AUTOR: LUCIAN DÎRDALA

Modelul cel mai adecvat de înţelegere a României post-1989 este cel al desprinderii de trecut şi al democratizării.

Lăsăm în urmă, treptat, vechiul regim, iar urmele sale devin tot mai slabe. Nu înseamnă că ne îndreptăm către un paradis terestru, animat de logica economiei de piaţă şi de mecanismele democraţiei parlamentare. Societatea normală şi politica normală ne pot confrunta cu destule rele, dar suntem pe cale să înţelegem că tot mai multe dintre ele sunt produse ale vremurilor noi. Există, desigur, moştenirile comunismului, cu întreaga lor suită de consecinţe, uneori ireparabile. Dar modelul cel mai adecvat de înţelegere a României post-1989 este cel al desprinderii de trecut şi al democratizării.

România se îndepărtează de comunism prin copiii care, an de an, intră în şcoli, prin tinerii ce acced în universităţi sau profesii. Inclusiv prin cei care pleacă în străinătate, inclusiv prin aceia dintre ei care vor rămâne acolo, dar vor păstra legătura cu ţara. Intrarea lor în corpul electoral, chiar dacă nu întotdeauna votează, şi în comunitatea de cetăţeni, chiar dacă uneori par dezinteresaţi şi pasivi, schimbă termenii dezbaterii şi competiţiei politice. Nu ştim consecinţele de substanţă şi de durată ale acestei schimbări, dar putem deja bănui că vor fi foarte importante.

Ne dezlegăm de trecut participând, după puterile fiecăruia, la schimbul de valori ce constituie esenţa unei societăţi civilizate. Exprimându-ne noi înşine sau, cel mai adesea, receptând ceea ce ne oferă savanţii, scriitorii, artiştii sau alţi creatori, într-un cadru definit de libertate, onestitate şi bun-simţ, facem exact ceea ce detestau mai mult ideologii vechiului regim - şi, în general, sprijinitorii oricărei forme de despotism. Facem exact ceea ce trebuie pentru a ne îndeplini vocaţia de fiinţe sociale, mai ales dacă astfel ne întărim capacitatea de judecată critică şi dacă nu transformăm propriile ierarhii de valoare în argumente în favoarea cenzurii.

Împingem din drum rămăşiţele ideologice ale comunismului insistând ca orice cetăţean român să-şi poată asuma credinţa şi practica religia. Ar trebui să o facă fără a fi constrâns şi fără a constrânge, fără politicieni care să se vrea călăuze spirituale şi fără oameni ai bisericii care să se vrea mentori politici. Am reuşi, poate, să înţelegem mai bine cum putem tolera ceva ce (poate) nu ne place, cum putem respecta ceva ce (poate) nu ne însuşim. Refuzând atacurile ideologice împotriva credinţei sau transformarea credinţei într-o ideologie politică, evităm una dintre cele mai periculoase capcane aşezate de vechiul regim în drumul spre o societate liberă.

Facem un pas pe calea desprinderii de moştenirea comunistă - deghizată, în ultimii ani ai regimului, în aşa-numitul naţional-comunism - atunci când reuşim să armonizăm vocaţia noastră europeană cu ideea absolut democratică potrivit căreia există un „noi” legitim şi indestructibil. Este pronumele care ne legitimează democraţia şi care va rămâne indiferent ce formă politică va lua în viitor (dacă va lua) integrarea europeană. Este vorba de un proces lent, pentru că face apel la conştiinţa fiecăruia dintre noi - nu e vorba de o solidarizare mecanică. Dar el există, se manifestă, are consecinţe - şi ne ajută să ne maturizăm, ca societate.

Acestea au fost patru dintre direcţiile foarte importante de schimbare, în cele trei decenii postcomuniste. Nu sunt singurele, aşa cum foarte uşor ar putea argumenta cineva care resimte absenţa din listă a unei discuţii despre economie, despre sistemul constituţional sau despre multe altele. Important este să nu ne pierdem în detalii şi să recurgem, din când în când, şi la alte abordări decât cele pe termen scurt şi foarte scurt, bine asortate la viteza cu care trăim (social) clipele acestei epoci.