După ce am păşit cu smerenie, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste pe cărările pocăinţei şi în lumina Învierii, urcând încet, încet înspre inima lui Dumnezeu, Sărbătoarea Rusaliilor ni se deschide şi ne descoperă lucrarea de mântuire săvârşită prin Iisus Hristos. Ea este uşa prin care suntem conduşi delicat spre purtarea de grijă a Duhului Sfânt şi suntem încredinţaţi Lui.

A fost o perioadă, nu tocmai uşoară, în care ne-am tot străduit să urcăm. Prima dată cu Zaheu cel doritor de Dumnezeu, care s-a urcat de-a dreptul într-un dud, căci pe acolo avea să treacă... Atunci am avut prima tentativă de a ne ridica, de a ne rupe de lumesc, peste condiţia umană, dar apoi am căzut (spre îndurerarea şi mâhnirea lui Dumnezeu) împreună cu Iuda, pentru care Hristos a plâns, apoi cu Petru care a plâns după Hristos cu amar, pentru că se lepădase de El.

Am căpătat apoi puţin curaj şi îndreptare în Lumina Învierii, ne-am îndreptat puţin fiinţa urmând Lumina, Calea şi Viaţa, dar ne-am abătut din nou de mână cu cel deopotrivă cu noi, Toma, cel care ne este frate, de teamă, îndoieli, ezitări şi frământări.

Încredinţaţi fiind pe deplin de iubirea cu care Hristos ne acoperă noianul de păcate, prin jertfa Sa ne-a fost aşezată minunea Înălţării, ca o încununare, o realitate care ne obligă să luăm atitudine şi să ne clarificăm în raport de iubirea lui Dumnezeu.

Un tumult de suişuri şi coborâşuri, un tumult al valurilor vieţii ce aduce cu o frământare interioară, o zbatere continuă şi edificatoare, pentru că ne naştem greu în Duhul…

Totul devine mai uşor când ştii că toate pentru noi s-au făcut, pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Minunea aceasta, a Pogorârii Duhului Sfânt, este o continuare a scopului întrupării lui Hristos în peştera sărăcăcioasă, a patimilor, răstignirii, învierii şi înălţării Fiului lui Dumnezeu.

Pogorârea Duhului Sfânt este socotită de către Sfântul Atanasie cel Mare ca fiind descoperirea deplină a Sfintei Treimi şi aşezarea lumii în prezenţa lui Dumnezeu, sub purtarea de grijă Sfântului Duh.

Prin trimiterea Sfântului Duh în lume, aceasta a fost binecuvântată cu darurile Duhului Sfânt şi omul a putut lua cunoştinţă de ele şi s-a putut împărtăşi de ele, înaintând spre desăvârşire, spre chemarea iniţială, spre sfinţenie. I s-a redat posibilitatea de a redeveni templu al Duhului Sfânt. Duhul Sfânt, cel care ne mângâie în toate necazurile, suferinţele şi neputinţele noastre.

Sfânta Treime, Structura supremei iubiri, ne întinde o mână de ajutor, prin cea de a treia Persoană, Duhul Sfânt, pentru a deveni fraţi ai lui Hristos şi fii ai Tatălui. Aceasta câştigă tot creştinul prin credinţa în Dumnezeu, Cel Unul în fiinţă, dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Domnul Hristos vine în smerenie în lume şi prin întrupare face ca toţi oamenii să devină fii ai Tatălui. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume şi Fiul S-a făcut frate cu noi, Fiul ne-a trimis în inimi pe Duhul Sfânt, ca prin lucrarea Sa (ce nu poate fi alta decât a iubirii) să-L numim pe Dumnezeu, Tată (Galateni 4,4).

Darurile pe care Duhul Sfânt le împărtăşeşte oamenilor trebuie folosite spre folosul tuturor, nu pentru un profit personal. De ce? Pentru că tot darul desăvârşit de sus este pogorând de la Părintele luminilor.

Lumina vine de sus, sensurile mari vin de sus. Din inima lui Dumnezeu în inimile noastre, ca o liniştire, ca o pace, o altă pace decât a lumii. Pacea lui Hristos.

În iubirea Lui, Dumnezeu vine mereu spre noi, ca părintele spre fiii săi, mereu în căutare de sensuri. Dumnezeu este mereu lângă uşa inimii noastre şi ne aşteaptă smerit, răbdător, iubitor... Numai să-L lăsăm să intre. Ne aşteaptă şi nu este insistent. Cu dorul Lui direct proporţional cu infinitul iubirii sale. Un potop de lumină, de putere, de har, de ascultare şi smerenie care se revarsă peste această lume fărâmă din chipul lui Dumnezeu.


Preot militar Valentin Lazăr

„Observatorul militar”, nr. 21 (30 mai - 5 iunie 2012)