Zece explozii în decurs de aproximativ două minute în patru trenuri regionale din apropierea gării centrale din Madrid, Atocha, tulburau cu groază, în urmă cu zece ani, liniştea unei dimineţi de joi, la o oră de vârf, la care traficul şi mijloacele de transport în comun erau extrem de aglomerate.

Orele şi zilele ce au urmat celor mai grave atentate teroriste din istoria Spaniei au fost marcate de teroare, haos, multă durere şi suferinţă. Ulterior, repercusiunile imediate s-au precipitat şi s-au amestecat cu mizele unui scrutin electoral general a cărui desfăşurare era fixată peste numai trei zile. La zece ani de la tragedie, după un amplu proces în care cei găsiţi vinovaţi - militanţi islamişti şi colaboratorii lor - au fost condamnaţi la pedepse lungi cu închisoarea, momentul 11M rămâne în amintirea colectivă prin cei 192 de morţi, printre care s-au numărat şi 16 români, şi sutele de persoane care au avut de suferit de pe urma tragediei: familiile celor care şi-au pierdut viaţa şi cei care au fost răniţi.

Particularitatea atentatelor teroriste de la Madrid a atras, atât în momentele imediat următoare, cât şi de-a lungul deceniului scurs de la tragedie, numeroase controverse, legate de mai multe chestiuni: lunga şi dureroasa experienţă anterioară a atentatelor teroriste în Spania, în special din partea separatiştilor basci (ETA), probele strânse treptat de autorităţi, informaţiile furnizate pas cu pas de către un guvern evident depăşit de situaţie, care se pregătea de încheierea mandatului, situaţia politică din acel moment din Spania, unde solidul principiu democratic al alternanţei la putere ar fi urmat oricum să ducă la o schimbare a orientării politice.

În zilele de dinaintea scrutinului electoral din 14 martie 2004, în Madrid şi alte oraşe spaniole au avut loc manifestaţii de condamnare a terorismului, iar media şi opinia publică au speculat pe marginea responsabilităţii politicienilor. A fost adusă în discuţie şi participarea Spaniei la războiul din Irak. De asemenea, s-a observat pentru prima oară o amplă mobilizare socială pe baza incipientelor reţele sociale (zeci de mii de sms-uri transmise în zilele acelea) şi s-au făcut speculaţii şi acuzaţii că subiectul tragediei este folosit în scopuri electorale.

Pentru tragedia de la Madrid, 29 de persoane au fost puse sub acuzare. Dintre acestea, Audienţa Naţională a absolvit 8, restul de 21 fiind condamnate la ani grei de închisoare, pedepsele pentru condamnări obişnuind să se cumuleze în Spania.

După atentatele din 11 martie 2004 din Spania, considerate cele mai grave petrecute în Europa, s-a decis ca la această dată să fie marcată Ziua europeană de luptă împotriva terorismului.

Presa spaniolă a constatat în perioada de după atentate o anumită distanţare între victime, ca urmare a neînţelegerilor dintre cele două asociaţii ale acestora. Se anticipează ca şi la comemorarea de anul acesta să se facă simţită această distanţare şi să fie reluate criticile la adresa guvernanţilor şi instituţiilor statului, cărora li se reproşează uneori lipsa de atenţie şi sprijin suficient pentru cei afectaţi.

