Militarizarea Crimeii „constituie o ameninţare directă pentru securitatea României”, explică profesorul Mihail E. Ionescu, directorul Centrului pentru Studii Est-Europene şi Asiatice. România are deci nevoie de o flotă proprie, „este o urgenţă”, susţine profesorul, amintind că acest lucru este cerut de NATO, care spune că statele membre trebuie să reziste „primelor lovituri” până la sosirea forţelor aliate, „indiferent dacă e vorba despre confruntări terestre sau maritime”.

Pe de altă parte, Mihail E. Ionescu declară că obiectivul principal al Rusiei în acest moment este ridicarea sancţiunilor, de aceea „nu va face nicio mişcare riscantă în R. Moldova” şi nici nu va „forţa” alegerile anticipate prin „radicalizarea manifestaţiilor”.

Profesorul Ionescu sugerează că statele din Est nu au nevoie de bomba atomică, deşi Polonia a testat deja opinia comunităţii internaţionale în acest sens: „În cadrul NATO este posibilă dislocarea de armament nuclear pentru a descuraja un potenţial inamic. Să nu uităm că Rusia, în unele exerciţii militare recente, a inclus în curricula exerciţiului efectuarea unor lovituri nucleare tactice” în Europa de Est.

Criza din R. Moldova nu are doar cauze interne. Ce rol credeţi că mai poate juca ­România în acest context?

M.E.I.: Pentru a înţelege criza din R. Moldova trebuie să luăm în considerare contextul internaţional: UE a început să implementeze Acordul de Asociere cu Ucraina de la 1 ianuarie 2016, după ce anterior fusese suspendat şi după multe discuţii tripartite eşuate Ucraina-Rusia-UE; eşecul Moscovei în încercarea de a conecta implicarea ei în Siria cu ceea ce se întâmplă în estul Ucrainei, cu scopul eliminării sancţiunilor internaţionale. Suntem în situaţia în care Rusia se află în postura de a alege fie eliminarea sancţiunilor, care afectează grav economia sa, fie să militeze în continuare asertiv pentru păstrarea unei sfere de influenţă.

Dar care e obiectivul prioritar al Moscovei?

M.E.I.: Ridicarea sancţiunilor este obiectivul prioritar, din cauza deteriorării situaţiei economice din Rusia şi a scăderii preţului petrolului. În acelaşi timp, vrea să-şi păstreze o anume influenţă în R. Moldova prin aşa-numitul „Maidan pe dos” care are loc la Chişinău. Aşa citesc eu criza din R. Moldova, care prin noul guvern instalat răspunde viziunii Vestului în „păstrarea căii europene”.

R. Moldova este mai înclinată să meargă spre Est sau spre Vest?

M.E.I.: Se vorbeşte din ce în ce mai mult nu despre o resetare SUA-Rusia, ci despre o înţelegere în ceea ce priveşte estul Ucrainei. Amănuntele nu se ştiu, dar e clar că există contacte între Occident şi Rusia pe acest subiect, iar secretarul de stat al SUA, John Kerry, a şi vorbit recent la Davos despre ridicarea sancţiunilor. În acest cadru, în care Moscova îşi negociază ridicarea sancţiunilor, nu va face o mişcare riscantă în R. Moldova, inclusiv forţarea alegerilor anticipate prin radicalizarea manifestaţiilor.

Crimeea este o poveste relativ închisă pentru Occident. În acest fel marile puteri recunosc în mod tacit revenirea în forţă a Rusiei la Marea Neagră, dar nu numai?

M.E.I.: Eu aş spune mai degrabă că subiectul Crimeea trece temporar în planul secund, nu că ar fi o temă închisă. O înţelegere imediată în cazul unei situaţii atât de complicate e puţin probabilă, dar se fac paşi, mai mari şi mai mici, în acest sens. Rusia încearcă să demonstreze că nu vrea doar să scape de sancţiuni, ci şi că este solidară cu alianţa condusă de SUA împotriva terorismului.

Cum se schimbă echilibrul regiunii în care ne aflăm din cauza conflictului dintre Rusia şi Turcia?

