Produsul final - B 54 Special Atomic Demolition Munition (SADM) - a intrat în arsenalul american în 1964. Bomba avea forma unui cilindru cu o emisferă la un capăt, o lungime totală de 45 de centimetri, un diametru de 30 de centimetri, iar la capătul neted era amplasat panoul de control. Ea era transportată într-un container din aluminiu și fibră de sticlă. În conformitate cu regulamentul US Army, puterea explozivă a armei era de mai puțin de o kilotonă. Pentru a preveni folosirea neautorizată a bombei, panoul de control era protejat de un capac care se deschidea cu un cifru. Cifrele erau vopsite cu vopsea fosforescentă, ceea ce permitea militarilor să amorseze bomba și pe întuneric.

Odată ce forțele sovietice ar fi declanșat o ofensivă împotriva unor țări din blocul vestic, SADM ar fi permis forțelor speciale să distrugă infrastructura și materialul militar din adâncimea dispozitivului inamic. Dar misiunea acestora nu se limita doar la teritoriul statelor membre NATO. Ceea ce mulți cercetători ai istoriei armelor atomice nu înțeleg este faptul că forțele speciale erau antrenate să folosească SADM chiar și pe teritoriul statelor membre ale Pactului de la Varșovia pentru a contracara ofensiva. Echipele erau pregătite să distrugă aeroporturi, depozite de combustibil, componente ale sistemului de apărare antiaeriană, precum și orice altă parte a infrastructurii, totul în scopul micșorării ritmului ofensivei blindatelor, canalizării acestora pe anumite direcții, concentrării în anumite raioane, asigurând forțelor aeriene aliate șanse sporite de lovire a acestora. Potrivit unui raport intern, US Army a luat în considerare posibilitatea minării încă din perioada de criză a buncărelor inamice folosind SADM, „pentru a distruge comandamente de campanie și centre vitale de comunicații”.

Militarii din Navy SEALS și Army Special Forces au fost antrenați să ajungă la obiective prin aer, pe pământ, prin apă. Puteau fi parașutați în dispozitivul inamic din aeronave sau puteau fi debarcați din elicoptere. Echipe specializate de scafandri puteau transporta bomba la destinație dacă acest lucru era necesar; AEC a construit un container presurizat, etanș, care permitea scufundarea bombei până la adâncimea de 60 de metri. Una dintre echipele Forțelor Speciale chiar a fost instruită în Alpii Bavariei să schieze transportând bomba, asta cu toate că acest lucru nu se făcea fără dificultăți. Bill Flavin, comandantul uneia dintre echipe își amintește: „Dacă te dezechilibrai, erai terminat! O luai la vale cu chestia aia în spate, fără să te mai poți opri!”

Forțele speciale din US Army au selecționat și antrenat echipe care, pentru a transporta bomba la obiective, au fost instruite să execute salturi de la mare altitudine și să execute scufundări. Comandanților echipelor li s-a permis să își aleagă subordonații care vor fi antrenați să folosească bomba, având în vedere faptul că aceștia trebuiau să susțină examene periodice care să ateste faptul că pot opera în siguranță bombe nucleare. „Oamenii cu cele mai bune dosare, oamenii cu cea mai mare experiență erau de obicei cei selecționați să opereze SADM, asta fiindcă aveau cele mai mari șanse să treacă de verificările de siguranță nucleară.” spune Flavin. Pentru a fi incluși în programul de pregătire pentru folosirea SADM, militarii erau atent verificați și de compartimentul de resurse umane al armatei pentru a nu exista nicio îndoială asupra caracterului și stabilității lor psihice.

Unii dintre oamenii cărora li se solicita să facă parte din echipe erau entuziasmați, alții mai puțin. „Bineînțeles că toată lumea se oferea voluntar. Asta nu era, evident, o problemă.” spune căpitanul Davis. „O făceam fiindcă, pe bune, era mișto! Era o chestie nouă și voiam să învăț să o fac.” Dar când Ken Ritcher a început să caute oameni cu care să-și completeze echipa, nu toți cei cu care a stat de vorbă erau atât de entuziaști. „Am stat de vorbă cu o mulțime de oameni, îndată ce-și dădeau seama despre ce e vorba, îmi spuneau: Nu, mulțumesc! Mai degrabă, mă întorc în Vietnam!”

Când i s-a explicat prima dată despre ce e vorba, Ritcher s-a gândit că cei de la AEC nu sunt în toate mințile. „Primul meu gând a fost că nu pot să cred ce aud. După tot ce văzusem inainte... al doilea război mondial, Hiroshima, explozia aceea monstruoasă... Și se presupunea că noi trebuia să luăm în spate și să transportăm obiectul ăla? Am crezut că glumesc!” Dar nu glumeau. Echipele forțelor speciale care au fost admise la pregătire pentru utilizarea SADM au urmat la Fort Benning un curs de o săptămâna, între nouă și douăsprezece ore pe zi. Echipele urmau și cursuri de reciclare susținute de subofițeri cu experiență în domeniu. Ele erau, de asemenea, examinate periodic pentru a evalua capacitatea lor de a îndeplini misiunile. Având însă în vedere miza, oricum ar fi arătat antrenamentul, oamenii nu erau întotdeauna foarte încrezători.

Pentru o armă nucleară, bomba era compactă și ușoară, dar dacă o priveai ca pe un echipament de infanterie, ea era împovărătoare și dificil de manevrat, greutatea ei dând naștere adesea la dificultăți pentru cei care o transportau. „O aveam acroșată la echipamentul meu și când instructorul mi-a dat comanda: „Salt!” am avut nevoie de ajutor ca să ies din avion.” își amintește Danny Powers, subofițer transmisionist într-o echipă SADM.

