de Hari Bucur-Marcu

Akira Kurosawa a făcut în 1954 filmul Șapte samurai în deplină libertate de creație cinematografică, lucrând din nou cu cel mai important actor japonez al secolului său, Toshiro Mifune. Kurosawa a scris și scenariul și a și regizat filmul. De aceea, faptul că filmul a intrat ca reper artistic în istoria filmului mondial pentru nenumărate motive i se datorează evident acestui mare nume, Akira Kurosawa.

Povestirea este simplă și lineară: un sat este terorizat de o grupare numeroasă de bandiți, care promit că vor reveni să le ia sătenilor toată agoniseala agricolă, la strânsul recoltei. Așa că sătenii au aproape un an la dispoziție să găsească o soluție. Bătrânul satului propune angajarea unor samurai, care să lupte pentru sat. Banii le ajung doar pentru șapte samurai, care pregătesc apărarea împotriva bandiților, împreună cu sătenii. În bătălia epică din final, patru din cei șapte samurai își pierd viața, la fel ca și mulți săteni, dar bandiții sunt învinși, iar satul este salvat.

Nu numai că, după acest Șapte samurai s-a turnat filmul american Cei șapte magnifici (The Magnificent Seven - 1960), precum și nu mai puțin de alte trei reluări ale poveștii, în studiourile americane. Dar inovațiile artistice de construire și derulare a poveștii, accentele de umor, inovațiile de cinematografie, realizarea personajelor individuale și colective, atât ca tipologie, cât și ca evoluție a lor, de-a lungul poveștii au devenit imediat după difuzarea filmului repere și lecții pentru toți cineaștii care i-au urmat.

Despre film s-au scris și s-au spus multe. O chestie însă a rămas întotdeauna ca fiind de la sine înțeleasă, fără să fie comentată și analizată în detaliu, deși este chestia esențială din film: sătenii care strâng cu greu solda pentru mercenarii tocmiți să îi apere descoperă că doar plata soldaților nu este suficientă pentru a garanta propria lor securitate și apărare. Este nevoie ca fiecare să se implice emoțional și fizic în pregătirea pentru învingerea inamicului mult mai numeros și mai puternic decât ei. Sătenii au nevoie și de un timp de învățare colectivă despre cum și de ce ar trebui să se implice direct. Dar și un timp de învățare individuală a câtorva reguli și deprinderi de mânuire a armelor sau uneltelor de luptă. Astfel încât apărarea satului, cu tot ce e în el, devine o întreprindere colectivă, care presupune sacrificiu individual asumat conștient, răsplata fiind supraviețuirea și șansa de dezvoltare ulterioară a celor rămași în viață.

Ceea ce ar fi o lecție esențială nu numai pentru cineaști, ci și pentru publicul spectator. Lecție pe care publicul să o aplice colectiv și în afara sălii de cinematograf.