Instituţiile statului spaniol îşi îndreaptă eforturile, în fiecare an, strict asupra comemorării atentatelor şi victimelor acestora. Poziţia formală a guvernanţilor corespunde ideii potrivit căreia, odată ce toate cercetările s-au încheiat cu un proces şi o sentinţă cu condamnări la închisoare, justiţia şi-a făcut treaba, iar atenţia autorităţilor rămâne îndreptată asupra victimelor terorismului. „Este adevărat că au trecut zece ani, însă considerăm că rămân încă multe de făcut, chestiuni constante în timp, multe aspecte de acoperit, pentru că este un colectiv aflat într-o situaţie de nevoie de sprijin din partea noastră”, a declarat pentru AGERPRES Sonia Ramos Pińeiro, director general în cadrul Direcţiei de atenţie şi sprijin pentru victimele terorismului din cadrul Ministerului spaniol de Interne. Ea a vorbit în detaliu despre sistemul spaniol prin care sunt asistate şi ajutate victimele atentatelor teroriste de la 11 martie şi a insistat asupra contactului uman, legăturii directe cu personal specializat în tratarea unor astfel de traume. „Este vorba de legături directe, de monitorizarea situaţiei familiilor, care ne ajută apoi pe noi să adoptăm o serie de măsuri pentru a le acoperi nevoile în mod constant. Victimele vin aici, pentru că le-a fost desemnat câte un asistent social, iar noi facem de asemenea vizite continue la domiciliu. În unele cazuri, sunt persoane care, din cauza stării fizice, prezintă dificultăţi de deplasare. Este fundamental să existe o echipă de oameni care să asiste victimele şi rudele acestora. Din acest motiv considerăm necesare şi vizitele la domiciliu, pentru a afla în ce mediu trăiesc aceşti oameni şi a vedea apoi mai bine cum pot fi ajutaţi. Ceea ce ne transmit familiile şi prietenii ne permite să ştim care este situaţia lor sau cum îi putem ajuta mai bine”, a afirmat responsabila.

Tocmai pentru că este vorba de un colectiv social aflat într-o situaţie de necesitate, reducerea semnificativă a subvenţiilor de la stat pentru victimele terorismului şi rudele acestora, condiţiile materiale dificile pe care le suportă supravieţuitorii, afecţiunile fizice şi psihice derivate din rănile provocate în atentate se adaugă lipsei de sprijin şi interes suficient din partea autorităţilor spaniole pentru victimele celui mai grav atentat terorist comis în Europa, după cum denunţa recent Asociaţia 11M Afectaţi de terorism. Pilar Manjón Gutiérrez, preşedintele asociaţiei formate imediat după atentatele de la 11 martie 2004, în care şi-a pierdut viaţa fiul ei de 20 de ani, aflat chiar în apropiere de locul în care fusese plasată una dintre bombe, a mărturisit pentru AGERPRES că nu au fost ani uşori. „Au fost foarte grei. Pentru familiile celor ucişi, timpul s-a oprit la ora 07.37, 11 martie. Este foarte complicat să te integrezi din nou în societate când la un anumit moment te simţi în afara ei, în altă lume”. Din activitatea asociaţiei pe care o conduce, din munca de zi de zi cu victimele şi rudele acestora, ea a putut arăta în ce constă un lung şi dificil proces de recuperare: cazuri în care sechelele fizice sau psihice s-au înrăutăţit, cum „orice fapt neaşteptat produce din nou un flashback şi un alt „11 martie”. În accidentul Spanair (din august 2008, n.r.), de exemplu - ne-a chinuit imaginea ambulanţelor pe pista de aterizare. Recent, accidentul de tren de la Santiago (de Compostela (Galicia), din iulie 2013, când un tren a deraiat, iar tragedia s-a soldat cu zeci de morţi, n.r.). Am văzut şi revăzut din nou totul, inclusiv cadavrele de pe peron”. „Nu înveţi să trăieşti. Înveţi să supravieţuieşti. Ceea ce este diferit”, mai spune ea.

Natalia Moreno Pérez, coordonatoarea echipei de psihologi care se ocupă de toţi cei afectaţi de atentate teroriste în cadrul Asociaţiei Victimelor Terorismului (AVT), a relatat pentru AGERPRES cum se tratează, cum se vindecă şi cum pot fi depăşite traumele provocate de astfel de tragedii. „Există factori de risc care fac de multe ori ca tulburarea în sine să fie mai complicată, mai intensă, ca simptomele să fie mai grave. De exemplu: timpul de expunere sau gravitatea rănilor, gradul legăturii de familie cu victimele, numărul morţilor în atentate, sprijinul social primit, crizele de anxietate suferite sau nu imediat după atentate. Există mulţi factori de risc care pot atenua sau nuanţa simptomele”, după cum a constatat în munca sa. Din fericire, adaugă tânăra psiholog, mulţi dintre supravieţuitori şi-au revenit şi au revenit mai ales la o anumită normalitate în viaţa de zi cu zi. Mulţi şi-au revenit „în funcţie de cât de bine şi-au dezvoltat strategiile personale pentru a depăşi un eveniment atât de traumatic precum atentatele sau pentru că au primit sprijinul potrivit. Dar şi astăzi există un procentaj ridicat de victime şi rude ale acestora care încă prezintă simptome”.

