Biserica Ortodoxă cinsteşte la 15 august, Adormirea Maicii Domnului numită în popor şi Uspenia (termenul slav) sau Sfânta Maria Mare. După o pioasă tradiţie veche, cunoscută mai întâi în Apus şi trecută apoi şi în Răsărit, la trei zile după adormirea ei, Sfânta Fecioară ar fi fost ridicată cu trupul la cer, ca şi dumnezeiescul ei Fiu.

Adormirea Maicii Domnului este cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria, deşi mărturii despre existenţa ei nu avem decât începând din secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului începe să se dezvolte foarte mult, mai ales după Sinodul IV Ecumenic, Sinod care a hotărât că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, cultul ei cunoscând de acum o foarte mare dezvoltare.

Sărbătoarea bisericească a sfârşitului vieţii pământeşti a Fecioarei a început probabil în Ierusalim, unde Mormântul Maicii Domnului din Ghetsimani este şi astăzi un loc de pelerinaj; încă din secolul al VI-lea, sărbătoarea a fost celebrată, iar din anul 600 a fost fixată la 15 august. Două momente diferite formează praznicul: în primul rând moartea şi îngroparea Maicii Domnului şi, în al doilea rând, înălţarea ei la cer. În Occident, sărbătoarea este cunoscută sub numele de Înălţarea Maicii Domnului. Textele ortodoxe au dezvoltat tradiţia conform căreia apostolii şi ucenicii au fost adunaţi în mod minunat din toate colţurile lumii, pentru a fi prezenţi în Ierusalim la moartea Fecioarei, şi că i-au îngropat trupul în Grădina Ghetsimani; conform unei tradiţii, câţiva israeliţi au încercat să întrerupă procesiunea înmormântării. Apostolul Toma nu a fost printre cei prezenţi şi, când a sosit, la trei zile de la înmormântare, şi a vrut să vadă trupul Maicii Domnului, s-a descoperit că mormântul era gol. Conform majorităţii textelor liturgice, sărbătoarea aduce cu sine un simţ al interrelaţionării diferitelor aspecte din istoria răscumpărării şi un simţ al venerării lucrării dumnezeieşti înfăptuite. Biserica slăveşte pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut şi recunoaşte sfinţenia ei, cea care este ‘Izvorul vieţii şi Născătoarea de Dumnezeu’.

În secolul al V-lea, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului exista sigur în Siria, fiind menţionată în documentele datând din acest secol. Locul de origine al sărbătorii este probabil Ierusalimul, oraşul sfânt, unde se păstrează până astăzi, în apropierea grădinii Ghetsimani, mormântul Maicii Domnului şi Biserica zidită pe acest mormânt. În spatele mormântului Maicii Domnului din această Biserică, este pusă la închinare pentru pelerini icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, cunoscută sub numele de Ierusalimitissa.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului îşi are originea în Sfânta Tradiţie a Bisericii. Circumstanţele Adormirii Maicii Domnului sunt cunoscute şi păstrate de Biserica Ortodoxă încă din timpurile apostolice, mărturie stând scrierile apocrife, opinia unanimă a Sfinţilor Părinţi şi credinţa constantă a poporului lui Dumnezeu.

Între cei care au vorbit despre Adormirea Maicii Domnului în primele secole creştine au fost Sfântul ieromartir Dionisie Areopagitul (sec. I), Meliton de Sardes (sec. II), Sfântul Epifanie al Ciprului (sec. IV) şi Sfântul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (sec. V), a cărui mărturisire, adresată împărătesei bizantine Pulcheria, este edificatoare: ‘Deşi în Sfânta Scriptură nu sunt date cu privire la împrejurările morţii Maicii Domnului, noi le cunoaştem din vechea şi credibila Tradiţie a Bisericii… ştim că, la trei zile după adormire, trupul Sfintei Fecioare a fost ridicat la cer, în mormântul din Grădina Ghetsimani găsindu-se doar acoperământul ei’. Mai târziu, în secolul al XIV-lea, toate aceste informaţii vor fi adunate şi detaliate în lucrarea Historia Ecclesiastica (Istoria Bisericii) a lui Nicephorus Callistus (†1335).

În secolul al VI-lea, sărbătoarea este menţionată şi în Apus, pentru prima dată la Sfântul Grigorie, episcopul de Tours († 593 sau 594), cu deosebirea că acolo Adormirea Maicii Domnului se sărbătorea la date diferite de tradiţia Răsăritului, la 18 ianuarie, iar în unele părţi la 15 ianuarie.

Se pare că generalizarea Praznicului Adormirii Maicii Domnului în Răsărit se datorează împăratului bizantin Mauriciu (528-603), care a rezidit Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani şi care a fixat definitiv şi data sărbătoririi ei la 15 august.

Praznicul acesta al Adormirii Maicii Domnului se bucură de o mare cinstire în rândul credincioşilor ortodocşi, având rânduită o perioadă de două săptămâni de postire, înaintea sărbătorii, ca perioadă de pregătire duhovnicească pentru acest eveniment sfânt din viaţa Maicii Domnului.

În seara dinaintea sărbătorii se săvârşesc în toate bisericile Vecernia cu Litie şi chiar Privegherea întreagă, adică şi slujba Utreniei, urmată de cântarea Prohodul Maicii Domnului.

Prohodul Maicii Domnului a fost alcătuit de către Manuil Corinteanul în sec. XVI şi este o prelungire a Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos după modelul imnelor preafrumoase, profunde, în care creştinătatea, în evlavia Bisericii, îl conduce pe Mântuitorul spre mormânt, în Vinerea Patimilor.

