Chiar dacă echipele ar fi fost îndeajuns de norocoase să scape cu viață după explozie, șansele de supraviețuire erau în continuare extrem de scăzute. Aflându-se în dispozitivul inamicului, în imposibilitate de a putea fi recuperați sau ajutați și cum tocmai începuse al treilea război mondial, pentru a evita să fie uciși sau capturați și pentru a se putea întoarce în dispozitivul propriu ei nu se puteau baza decât pe antrenamentul și priceperea lor. Pentru a le ușura această sarcina, căsuțe tainice în care fusese ascuns armament, muniție și provizii erau răspândite în toată Europa de Est.” După ce Zidul Berlinului a căzut, am desființat o parte din aceste căsuțe tainice. Am fost surprins să constat că tot ce era acolo încă putea fi folosit fără probleme” își amintește Flavin.

În plus față de căsuțele tainice, unele echipe SADM au avut acces la o altă armă secretă care să-i ajute să se întoarcă acasă: sergentul Julius Reinitzer, militar în forțele speciale ale US Army, dar născut în Cehoslovacia. În adolescență, Reinitzer a evadat de două ori dintr-un lagăr nazist de muncă din Polonia. Mai târziu, ajuns în Vest, a luat legătura cu serviciul de informații al armatei SUA, a traversat ilegal înapoi frontiera cehoslovacă cu scopul de a înființa în această țară o rețea de rezistență împotriva sovieticilor, a fost arestat și condamnat la închisoare pentru spionaj și a reușit să evadeze din nou. Ajungând înapoi în lumea liberă, Reinitzer s-a înrolat în US Army, a dobândit cetățenia americană și a devenit membru al Green Beret. „Ursul”, așa cum a ajuns să fie cunoscut, a evoluat în carieră până la stadiul de instructor al echipelor de forțe speciale, incluzându-i aici și pe Flavin și pe oamenii săi, care căutau un mentor în delicata artă a existenței ca fugar în spatele Cortinei de fier.

Oricum, faptul că acest tip de misiune a fost gândit ca o călătorie fără întoarcere nu avea cum să scape militarilor din forțele speciale. A zbura în spațiul aerian inamic, a opera în dispozitivul inamicului, a înșela vigilența forțelor inamice, toate acestea transportând o bombă nucleară, a aștepta inconfortabil de aproape explozia acesteia - totul reprezenta apogeul absurdului, așa cum spunea și Flavin: „Erau o mulțime de semne de întrebare asupra funcționalității programului, iar comandanții echipelor erau de părere că cei care îl concepuseră erau duși rău de tot cu capul.”

Umorul era, evident, supapa prin care oamenii reușeau să facă față realității îngrozitoare că lucrau cu bombe nucleare. Geniștii din echipele ADM concepuseră ecusoane pe care tronau ciuperci nucleare. Unul din motto-urile neoficiale care se răspândise în rândul lor era „Iradiază-i până devin fosforescenți, aruncă-i în neant!”. Glumele apăreau cu atât mai ușor cu cât unii dintre ei credeau că sunt puține șanse ca o astfel de misiune să fie vreodată autorizata. „În adâncul sufletului nostru, am știut că nimeni nu va încredința vreodată controlul chestiilor ălora unor gagii care să zburde de coclauri cu ele în spate. Pur și simplu nu am crezut că o astfel de acțiune e posibilă.”

Unii dintre militarii din forțele speciale, printre care și Flavin, și-au manifestat neîncrederea mai degrabă în posibilitatea transportului cu avionul până la destinație decât în bomba nucleară în sine, îndoindu-se că în haosul și distrugerile provocate de debutul celui de-al treilea război mondial ar putea reuși să se îmbarce. Echipele SADM au avut acces extrem de rar, unele dintre ele chiar deloc, la bombele nucleare reale, care erau păstrate în condiții de strictă securitate în locuri cum ar fi depozitul US Army din Miesau, Germania Federală. În eventualitatea în care izbucnea războiul, bombele urmau să fie transportate pe calea aerului către aerodromuri unde le așteptau echipele din forțele speciale. Flavin a sintetizat provocările foarte bine: „Deci noi trebuia să fim duși undeva, tot acolo trebuiau să fie aduse bombele și tot acolo trebuiau să ajungă și avioanele de transport. Și toate astea trebuiau să fie făcute, când? Se presupune că înainte ca partea adversă să-și dea seamă că urmează să atacăm, nu?”