În ultimii 10 ani de la atentate, am suferit şi alte pierderi, a spus Marisol Alfageme în cadrul unei discuţii cu corespondenţii străini de la Madrid. Fiul ei a murit în atentate; soţul ei a murit anul trecut, din cauza deteriorării fizice şi psihice suferite după pierderea fiului. „Este o luptă să-ţi fie recunoscut până şi statutul de victimă psihologică”, arată Araceli Cambronero. Ea mărturiseşte că după atentate, cărora le-a supravieţuit fără răni fizice, a trecut şi prin alte momente extrem de dificile în afară de pierderea fiului şi a soţului; şi-a pierdut casa şi a fost diagnosticată cu cancer la sân. „Atentatele au provocat şi alte boli şi am avut nevoie în permanenţă de tratament psihologic”, explică ea.

Ca victimă a unor astfel de tragedii, „ceea ce te face să te simţi mai bine este să ştii de ce, cum s-au petrecut lucrurile şi cine este vinovat”, spune şi Angel de Marco, supravieţuitor al atentatelor, care suferă de sechele psihice şi şi-a pierdut auzul. În context, el a ţinut să atragă atenţia că, la aproape zece ani de la atentate, încă mai există adepţi ai „teoriei conspiraţiei” care susţin că acestea ar fi fost provocate de organizaţia separatistă bască ETA şi nu acceptă ideea unor atentate teroriste islamice.

Tocmai din acest motiv, ceea ce le mai rămâne de făcut organizaţiilor sau asociaţiilor care se ocupă de victimele atentatelor este ceea ce ele numesc „conştientizarea social”, pe lângă proiectele şi programele desfăşurate în permanenţă, constant, adaptate la nevoile actuale.

În ciuda durerii şi neputinţei pe care o simte pentru că „nu mai poate avea nepoţi de la copilul ei”, Pilar Manjón Gutiérrez îşi pune speranţa în copii şi tinerii Spaniei. Ea merge în şcoli, licee şi universităţi unde le explică ce s-a petrecut la 11 martie. „Sunt ca nişte bureţi, absorb tot ce le explici şi trebuie să le dai lămuriri la întrebări precum: de ce nu vrei să-i ucizi pe ucigaşii fiului tău?; nu vrei răzbunare?; de ce nu vrei pedeapsa cu moartea?; de ce nu vrei pedeapsa cu închisoarea pe viaţă? Şi încep să le spun că viaţa asta e suficient de complicată şi aşa, că nu vrei să fii ca ei, că ucigaşii trebuie să respecte legea care i-a judecat, că nu vreau să ucid pe nimeni. În cele din urmă, îi faci să vadă că singurul drum pentru pace este non-violenţa”, povesteşte ea.

Principalii condamnaţi în dosarul atentatelor sunt marocanul Jamal Zugam - condamnat la 42.922 de ani de închisoare, compatriotul acestuia Orman el-Gnaoui - 42.924 de ani de închisoare şi spaniolul Jose Emilio Suarez Trashorras - 34.715 ani de închisoare. Presupusul şef al reţelei de terorişti care a pus la cale atentatele, Hassan al-Haski, ca şi membrii acesteia au fost condamnaţi la câte 15 ani, respectiv 12 ani de închisoare, pentru apartenenţă la o organizaţie teroristă, fără să le fie dovedită legătura cu atentatele din Madrid. La 8 februarie, marocanul Mohamed Larbi Ben Sellam, condamnat la nouă ani de închisoare pentru că a făcut parte din celula jihadistă care a colaborat cu autorii atentatelor teroriste de la 11 martie 2004 din Madrid, a ieşit din închisoare, după ce şi-a ispăşit pedeapsa. În 16 martie este prevăzută eliberarea din închisoare a unui alt marocan, Rafá Zouhier, condamnat la zece ani de închisoare pentru furnizarea materialelor explozive folosite în atentatele de la 11 martie. După eliberare, amândoi ar urma să fie expulzaţi în Maroc.