Vă mărturisesc că nu m-a interesat protestul din Pța. Victoriei. Era o vreme extraordinar de frumoasă în weekend la București, s-au deschis toate parcurile și gelateriile bune și orașul încet-încet se trezește la viață, ca Frumoasa din Pădurea Adormită după ce și-a luat țeapă cu fusul ăla.

În plus, pe facebook anunțul meetingului era al unei entități de care n-am mai auzit, iar în ton cu moda ultimelor sezoane de proteste, la organizatori era trecut doar numele oengeului/unității/sau ce e, nu și nume de oameni. Doar diverși influențatori de net se vânturau digital pe pagina de facebook a evenimentului și se dădeau interesați.

Dar deodată am văzut că pe fluxurile de știri începe să curgă că participă Adrian Severin și încă un pesedist. În jumătate de oră Presa se dezlănțuie – ca Agripina din La vulturi! urcând poteca de munte să-şi salveze copiii – că văleleuu, săriți, în fața guvernului țărișoarei roiesc antivacciniști și persoane promovate intens de presa rusă. Zic hait, ce e asta? Păi nu sunt dubele acolo? Poliția, Jandarmeria, Armata, nu sunt toate acolo în sensul ăla giratoriu, cu girofarele pornite de 2 luni de zile, de ziceai seara când treceai pe acolo că e Las Vegas?

Până să mă lămuresc, zbang, se aruncă cărturarii de dreapta să le dea un Plutarh in gură manifestanților – doar-doar s-o lipi și de ei vreun like sau o invitație la televizor, ceva. Și când au sărit și socialiștii/progresiștii să-i secere și ei pe protestatari, să le dea ciocane pe net și să facă ca dracu’ la niște cruci de p-acolo, am zis gata, e de mers în Piață și de văzut.

M-am dus. Pe Severin nu l-am văzut, iar de "antivaccinisti și persoane promovate intens de propaganda rusă" se vorbește foarte mult, dar din păcate media noastră nu îi prea numește și nici nu prea le dă poza, așa că nu prea ai nici o șansă să îi recunoști. Sunt un personaj colectiv mereu prezent în știri, pe care însă îl poți vedea doar cu ochii minții.

Ca la orice meeting de la noi, primul lucru care îți sare în ochi, dar mai ales în urechi, e nelipsitul cerc de persoane cu fețe dubioase, unele parcă prospăt scoase din canalizarea societății, cu nelipsitul casetofon sau ce e, cu muzică proastă, de te iei de cap. Ei stăteau ciorchine, urlând într-o portavoce gâjâită de care trăgeau mai mulți, bălăbănindu-se într-un cerc peren, un soi de dans ritualic de îndepărtare a oricărei ființe rezonabile de acolo. Atitudine de galerie, steagul spânzurat de gât, hau-hau strigat patetic-salvator "aoleu, aoleu, văleleu" spre orice cameră tv pe care o adulmecă. Îngrămădeala lor contrasta vizibil cu grosul participanților care stăteau mai răsfirat, nu se înghesuiau, stăteau cum stăm și noi când mergem la meeting. Că atunci când stai între alții, nu te bagi în sufletul omului. Stai, mai vorbești cu prietena, cu soția, prietenii, ăla din stânga, ăla din dreapta, și asta e. Unii aveau și măști. Am schimbat câteva vorbe cu ei, lume civilizată, și m-am dus să mânănc o înghețată pe Calea Victoriei. O seară agreabilă încheiată cu discuții cu trecătorii, majoritatea erau lămuriți. Aproape toți știau ce e în Piață, știau de antivacciniști și proruși, unii știau și de Severin – citiseră pe telefon.

Însă mâncând înghețata aia îmi tot reveneau în cap imagini de la meeting. Ce m-a amuzat cel mai tare e cum le băgau reporterii microfonul pe gât ălora cu portavocea, de ziceai că le recoltează de Covid. Și cum filmau ăia de la televiziuni sau ce-or fi fost, cu puzderie de camere, încrucișat, din toate unghiurile Pieței, de ziceai că e transmisiune de Champions League. În sensul ăla giratoriu, cu mașinile învârtindu-se în jurul lor, cu reclamele alea de la Victoriei de jur împrejur, cu camerele de luat vederi pe ei, așa puțini cum erau, participanții normali la meeting arătau ca ceva pus la microscop. Ei erau cei mai filmați din București. Nimeni nu vorbea cu ei, nimeni nu îi întreba ce vor, nici portavoce nu aveau – dar toată lumea știa deja totul despre ei.