M.E.I.: Conflictul dintre Turcia şi Rusia se leagă de conflictul din Orientul Mijlociu, iar Marea Neagră se înscrie într-un complex de securitate mai lărgit. Conflictul dintre cele două are un impact imediat în Marea Neagră: Rusia va continua militarizarea Mării Negre o dată cu acţiunea în Siria, Turcia va căuta să liniştească Rusia şi să iniţieze o destindere cu ea fiindcă se teme de un stat kurd. Deci Ankara doreşte o reconciliere rapidă cu Rusia, dar Moscova îşi va vinde scump prietenia. Există o tradiţie a unei înţelegeri ruso-turce la Marea Neagră, care s-ar putea să dobândească faţete noi, fiindcă cele două au un interes comun: de a-şi păstra poziţiile proeminente pe care le au la Pontul Euxin, iar prin înţelegere să blocheze orice încercare de abrogare a Convenţiei de la Montreaux din 1936 care le asigura preeminenţa în acvatoriul acestei mări.

Totuşi, Rusia pare să se bucure de un real avantaj în faţa Turciei, atât datorită poziţiei pe care o are o dată cu anexarea Crimeii, cât şi după incidentul care a dus la doborârea unui bombardier rusesc de către turci.

M.E.I.: Poziţia strategică a Crimeii îi conferă într-adevăr un mare avantaj Rusiei. Militarizarea ei constituie o ameninţare directă pentru securitatea României.

Unde se află România în această ecuaţie, fiindcă singura reacţie a Bucureştiului a fost propunerea de creare a unei flote NATO la Marea Neagră?

M.E.I.: Această propunere nu este o noutate, dacă ne raportăm la ideile recente venite dinspre UE: Berlinul, spre exemplu, a propus recent o flotă comună a UE la Marea Baltică, iar ca răspuns Bucureştiul a propus o flotă la Marea Neagră. Ocuparea şi militarizarea Crimeii, relativa tăcere în jurul anexării acestei provincii ucrainene ridică pentru România o problemă căreia trebuie să-i găsească un antidot. Mai exact sporirea capabilităţilor proprii la Pontul Euxin, prin această flotă comună.

De ce credeţi că România s-a retras cumva din peisajul acesta tulbure în ultimii ani?

M.E.I.: Între 2004 şi 2008, România a avut o atitudine vizibilă la Marea Neagră, conştientă că lipsa de acces a navelor aliate reprezintă o vulnerabilitate pentru securitatea ţării. România s-a poziţionat deci cu multă vreme în urmă faţă de Convenţia de la Montreaux, care reglementează intrarea navelor în Marea Neagră.

Poate fi înfiinţată o flotă NATO la Marea Neagră în condiţiile Convenţiei de la Montreaux, care permite doar unui anumit tip de vase să intre în Marea Neagră şi doar pentru 21 de zile?

M.E.I.: Pentru un timp scurt, cât se realizează schimbarea/abrogarea Convenţiei de la Montreaux, poate fi o flotă a statelor NATO care au ieşire la Marea Neagră. Sigur, aportul Turciei este esenţial în acest scenariu. Pe de altă parte, trebuie să înţelegem şi deciziile ultimului summit NATO privind organizarea unei forţe de reacţie rapidă care să intervină la nevoie în estul Europei. În acelaşi timp a arătat că într-un timp foarte scurt capabilităţile statelor NATO din zonă trebuie să fie întărite pentru a rezista în caz de forţă majoră până la sosirea aliaţilor.

N-ar fi mai util ca România să aibă propria ei flotă?

M.E.I.: Da, sau să-şi construiască o flotă împreună cu Bulgaria, pentru a fi mai ieftin. Doar că acest lucru necesită şi timp, şi bani. Este şi soluţia unei donaţii a aliaţilor, dar… Nuanţa ultimului summit NATO este că nu trebuie prepoziţionată Alianţa pentru respingerea unei agresiuni, ci sarcina primordială este chiar a statelor NATO ale arealului, pentru a rezista primelor lovituri până la sosirea forţelor respective, indiferent dacă e vorba despre confruntări terestre sau marine. Acest lucru înseamnă în cazul de faţă construcţia propriei flote, care este o necesitate pentru România. Una urgentă.