Foarte multe mănăstiri din ţară adună cu prilejul acestui praznic sute şi mii de pelerini în jurul zidurilor lor, ei petrecând întreaga noapte în rugăciune, cântare şi priveghere.

În cele ce urmează redăm Sinaxarul din Minei, în aceasta lună, în ziua a cincisprezecea, cinstita Adormire a Preamăritei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria:

Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci, cu trei zile mai înainte, a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeşte cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viaţa cea nemuritoare. Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare şi, cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul său, s-a suit degrab în Muntele Măslinilor ca să se roage, căci avea obicei de se suia adesea acolo, ca să se roage. Şi s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Născătoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte şi au dat cinstea şi închinăciunea ce se cădea către stăpâna, ca şi cum ar fi fost nişte slugi însufleţite.

După rugăciune s-a întors acasă şi îndată s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânări şi mulţumind lui Dumnezeu şi chemând rudeniile şi vecinii, şi-a grijit toată casa, şi-a gătit patul şi toate cele ce se cădea de îngroparea ei. Şi a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar, spre încredinţarea celor zise, a arătat şi darul ce i se dăduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, dacă au auzit acestea, au plâns cu tânguire şi cu lacrimi şi au suspinat cu jale. Deci, potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat să nu rămână sărace de dânsa. Iar Preacurata le-a adeverit, că mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci şi pe toată lumea o va cerceta şi o va umbri. Şi va alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a arătat despre cele două veşminte ale sale ca să le ia două văduve sărace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene şi cunoscute şi de la dânsa le era hrana.

Şi, vorbind ea acestea şi învăţând, s-a făcut fără de veste sunet de grabnic tunet, şi arătare de mulţi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toţi ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. între care erau şi de Dumnezeu înţelepţii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei şi Timotei. Aceştia, dacă au aflat pricina venirii lor, aşa adunaţi fiind, au zis aceste cuvinte către dânsa: Noi, o, Stăpână, ştiindu-te în lume, ca şi un singur Stăpân al nostru şi Dascăl ne mângâiam; dar acum cum vom putea să suferim greul acesta? însă, de vreme ce cu voia Fiului şi Dumnezeului tău te muţi spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi şi lăcrimăm, cu toate că într-alt chip ne bucurăm despre cele ce sunt asupra ta rânduite. Acestea au zis şi vărsau lacrimi, iar ea a zis către dânşii: Prietenii mei şi ucenicii Fiului şi Dumnezeului meu, nu faceţi bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiţi trupul, precum eu îl voi închipui pe pat.

Când s-au săvârşit cuvintele acestea, iată a sosit şi minunatul Pavel, vasul cel ales, care, căzând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat şi, deschizându-şi gura, a lăudat-o cu multe cuvinte, zicând: Bucură-te, Maica Vieţii, împlinirea şi încheierea propovăduirii mele; că măcar că pe Hristos Fiul tău trupeşte pe pământ nu L-am văzut, însă pe tine văzându-te, mi se părea că pe Dânsul îl văd.

După aceasta, luând Fecioara iertăciune cu toţi, s-a culcat pe pat şi şi-a închipuit preacuratul său trup precum a vrut; şi a făcut rugăciune pentru întărirea lumii şi paşnica ei petrecere, şi i-a umplut şi pe dânşii de binecuvântarea ei. Şi aşa în mâinile Fiului şi Dumnezeului său şi-a dat sufletul.

Şi îndată ochii orbilor s-au luminat şi auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat şi tot felul de patimă şi de boală lesne se tămăduia. După aceea, a început Petru cântarea cea de ieşire şi ceilalţi Apostoli: unii au ridicat patul, alţii mergeau înainte cu făclii şi cu cântări, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit şi îngerii cântând şi văzduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omenească.

Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, invitând pe unii din popor, i-au plecat să se ispitească a surpa jos patul în care zăcea trupul cel de viaţă începător, şi a-l lepăda pe dânsul. Dar dreptatea lui Dumnezeu, ajungând pe îndrăzneţii şi obraznicii aceia, Ie-a făcut pedeapsă tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-înşii, care mai nebuneşte se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit şi de amândouă mâinile, care au rămas spânzurate de pat, tăiate de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tămăduire, şi s-a făcut sănătos ca şi mai-nainte. In acelaşi chip şi cei ce orbiseră, crezând şi punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.

Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au aşezat acel de viaţă începător trup în mormânt, şi au stat trei zile lângă dânsul, auzind neîncetat glasuri îngereşti.

Şi de vreme ce, după dumnezeiasca rânduială, a lipsit unul din Apostoli, adică Toma, care nu s-a aflat la preamărita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urmă, era mâhnit foarte şi întristat, că nu se învrednicise să vadă şi el ca şi ceilalţi Apostoli trupul, au deschis cu socoteală mormântul pentru dânsul ca să se închine şi el acelui preasfânt şi preacurat locaş, adică trupului Născătoarei de Dumnezeu. Şi, dacă a văzut, s-a minunat că a aflat mormântul fără de sfântul trup, ci era numai giulgiul, care rămăsese mângâiere Apostolilor şi tuturor credincioşilor, şi mărturie nemincinoasă a mutării Născătoarei de Dumnezeu. Că şi până astăzi mormântul cel cioplit în piatră, aşa se vede deşert de trup şi este cinstit cu închinăciune, întru mărirea şi cinstea preabinecuvântatei măritei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.