Așa că sâmbătă, după Borussia-Schalke, mi-am făcut un soi de carnețel din câteva foi rupte din agendă, mi-am luat frumosul stilou și am plecat din nou în Piață. Să discut cu oamenii, să văd de ce sunt acolo, cum gândesc și dacă sunt puncte comune. Și am mers și duminică. Am vorbit cu 40 și ceva de persoane, printre care Victor, Cristian, Ștefan, Anca, Lucian, Mitică, Gladys, Nicolae, Angela, Andreea, Alex, Vlad, Codru, Ileana, Mihai, Constantin, Stelică, Clara, Gabi, Ingrid, Radu, Ciprian, Constantin și amicii de pe lângă ei, de mi-am umplut foile.

Prima constatare e că toată lumea a fost amabilă, nimeni nu a refuzat dialogul, deși puteau foarte bine. A doua chestie – fiecăruia dintre cei cu care am vorbit îi era foarte clar de ce e acolo. Aveau un discurs articulat. Era cumva o atmosferă de încredere. Știau că au fost bălăcăriți că sunt cu rușii etc, dar îi cam durea la bască. Realitatea e că mulți chiar nu mai dau 2 bani pe presa de la noi. Vorbesc de oamenii normali, participanți la meeting, nu de staruri gen Cataramă care a fost și fluierat, de nici nu a intrat între oameni, a rămas să dea interviuri de lângă trotuar, de lângă polițiști.

Temele recurente aduse în discuție de oameni – încălcarea Constituției, faptul că guvernanții care pun interdicții par că nu au habar ce se întâmplă de le sucesc tot timpul, minciuna, lipsa unui dialog sincer cu oamenii. Era ridicată des problema lui Arafat, despre care protestatarii considerau că și-a atins demult nivelul de incompență și că după performanțele sale de la Siutghiol, Apuseni și Colectiv ar fi fost dat afară în șuturi de la orice firmă privată. Nu și de la statul nostru.

Se repeta faptul că în criza asta sunt erori de management cât casa. Se reclama că spitalele îți sunt practic închise dacă ai o problemă severă, dar nu te-ai potcovit cu Covid 19 – deși ai contribuit, ca și ei de ani de zile la CAS.

Oamenii erau îngrijorați de posibila obligativitate a posibilului vaccin, erau îngrijorați că dacă sunt testați, chiar asimptomatici fiind pot fi încărcați și duși la spital, și cu cine își mai lasă copiii. Reclamau utilizarea excesivă a forței în multe dintre măsurile luate. Și lipsa de discernământ. Inclusiv în comunicare. Ca de exemplu faptul că din cauza panicii care se vântură pe la știri, pe panouri stradale, unii copii sunt foarte speriați să mai iasă din casă chiar și acum când guvernul nu mai pune restricții în oraș. Că dacă e OK să iasă din casă, de ce nu se deschid atunci școlile?

Apropo de obligativitatea vaccinării. Nici unul dintre cei cu care am vorbit nu considera că virusul nu există. Din ce spuneau, nu militau pentru interzicerea vaccinurilor. Le era în schimb teamă ca guvernanții să nu fie provacciniști cu forța. Corpul meu = Alegerea mea, avea Ileana scris pe o pancartă și era îngrijorată că frica blochează rațiunea multora.

Persoanele cu care am discutat erau oameni cumva formați, cu un discurs articulat. Un gen de om pe care nu l-am mai văzut demult la meetinguri. Hotărâți. Trecuți prin mai multe. Un domn chiar zicea – Ne-au făcut legionari, golani, animale, uite că am ajuns acum și proruși! Fiecare vorbea de un set de valori care a fost încălcat, de un contract social care a fost rupt de către cei de la putere – a se citi clasa politică.

