Oamenii așteaptă cu înfrigurare ca un război să izbucnească în Ucraina, dar un război al secolului 21 are deja loc acolo, ba chiar e pe cale de a se termina, chiar dacă cei mai mulți dintre noi nu înțelegem asta.

Într-o lume dominată de Youtube, Twitter și Facebook, agresiunea militară fățișă e departe de a mai fi o alegere, așa cum era până nu demult. În statele autocratice se preferă mai degrabă falimentarea dizidenților decât execuția lor, activiștii ONG-urilor nu mai dispar, dar birourile lor sunt închise pentru nereguli legate de spațiul locativ. În niciun alt domeniu dictatorii nu sunt mai post-moderniști.

Putin, școlit în arta puterii oculte, înțelege foarte bine această lume nouă, atât instinctiv cât și ca politician. Ca să înțelegi cu adevărat acțiunile presdintelui Putin în Ucraina, trebuie să călătorești în estul țării, călătorie în timpul căreia poți asista la prăbușirea unei țări și care poate constitui o imersiune în realitatea strategiei geopolitice a Rusiei.

Pe tot cuprinsul estului Ucrainei, centrele orașelor sunt goale, cu puncte de control și bariere la fiecare pas pe arterele centrale, cu magazinele și barurile închise. În orașul industrial Sloviansk, epicentrul crizei, bancomatele sunt goale și oamenii stau la coadă pentru pâine. Oameni înarmați, adolescenți plictisiți și femei în vârstă privesc cum TAB-urile fac drifturi pe stradă în timp ce mulțimea aplaudă.

Moscova, prin intermediul legăturilor sale cu milițiile locale proruse, cu partidul ex-președintelui Ianucovici, precum și cu miliardari precum Rinat Ahmetov, s-a asigurat că viața normală a dispărut în estul Ucrainei, înlocuită fiind de un amestec savant dozat de haos instituțional și confuzie publică, care, cu fiecare zi care trece, separă estul de vest. Protestatarii prorusi sunt violenți și hotărâți, și ocazional și organizați, dar politic și ideologic imaturi: cu gură mare, dar fără nici o idee coerentă.

Am văzut aceleași lucruri în fiecare dintre orașele pe care le-am vizitat în decursul unui tur de forță care a durat zece zile: drapele ale Rusiei care flutură pe baricade în timp ce din difuzoare se revarsă marșuri care preamăreau Marele război patriotic, șomeri săraci care sărbătoreau renașterea armatei revoluționare și care perorau despre cum sunt gata să lupte împotriva „juntei fasciste” de la Kiev, despre „Putin cel puternic” și despre „Rusia mare”. Toți acești bărbați și toate aceste femei care jinduie să fie parte a unui extrem de vag concept de „națiune rusă”, mi-au spus nenumărate povești despre atacurile la adresa limbii ruse, dar nici unul nu mi-a spus nimic despre cum viețile lor s-ar putea îmbunătăți substanțial prin alianța cu Moscova.

Odată cu haosul vine și anarhia. În orașele Donetk, Lugansk și Sloviansk nu am văzut nici un polițist, nici măcar unul! la nici una dintre demonstrațiile la care am asistat și în nici una dintre clădirile ocupate în care am intrat. Eforturile mele de a încerca să găsesc măcar un polițist în fiecare oraș pe care l-am vizitat au condus invariabil la același rezultat: ici-colo câțiva care leneveau în grupuri sau stăteau în autoturisme la câteva străzi de evenimente.

Am petrecut o noapte în Donetk și am înțeles nivelul de seriozitate a problemei. Am stat câteva ore cu un grup de demonstranți prorusi în exteriorul clădirii ocupate a administrației regionale. Inițial, atmosfera era relaxată, dar presărată cu antipatie și sloganuri la adresa Kievului. Cam pe la miezul nopții, doi dintre oamenii mascați, înarmați cu bâte, care se încălzeau la un foc de pe stradă, au devenit brusc agitați, era evident că primiseră o informație, au început să alerge pe o stradă din lateralul clădirii. Din ce în ce mai mulți tovarăși de-ai lor au început să alerge după ei, după care i-am urmat și eu.

După ce am trecut de colțul străzii am văzut un autobuz plin cu polițiști parcat pe trotuar, înconjurat de demonstranții care le aruncau insulte ocupanților, cerându-le să explice de ce erau acolo. Temându-se să nu inflameze situația, polițiștii, cei mai mulți tineri în jur de douăzeci de ani, stăteau tăcuți, în timp ce un ofițer scria un text pe telefonul său mobil pe care l-a arătat pe fereastră către mulțime, care s-a înghesuit să vadă ce scrie. Am putut să citesc și eu o parte a lui: „Suntem cu poporul, nu intenționăm să atacăm clădirea!”

O situație pe care am văzut-o la periferia orașului Sloviansk, acum epicentrul tulburărilor din estul Ucrainei, e emblematică pentru starea de fapt: la un punct de control în care se aflau atât luptători proruși cât și polițiști, îl întreb pe liderul luptătorilor, un ins slab cu un fes de camuflaj pe cap și cu un chiștoc de țigară în gură, ce fac polițiștii acolo. „Aaa, sunt cu noi!” mi-a răspuns nonșalant. „Noi reprezentăm poporul, și ei sunt, de asemenea, poporul.”

În regiune, Ianucovici și Partidul regiunilor al cărui lider este, se bucură încă de multă simpatie. Ianucovici e din regiunea Donbass, și fiul său, pe care îl cheamă tot Victor, e încă implicat în politica regională. Loialitatea politică și personală față de familia Ianucovici e încă puternică în estul Ucrainei, și atât Donetk cât și Luhansk sunt fiefuri ale Partidului Regiunilor. Invariabil, protestatarii ruși au fost dornici să îmi pozeze îmbrăcați în jachetele și impermeabilele care purtau sigla acestui partid.

Dar misterioasa absență a poliției de pe stradă se pare că se explică altfel. „Ianucovici a avut legături foarte strânse cu poliția ”, declară Natalia Gumeniuc, o jurnalistă ucraineancă cofondatoare a postului TV Hromadske TV, care emite online. „ În Ucraina de est, poliția a fost foarte mult timp cea mai coruptă zonă a administrației publice, sunt sub controlul total și în solda politicului.”

Nu avem, așadar, de ce să ne mirăm dacă în ciuda numărului lor (candidatul la funcția de primar al Kievului și fostul boxer de categorie grea, Vitali Kliciko, mi-a spus că Ucraina are 300.000 de polițiști comparativ cu 100.000 de militari,), cea mai mare parte a poliției nici măcar nu a încercat să controleze dezordinile. Acesta e exemplul cel mai elocvent al situației din estul Ucrainei, unde tot ceea ce înseamnă instituții naționale ucrainene se dezintegrează văzând cu ochii.