În 2008, în războiul din Georgia, Turcia nu a lăsat să intre prin strâmtori nici măcar navele-spital trimise de SUA, preferând să-şi menţină tradiţionalele relaţii bune cu Rusia, decât să colaboreze cu proprii aliaţi.

M.E.I.: Aceasta este geometria relaţiilor în acest spaţiu, mai ales de când Rusia pune pe primul loc forţa militară in comportamentul ei internaţional faţă de vecini.

Rusia este, de fapt, cea care impune această geometrie.

M.E.I.: Este evident. Dacă obiectivul Rusiei în 2016 este ridicarea sancţiunilor, atunci s-ar putea să pună „stop” militarizării Crimeii şi poate, cine ştie va lua în calcul chiar returnarea acesteia Ucrainei, nimic nu e imposibil.

Ministrul de Externe rus tocmai a spus că nu se va pune problema în acest fel niciodată.

M.E.I.: Experţi ruşi, dintre cei cunoscuţi, au vorbit despre această posibilitate anul trecut, estimând şi un termen de retrocedare, 10 ani, în cadrul unei înţelegeri de tip Ialta. Nu cred că şi-au schimbat opiniile.

De ce credeţi că România nu a avut niciodată o flotă militară serioasă la Marea Neagră?

M.E.I.: O flotă militară este extrem de costisitoare, înghite resurse enorme. În perioada interbelică, România a încercat să aibă o astfel de flotă, a avut de altfel şi submarine capabile să controleze coastele plus o forţă de suprafaţă care să apere litoralul autohton. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, flota românească a fost capabilă să evolueze chiar dincolo de această misiune. În perioada Pactului de la Varşovia, acest subiect a trecut pe locul doi, ceea ce nu a exclus achiziţionarea, în 1970, a unui submarin, iar acum cred că a avea o flotă e unul din principalele obiective ale îndeplinirii de către România a misiunilor ce-i revin, potrivit statului de membru NATO. Ar fi necesar să gândim subiectul nu doar legat de Marea Neagră, ci şi de Dunărea maritimă, deci urgenţa unei flotile militare la Dunăre.

Spre deosebire de Polonia, care s-a impus ca putere regională în ultimii ani, România a preferat să aştepte să vadă ce se întâmplă. Credeţi că e o strategie bună?

M.E.I.: Nu cred că e o strategie bună, dar are un filon istoric, în sensul că România întotdeauna când în imediata apropiere au fost volburi sistemice a preferat să adopte o poziţie de aşteptare strategică. În 1939, de pildă, a avut loc încercarea creării blocului neutrilor din Balcani, dar în actualele împrejurări, când România este în UE şi NATO, are chiar o datorie să abandoneze această poziţie, să fie mai vizibilă, să înceapă să gândească proactiv şi să pună în practică planuri ambiţioase, inclusiv diplomatice.

Polonia a vorbit la un moment dat despre necesitatea de a avea bomba atomică. Ar trebui, oare, ca şi România să se gândească mai serios la propria apărare?

M.E.I.: România ar trebui să promoveze o sinergie accentuată cu Polonia în ideea contracarării eventualelor ameninţări, ceea ce nu înseamnă să imiţi sau să copiezi. Polonia a negat ulterior această dorinţă de a avea bomba nucleară. Istmul ponto-baltic rămâne un spaţiu extrem de sensibil din punctul de vedere al securităţii europene, iar Polonia şi România, ca principale puteri ale regiunii, trebuie, sunt obligate să lucreze împreună. Nu ştiu care sunt raţiunile ori au fost raţiunile care au dus la această declaraţie, dar e un semnal al urgenţei din punctul de vedere al Poloniei. În cadrul NATO este posibilă dislocarea de armament nuclear pentru a descuraja un potenţial inamic. Să nu uităm că Rusia, în unele exerciţii militare recente, a inclus în ­curricula exerciţiului efectuarea unor lovituri nucleare tactice.

Unde?