Aspectele politice creau de asemenea dificultăți. Membrii NATO, Germania Federală mai cu seamă, manifestau o explicabilă reținere față de situația în care forțele americane detonează bombe nucleare pe teritoriul lor. S-a avansat ideea ca geniștii să folosească bombele numai după evacuarea populației locale , dar această propunere nu a liniștit spiritele. Instalarea bombelor în camere sau găuri de mină ar fi putut limita răspândirea ulterioară a particulelor radioactive, dar Republica Federală Germană s-a opus public când SUA a solicitat aprobare pentru forarea acestora din vreme de pace.

La marele final însă, nici una dintre multele îndoieli la adresa eficienței programului nu a fost nici confirmată nici infirmată. În 1984, la 20 de ani după crearea SADM, publicul a înțeles implicațiile utilizării armei când William Arkin și colegii lui au făcut pentru Natural Resources Defense Council o prezentare a acesteia, folosindu-se de documentele și regulamente militare la care au putut avea acces. Dezvăluirile lor au provocat un adevărat scandal în Congres și au șocat opinia publică, dar oricum zilele bombei erau numărate.
Cum tensiunile Războiului rece se atenuaseara, Statele Unite au început să își repatrieze dispozitivele SADM. Arma a fost scoasă oficial din uz în 1989, când Departamentul apărării și cel al energiei au declarat că este „uzată moral” și că nu mai există „nici o cerință operațională” la care aceasta să răspundă. Odată cu colapsul Uniunii Sovietice în 1991, George H.W. Bush a inițiat reduceri masive ale arsenalului nuclear tactic și operativ.

Șase ani mai târziu, alte informații despre bombă au fost declasificate oficial, dar detaliile operaționale referitoare la situațiile tactice în care se intenționa folosirea bombelor nucleare din rucsac în misiuni pe teritoriul statelor membre în Pactul de la Varșovia și la servituțile și riscurile la care oamenii responsabili cu îndeplinirea misiunii erau supuși, de abia de acum înainte vor putea fi scoase la lumină. Pentru aceasta e necesară intervievarea celor implicați în proiect, declasificarea unor documente în virtutea unor solicitări ale jurnaliștilor și publicului interesat, precum și consultarea unor regulamente militare, pe măsură ce acestea sunt făcute publice.

Ceea ce era cândva o armă nucleară strict secretă s-a transformat în zilele noastre într-o atracție turistică. Astăzi, vizitatorii Muzeului național al științei și istoriei nucleare din Albuquerque, New Mexico, se pot fotografia în fața containerului folosit la parașutarea SADM. Bomba a parcurs drumul de la o cumplit de serioasă, chiar dacă excentrică, armă nucleară, la statutul de exponat în galeria de kitch-uri a Războiului rece.

Acum, având detașarea pe care ne-o da trecerea timpului, am putea fi tentați să categorisim SADM ca pe o aberație născută de isteria Războiului rece, dar adevărul este că SUA încă păstrează în Europa arme nucleare tactice, chiar dacă sub forma mult mai puțin aventuroasei bombe de aviație B61. Și mai înspăimântător e faptul că sunt țări care le-au adoptat ca și elemente ale doctrinei lor de apărare. Pakistanul, de exemplu, a declarat că intenționează să păstreze arsenalul nuclear tactic și să delege forțelor militare din teren o parte din responsabilitatea folosirii lui, aceasta în efortul de a compensa superioritatea covârșitoare a armatei indiene. Și ca o ciudată ironie a sorții, fiindcă acum Rusia se regăsește într-o poziție de inferioritate față de NATO în materie de forțe convenționale, și-a sporit rolul armelor nucleare tactice în doctrina sa de apărare.

Pentru veteranii forțelor speciale care au fost antrenați să folosească SADM, trecutul e mult în spatele lor . Unii dintre ei au avut dubii în privința misiunii lor, alții au îmbrățișat-o din tot sufletul, dar cu toții au purtat în spate povara celui mai cumplit coșmar al războiului rece - spectrul declanșării războiului nuclear.

Sfârșit

Articolul original a apărut în ediția electronică a revistei Foreign Policy, autorii lui fiind Adam Rawnsley și David Brown.

LINK