Mareşalul Alexandru Averescu, preşedinte al „Ligii Poporului”, prim-ministru al României (1918, 1920-1921, 1926-1927), s-a născut în localitatea Babele, lângă Ismail (în prezent Ucraina), la 9/21 martie 1859.

A urmat cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti (1876), absolvind apoi Şcoala Divizionară Militară de la Mănăstirea Dealu (1881), iar în 1886, Şcoala Superioară de Război de la Torino (Italia).

Ofiţer de carieră, a urcat toate treptele ierarhiei militare: sublocotenent (1881), căpitan (1889), general de brigadă (1906), mareşal (1930).

Devenit şef al Marelui Stat Major al armatei în 1911, la începutul primei mari conflagraţii mondiale a primit comanda Corpului 1 armată (1914), iar, în momentul intrării României în război, era comandantul Armatei 2 (1916-1918) şi al Grupului de armate de sud (1916).

Este de remarcat că mareşalul Averescu a participat la marile campanii militare purtate de România în perioada modernă: în timpul Războiului de independenţă (1877-1878) s-a înrolat ca sergent-voluntar, dobândind brevetul de ofiţer; în perioada celui de-al doilea Război balcanic (1913) a comandat operaţiunile armatei române din Bulgaria, iar în Războiul pentru Întregirea României (1916-1919), a deţinut o poziţie de prim rang. Pentru a salva situaţia care se crease, în toamna lui 1916, a elaborat un plan militar ce viza apărarea Capitalei: Operaţiunea Flămânda. În vara lui 1917, a pregătit şi condus bătălia ofensivă de la Mărăşti (11/24 iul—19 iul./1 aug.).

A fost unul dintre cei mai de seamă comandanţi ai armatei române moderne, fiind ridicat, în 1930, la rangul de mareşal al României.

În plan politic, după ce şi-a dat demisia din armată (militarii nu puteau desfăşura activitate politică), la 2 aprilie 1918 a lansat un apel „Către toţi românii”, anunţându-şi hotărârea de a crea Liga Poporului, „a cărei singură menire ar fi îndreptarea dorită şi cerută de toţi”. Cu maximă sinceritate şi dând dovadă că a descifrat sensul profund al nemulţumirilor societăţii româneşti din acea perioadă, Alexandru Averescu mărturisea mai târziu: „Am intrat în viaţa politică împins de împrejurări: nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat”. Şi tot el venea să precizeze: „În mijlocul frământărilor de război, conştiinţa generală şi-a dat seama că răspunderea nenorocirilor prin care trecea se datorează mentalităţilor oamenilor care au avut destinele ţării în mâini, adică partidelor politice care au cârmuit ţara până la război. S-a născut atunci dorinţa neînfrânată de a se rupe cu trecutul şi a se porni pe o cale nouă în viaţa politică. Această dorinţă a fost generală. Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărată lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână”.

Astfel încât, împreună cu un grup de oameni politici desprins din Partidul Conservator, în aprilie 1918 a fost înfiinţată Liga Poporului, formaţiune politică ce avea să aibă, pentru prima dată, reprezentare naţională după război. În 1920, Liga s-a transformat în Partidul Poporului.

Ministru de război în guvernul I. I. C. Brătianu, a coordonat acţiunile militare pentru înăbuşirea răscoalei ţărăneşti din 1907, Averescu a devenit prim-ministru şi ministru ad-interim la Externe, în perioada 29 ian./11 febr.-5/18 mart. 1918.

În fruntea noii formaţiuni, Partidul Poporului a exercitat, pentru a doua oară, funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada 13 martie 1920-17 decembrie 1921 (perioadă în care, printre altele, se decretează reforma agrară şi este reprimată greva generală din octombrie 1920 a muncitorilor din România) şi apoi între 30 martie 1926-3 iunie 1927.

A funcţionat şi ca ministru secretar de stat şi consilier al Coroanei (1938).

În afara activităţii politice şi militare, a desfăşurat şi o activitate publicistică, în special ca director al revistei „România Militară”. A lăsat câteva lucrări de specialitate: „Tactica”' (3 volume, 1887-1889), „Jocul de război” (1903), „Călăuza ofiţerului” (1904), „Operaţiunile de la Flămânda” (1924), dar şi de memorialistică („Răspunderile”, 1918, „Notiţe zilnice de război 1916-1918”, 2 vol., 1937).

A fost distins cu ordinele „Steaua României” şi „Coroana României” şi cu medaliile „Bene Merenti” şi „Crucea Trecerii Dunării”.

La 7 iunie 1923, a devenit membru de onoare al Academiei Române, în semn de recunoaştere şi preţuire a meritelor sale în plan politic şi militar.

Mareşalul Alexandru Averescu a murit la 2 octombrie 1938, trupul său neînsufleţit fiind depus în cripta de la Mărăşti, în mausoleul ridicat aici prin străduinţa sa, pentru a cinsti pe eroii bătăliilor din vara anului 1917.