M.E.I.: În 2009 şi în 2013, în aplicaţiile militare ruseşti efectuate la frontiera de vest, pe direcţia strategică de la sud de Marea Baltică, au fost „jucate” şi lovituri nucleare tactice.

În acest binom posibil, credeţi că România este prea orgolioasă pentru a accepta că Polonia e mai bine situată?

M.E.I.: E posibil să se simtă uşor inconfortabil: nu e vorba despre asimetria în dimensiuni - 40 de milioane de locuitori la 20 de milioane, Produsul Inten Brut, care în cazul Poloniei a crescut de patru ori, iar în cazul României a stagnat etc., ci de raţiuni geopolitice. Pentru Polonia istmul ponto-baltic reprezintă o prioritate absolută, România are în plus de făcut faţă şi vâltorii din Marea Neagră. Ecuaţia strategică a României e mai complicată, din cauza vecinătăţii sudice şi a situaţiei în care se află Turcia, cu implicarea ei în Siria. România, spre deosebire de Polonia – care are o vecinătate puternică la nord pe care se poate bizui, recent Suedia arătând semne clare că vrea aderarea la NATO – este izolată de aliaţi.

Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, spunea recent că UE are la dispoziţie „doar două luni” pentru a pune criza migraţiei sub control, în caz contrar spaţiul de liberă circulaţie Schengen se va prăbuşi, iar blocul comunitar ar putea eşua ca proiect politic. Credeţi că ar fi posibil acest scenariu?

M.E.I.: Nu aş intra în panică. Strategia UE în martie urmează să oprească valul migrator şi să împartă pe cote numărul celor veniţi. Aici UE a înţeles că e nevoie de o acţiune urgentă militară - împotriva Statului Islamic diplomatică - pentru o relaţie privilegiată cu Turcia şi soluţionarea dosarului est-european, care include Rusia. Solidaritatea în ansamblul UE devine cuvânt de ordine pentru a evita surprizele.

Gazul rusesc influenţează încă politica externă a unor ţări importante din UE, cum e, de pildă, Germania. Cum vedeţi acest parteneriat Germania-Rusia?

M.E.I.: Odată încheiat Tratatul de liber-schimb al UE cu SUA (TTIP), negocierea preţului gazului rusesc, a traiectelor de transport ale acestuia şi chiar a relaţiei Germania-Rusia ar putea fi abordată dintr-o altă perspectivă. În absenţa unui tratat cu SUA, am avea în oglindă o întărire a relaţiilor ruso-germane şi poate chiar paşi spre o Europă mai mare: de la Lisabona la Vladivostok.

Vă gândiţi la un parteneriat între UE şi Rusia?

M.E.I.: Un parteneriat, care ar fi parte a scenariului negativ, fiindcă ar presupune Brexit-ul şi, cine ştie?, poate chiar desfiinţarea NATO. Securitatea de la Vancouver la Vladivostok ar fi o amintire istorică frumoasă.

De unde vine slăbiciunea Berlinului pentru Moscova, este doar parte a unei tradiţii istorice sau ar putea face parte dintr-o strategie a Germaniei?

M.E.I.: Este şi o tradiţie istorică, ea vine de la Bismarck, iar prăbuşirea URSS, aşadar slăbiciunea imperială a Rusiei azi, a revitalizat-o poate. Fără Ucraina, Rusia nu poate domina Europa. Siberia ultrabogată în resurse, dar nepopulată, e un drum artic între Asia şi Europa, iar marile descoperiri de resurse în nordul Eurasiei impulsionează în era globalizării noi proiecte geopolitice. Poate fi un răspuns lung, dar şi controversat.

Cam când apreciaţi că va avea loc o împăcare a Rusiei cu SUA?

M.E.I.: Greu de spus, dar ea va interveni poate mai curând decât ne aşteptăm. Oricum, să vedem rezultatul alegerilor prezidenţiale din SUA şi poate vor mai fi şi alte câteva luni ale noii administraţii. Hillary Clinton, dacă ne amintim bine, are experienţă, ea fiind cea care a implementat reset-ul din 2010. Ceea ce trebuie să ne preocupe sunt termenii acestei împăcări. Este un dosar care reclamă o discuţie separată.