentru lovirea unor obiective tactice. Dacă armatele Pactului de la Varșovia ar fi invadat Europa de vest pornind din Germania Democrată și din Cehoslovacia, Statele Unite ar fi putut recurge la bombe nucleare cu scopul de a întârzia suficient de mult timp afluirea forțelor comuniste în așa fel încât rezervele sale să poată fi angajate. Aceste arme „mici”, unele dintre ele mai mari decât cea folosită la Hiroshima, fac inaccesibile raioanele în care se desfășoară luptele, iradiază o parte consistentă din zona înconjurătoare, dar cel mai important, furnizează opțiuni.

Strategia războiului rece a inclus și oximoroane precum „războiul nuclear limitat”, dar bomba nucleară din rucsac a fost, probabil, cea mai pregnantă manifestare a umorului negru dintr-o perioadă în care politicienii se străduiau să facă față perspectivei extrem de concrete și imediate a sfârșitului lumii. Special Atomic Demolition Munition (SADM) a fost unul din cazurile clasice în care viața bate filmul. La urma urmelor, Slim Pickens e mic copil în celebrul final al filmului „Dr. Strangelove or How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb” pe lângă soldații americani care, având legată de ei o bombă nucleară, desantează din avioane în debutul celui de-al treilea război mondial.

Anii 50 și anii 60 au reprezentat epoca de aur a proiectării armelor nucleare. Oamenii de știință și tehnicienii de la laboratoarele Los Alamos și Sandia, care proiectau și produceau arme nucleare, au reușit să miniaturizeze așa numitul „pachet cu fizică” (uraniul sau plutoniul folosit ca material fisionabil, la care se adaugă alte câteva componente esențiale pentru funcționarea bombei) de la monstruozitatea folosită în timpul primelor teste nucleare, care cântărea mai mult de 4 500 de kilograme, la mult mai micile focoase nucleare care pot fi transportate la țintă folosind diverse tipuri de rachete balistice intercontinentale sol-sol sau pot fi lansate de pe submarine. Acestea, alături de bombardiere, au constituit „triada” nucleară, obiectivul ei fiind descurajarea strategică a sovieticilor.

Din perspectiva US Army, problema era că bombardierele și rachetele erau sub controlul US Air Force și US Navy, lipsind forțele terestre de ceea ce e cu siguranță cea mai importantă invenție din istoria războiului și ,asta în condițiile în care soldații săi erau primii responsabili de apărarea Europei de Vest de invazia sovieticilor. Din fericire pentru US Army, mulți strategi militari încă vedeau armele nucleare ca pe niște bombe convenționale mai mari, iar avalanșa de descoperiri post-Hiroshima în domeniul distrugerii atomice a indus în mintea proiectanților acestui tip de arme mai degrabă întrebarea: „Ce e posibil să se construiască?” decât „Ce e prudent să se construiască?”. Rezultatul îl constituie o serie de creații excentrice, începând cu artileria atomică și sfârșind cu rachetele nucleare antiaeriene, care într-un fel sau altul și-au croit drum către arsenalul armatei americane.

Atomic demolition munitions (ADMs) au intrat în dotarea US Army în 1954. Primele variante erau arme grele, care cântăreau sute de kilograme și necesitau pentru manipulare echipe care le transportau cu camioane sau cu elicoptere. Ele erau destinate primordial pentru ceea ce se poate numi „modificarea nucleară a peisajului” - crearea de cratere iradiate și impracticabile sau prăbușirea versanților în puncte obligate de trecere în scopul opririi sau reducerii ritmului de ofensivă a inamicului. Unul dintre geniști își amintește circumstanțele montării unui „atomic demolition munitions (ADMs)” în mijlocul unei păduri: „Ideea era să rupem toți acești copaci de-a lungul văii, transformându-i într-un obstacol radioactiv pentru vehiculele și trupele care ar încerca să o traverseze” spune el.
În regulamentul de contramobilitate al US Army soldații erau instruiți să folosească exploziile nucleare ale ADMs pentru crearea de baraje temporare pe cursurile mici de apa, pentru crearea de acumulări de apa și de inundații care constituie obstacole pentru forțele inamice.

Geniștii US Army au planificat ca, dacă lucrurile ar fi mers extrem de prost pentru vest-europeni, să interzică dezvoltarea ofensivei forțelor inamice prin distrugerea infrastructurii din țările NATO cu ajutorul ADMs. Poduri, tuneluri, baraje, depouri de cale ferată, centrale electrice, aeroporturi, toate acestea și multe altele erau considerate ținte potrivite pentru distrugerea nucleară preventivă.

Dar US Army dorea de asemenea să joace și un rol proactiv. Partizanii acestei opinii argumentau că doctrina represaliilor masive lăsa America nepregătită pentru o întreagă gamă a unor posibile viitoare conflicte. Documente care provin din arhiva Atomic Energy Commission (AEC) arată că producătorii de arme nucleare erau fericiți să vină în întâmpinarea cererii US Army de arme nucleare tactice. În 1957, președintele Sandia Corporation, James MCRae, se plângea de faptul că „utilizarea nediscriminatorie a armelor nucleare cu putere distructivă mare creează inevitabil în rândul opiniei publice o atitudine de dezaprobare” . Având în vedere că viitoarele conflicte arată mai degrabă ca o „infinită succesiune de războaie ce seamănă cu focurile de iarbă uscată, decât ca un conflict la scară largă”, McRae recomanda „să se pună un accent deosebit pe armele atomice mici”, care ar putea fi folosite în „conflicte terestre locale”.

Recomandările lui McRae au deschis calea către producerea lui Davy Crockett, o rachetă nucleară cu putere de sub o kilotonă, echivalentul a 1000 de kilograme de trotil, rachetă care încăpea în portbagajul unui jeep. În 1958, când US Army a solicitat Atomic demolition munitions (ADMs) care să poată fi transportată de un singur soldat, AEC și-a îndreptat privirea către ogiva nucleară Mark 54 a rachetei Davy Crockett pentru a soluționa problema. Arma nucleară rezultată era o versiune miniaturizată și mult mai mobilă de ADMs.

US Army a împărtășit realizarea cu US Navy și US Marine Corps.

Va urma

Articolul original a apărut în ediția electronică a revistei Foreign Policy, autorii lui fiind Adam Rawnsley și David Brown.

LINK