Aurel Vlaicu s-a născut la 19 noiembrie 1882, la Binţinţi, în judeţul Hunedoara. A avut de la o vârstă fragedă înclinaţii către tehnică, iar în şcoala primară din satul natal era cunoscut ca un spirit deosebit de inventiv, el reparând ceasornice şi încercând să construiască mici maşinării „perpetuum mobile”.

În perioada liceului, Vlaicu a fost foarte preocupat de problema zborului mecanic, construind diferite mecanisme şi modele de planoare. A urmat cursuri tehnice superioare la Viena şi Munchen, perioadă în care a elaborat proiectul unui avion. În anul 1908 a fost, pentru o scurtă perioadă, inginer la fabrica de automobile Oppel din Russelheim.

Revine în ţară în acelaşi an, în satul natal Binţinţi, iar aici proiectează şi construieşte, un an mai târziu, unul dintre primele planoare româneşti, numit Vlaicu-1909, cu care efectuează mai multe zboruri demonstrative.

În toamna anului 1909 se mută în Bucureşti, fiind angajat ca inginer în cadrul Arsenalului Armatei, iar cu sprijinul acestuia începe construcţia aeroplanului. Lucrând asiduu împreună cu muncitorii şi cu alţi ingineri, Vlaicu termină de construit la începutul lunii iunie 1910 aparatul cunoscut sub denumirea „Vlaicu I”.

Pentru prima dată a scos aeroplanul său pe câmp la 16 iunie 1910, dar cele două încercări de a-l ridica de la sol au eşuat (din cauza unei mici defecţiuni la motor, respectiv din cauza unei probleme ce privea comenzile aripilor aparatului).

A doua zi, la 17 iunie 1910, Vlaicu şi-a scos din nou aeroplanul pe câmpul de la Cotroceni şi, ajutat de prietenii săi, a pornit motorul aparatului. După două încercări nereuşite în care a rulat fără să se înalţe, el se întoarce la grupul său de prieteni, explicând entuziasmat de ce nu reuşise acest lucru. Motivând faptul că nu acţionase cum trebuie comenzile aparatului, Vlaicu face o nouă încercare. În zgomotul motorului, aeroplanul câştigă viteză şi, după circa 40 de metri parcurşi pe pământ, este văzut de toţi cei prezenţi cum se ridică în aer la 3-4 metri de sol, pe o lungime de 50 de metri, după care coboară uşor pe pământ.

Fericit că îşi realizase visul, Aurel Vlaicu avea să declare într-un articol intitulat „Impresii din văzduh”: „Bucuria cea mai mare, însă, am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem. Şi asta era principalul.”

A doua zi după primul său zbor, gazetele vremii publicau senzaţionala ştire a zborului executat de primul avion românesc, inventat, construit şi pilotat de un român.

În următoarele zile, Vlaicu a mai efectuat câteva zboruri cu aeroplanul său până într-o zi când, zburând la o înălţime mai mare ca de obicei, comenzile de manevrare ale aparatului s-au blocat, iar acesta a căzut, fiind puternic avariat. De acum, Aurel Vlaicu începe să gândească proiectarea şi construirea unui nou model de aeroplan, şi astfel a fost creată, în 1911, o variantă îmbunătăţită — „Vlaicu II”.

În 1912-1913 a proiectat avionul „Vlaicu III”, primul avion de construcţie metalică din lume, pe care însă nu a mai apucat să-l construiască.

Aurel Vlaicu şi-a pierdut viaţa în urma prăbuşirii cu avionul Vlaicu II, lângă Câmpina, la 31 aug./13 sept. 1913, în timp ce încerca să treacă Carpaţii. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

La 28 octombrie 1948 a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Alături de Henri Coandă, de Traian Vuia şi de alte nume celebre, Aurel Vlaicu poate fi considerat unul dintre precursorii aeronauticii moderne şi unul dintre părinţii aviaţiei mondiale.

O serie de obiecte personale care i-au aparţinut lui Aurel Vlaicu, documente, brevete, scrisori, fotografii originale, ceasul cu monogramă pe care l-a avut asupra lui când s-a prăbuşit, precum şi masca mortuară sunt expuse astăzi la Muzeul Aviaţiei.