Când militarii se deplasau pe jos și transportau arma, lucrurile erau și mai dificile. Dan Dawson, un genist ADM, își amintește cât de greu era să alergi transportând rucsacul în care era bomba. În timpul unui exercițiu în care echipa sa avea misiunea să distrugă un tunel de cale ferată au constatat cât de greu era să traverseze în fugă o porțiune de teren descoperit. „Ca să-l ajutăm pe cel care transporta rucsacul cu bomba să traverseze rapid zona descoperită, doi dintre noi l-am înșfăcat fiecare de câte un braț, și l-am târât după noi, mai mult pe sus. Puteai să transporți bomba, dar nu o puteai să alergi cu ea.”

În plus,”regula celor doi oameni”, care dicta în acele vremuri ca nici un om să nu poată fi capabil să amorseze singur o bombă nucleară, cerea ca doar doi oameni să cunoască codul care debloca capacul, fiecare câte o parte acestui cod. Această situație ar fi putut crea însă o uriașă problemă dacă vreunul dintre cei doi ar fi fost ucis în timp ce se deplasau către țintă. „Imaginează-ți cum ar fi fost să stăm să ne uităm la porcăria aia și să știm că nu o putem folosi! Evident, nu puteam permite ca o astfel de situație să se întâmple.” spune Flavin. Și evident că Flavin și oamenii săi au convenit ca în eventualitatea unei misiuni reale toți oamenii din echipă să știe codul.

Situația în care lucrurile ar fi mers prost și bomba ar fi căzut în mâinile inamicului era complet inacceptabilă, capacul cu cifru care bloca accesul la panoul de comandă nu era deloc un obstacol serios dacă bomba ar fi fost capturată. „Ii veneai ușor de hac cu un levier.” spune Flavin. Așadar, echipa a fost pregătită și pentru o astfel de eventualitate: ”Întotdeauna aveam la noi suficient explozibil ca să putem distruge bomba fără ca ea să explodeze” explică Powers. Probabil ar fi răspândit în jur o mulțime de particule radioactive, dar explozia nu ar fi arătat ca o adevărată ciupercă nucleară.

Când echipa ar fi ajuns la țintă, capacul de protecție al panoului de control ar fi fost deblocat, cronometrul ar fi fost potrivit, după care bomba ar fi fost amorsată. Pentru această ultimă activitate, în partea stângă sus a panoului de control se afla o mică adâncitură în care era plasat un comutator care, odată ce a fost armat, după trecerea timpului stabilit, declanșa explozia unei mici încărcături de explozibil convențional care iniția explozia nucleară propriu zisă. După amorsarea bombei, echipa trebuia să-și ia cât mai repede tălpășița de acolo, dar asta crea o altă problemă, și anume faptul că în minutele sau orele rămase până la explozie, bomba putea fi descoperită și dezamorsată de geniștii inamici; așadar, echipele din forțele speciale au fost instruite să o supravegheze până cu câteva minute înainte de explozie. Distanța „potrivită” pentru a garanta atât siguranța bombei cât și securitatea echipei varia în funcție de inspectorul de siguranță nucleară care instruia echipa, își amintește Frank Antenori, care a servit într-o echipă de forțe speciale ca tehnician de întreținere a bombei nucleare, asta înainte de a fi decorat în Irak și Afganistan. Unii inspectori instruiau echipele să părăsească zona cât mai repede cu putință după ce amorsau bomba, alții insistau ca bomba să rămână în zona de observație a echipei până ce explodează.
Chiar aflându-se la o distanță „sigură”, echipele SADM se simțeau inconfortabil de aproape de explozie. „Chiar dacă am fi fost în afara razei de acțiune a radiației termice, care ne-ar fi vaporizat instantaneu, când exploda bomba n-am fi putut ieși, orice am fi făcut, din zona minunatei adieri fierbinți care ne-ar fi mângâiat sufletele.” spune hâtru Antenori.

Parcă pentru a spori proporțiile situației absurde, în care niște oameni care declanșaseră o explozie nucleară se ghemuiau la câțiva kilometri să scape de efectele ei, în momentul în care militarii amorsau bomba, nu puteau ști cu exactitate cât timp va trece până ce aceasta va exploda. Probabil pentru a pune la adăpost bomba de efectele impulsului electromagnetic ce urma oricăror alte explozii nucleare din apropierea ei, așa cum se putea anticipa într-un eventual conflict cu sovieticii, AEC proiectase SADM complet lipsită de electronică. În locul acesteia, o dotaseră cu cronometre mecanice care, din păcate, deveneau cu atât mai imprecise cu cât erau potrivite să declanșeze explozia mai târziu, ajungându-se chiar în situația în care declanșau explozia cu opt minute mai devreme sau cu treisprezece mai târziu. Regulamentul avertiza asupra faptului că „nu există posibilitatea ca acesta (cronometrul) să fie potrivit în așa fel încât explozia să se producă într-un anume moment precis.” așadar echipelor SADM nu le rămânea decât să încerce să previzioneze intervalul aproximativ de timp în care va avea loc explozia.
Cu toate acestea, Powers spunea: „Noi ne-am închipuit mereu că am putea urma toate procedurile alea meticuloase, să potrivim cronometrul în așa fel încât explozia să aibă loc după câteva ore ca să avem timp să ne îndepărtăm, dar realitatea e că în secunda în care am fi amorsat bomba am fi și dispărut de pe fața pământului.”

Va urma

Articolul original a apărut în ediția electronică a revistei Foreign Policy, autorii lui fiind Adam Rawnsley și David Brown.

LINK