Fără să vrei simțeai cumva în discuțiile alea un iz al luptei pentru democrație care a avut loc mai demult în România. Era un sentiment ciudat. Ca o întâlnire cu unii uitați de zeci de ani în tranșee. Parcă erau soldatul japonez găsit cu pușca în mână pe insula aia, care habar n-avea că de 20 de ani s-a terminat războiul. Adică ei chiar știu pe ce lume sunt? Ei vorbeau de drepturi, de libertate, de Constituție de parcă n-ar fi trait pe aici anii ăștia dinainte de covid. Păreau cumva niște sticluțe cu idealuri, lansate demult în Piața Universității și reapărute acum în sensul giratoriu de la Victoriei, 30 de ani mai târziu.

Revenind la noi. Pe fond, care e drama că după o așa de drastică restrângere a drepturilor, după așa o lipsă de perspectivă, când Lumea întreagă pare în derivă, când viitorul pare că a făcut implozie, când se repetă obsesiv că Nimic nu va mai fi la fel (?), după impunerea cu forța a unui atât de Mare Bine cu atâtea bâlbe și erori, care e așadar drama că unii mai îndrăznesc să spună că au o altă părere?

Probabil că Ion Rațiu este unul dintre cei mai share-uiți și mai puțin înțeleși români de pe fața Pământului. Întrecut poate doar de Arsenie Boca. Rațiu zicea – citez din memorie – Mă voi bate până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine! Mă voi bate. Nu Te voi bate.

De unde atâta agresivitate în a-i înfiera pe cei din Piață? De unde această mineriadă online de weekend?

Poate de la televiziuni – care mestecă ura asta de zeci de ani, ca să asmută oamenii pe cine nu convine ălora de le marcă banu’. Sau din politică – unde nu prea mai există diferențiere de idei, și atunci se ajunge la chestii gogonate de genul Ne fură ungurii Ardealul! – o frază bună poate doar ca reclamă la pateul de ficat cu același nume. Dar nu sunt doar politicienii. E multă tensiune după lunile astea. Care duce la multă violență. Inclusiv domestică. Despre care se discută public în democrațiile mai avansate. La noi, nu. La noi nevasta se bate privat, pe persoană fizică.

Realitatea e că ne lipsesc liderii. Și în societate și în politică și în presă. Liderii sunt alchimiștii energiei sociale. Ei sunt cei care pot canaliza energiile spre bine, și nu spre distrugere.

Politicienii sunt oglinda societății, n-avem ce face – zic mulți. Or fi. În țările unde politicienii sunt aleși cu o implicare mai mare a oamenilor. Nu la noi, unde candidații sunt selecționați de tot soiul de comitete și comiții. Democrația nu înseamnă să alegi între câțiva iepuri scoși din pălării și proptiți în galantar. Noi suntem de acord că avem o clasa politică praf, dar alegem între ce ne dă ea. Fără alegeri primare, așa. Și pe vremea lui Ceaușescu se vota. Între candidații puși la dispoziție de Partid.

În presă, ce să mai zicem? Până și jurnalistul ăla de care te simțeai reprezentat prin întrebările pe care le punea a tăcut. Sau a dispărut. Sau a emigrat. Sau și-a schimbat meseria. Și chiar și când unul se mai ridică și întreabă ceva ce nu era pe script, oricum nu i se mai răspunde.

Și atunci fiecare dintre noi se reprezintă pe sine cum poate. Cu resurse puține, cu șanse relative, din ce în ce mai singuri. Vâslind spre insulița unui bine personal pe o mare de suferință colectivă.

Ne-au plecat creierele. Ne tot pleacă. La Paris, la Londra, la New York, prin Indiana, la Barcelona, la Viena. Iar mâinile culeg sparanghel prin Germania (bine, alea care nu sunt prin buzunarele francezilor sau elvețienilor). Asta în timp ce corpul nostru social zvâcnește din picioare pe aici.

Vom pleca și noi în lume după cap? (vom mai putea? va mai fi circulația liberă?) Vom pleca să concurăm și noi la Daciada sparanghelului? Vom rămâne aici în fundul gol al corpului social? Vom crește alte capete și alte mâini? Și cu sufletul cum ramâne? Depinde. Depinde de noi. De fiecare dintre noi. Iar în această criză de soluții, pe acest fond planetar de închidere, pasul înainte este, ca mereu, generozitatea și o curajoasă renunțare la modul convențional de a gândi.