News Item:
(Category: DIVERSE)
Posted by Pârvu Florin
Thursday 22 October 2020 - 00:15:18

de Hari Bucur-Marcu

Așa, ca pentru ziua de luni: nu trăim vremuri normale. Nici fiecare dintre noi, nici noi toți la un loc, cei din țara noastră, nici cei de pe același continent, nici cei de pe această Planeta Pământ.
Putem noi să ne prefacem că nu știm, să ne prefacem că nu vedem, să ne prefacem că nu ne duce mintea, ori că cine spune chestia asta cu nu trăim vremuri normale ne vrea răul, vrea să ne păcălească, să ne sperie, ca să aibă vreun câștig sau vreo satisfacție personale. Degeaba! Într-adevăr nu trăim vremuri normale.
Nu este pentru prima dată în istoria noastră, ori în istoria continentului, sau în istoria omenirii când se întâmplă așa ceva.
După fiecare perioadă de câteva generații, în care lucrurile intraseră într-o normalitate suficient de așezată, astfel încât omul să poată lua ușor decizii despre sine, contând pe un viitor previzibil, au urmat vremuri care au dat cu normalitatea de pământ. Și în antichitate, și în evul mediu, și în Renaștere, și în modernitate, și în post-modernitate.
În toate situațiile și în toate locurile, comportamentul colectiv la schimbarea vremurilor normale în vremuri diferite de normal a fost cam același și oarecum similar cu comportamentul individual în fața schimbării brutale: negarea, revolta, care include și căutarea vinovaților, târguiala cu sursa schimbării brutale, doar-doar o lăsa-o mai moale, disperarea și în final acceptarea.


Abia după aceea, colectivele cele mai pregătite social, moral și economic au purces la renormalizarea vremurilor, pe noile coordonate sugerate de schimbarea brutală. Colectivele nepregătite sau slab pregătite social, moral și economic, dacă au avut noroc ca renormalizarea celor pregătiți să nu se facă pe seama lor, s-au luat după cei dintâi. Dacă însă au fost ghinioniști, atunci au rămas la coadă. Sau au intrat sub autoritatea unor dictatori interni, care știau ei mai bine ce le trebuie colectivelor nepretătite, pentru a supraviețui în noua normalitate.
Renormalizarea s-a făcut cam de fiecare dată prin criză. Uneori, criza a dus la război, alteori doar la confruntări altele decât războiul. Atât în interior, cât și între state, națiuni sau alianțe. Criza fiind singurul mediu în care este acceptabil universal ca unii membri ai colectivității în criză să sufere mai grav decât ceilalți membri, ori chiar să fie sacrificați, pentru binele colectiv.
În zilele noastre, suferim și crize planetare (crize ecologice, de bunăstare/sărăcie, de dominație economică, de rezistență la globalizare etc.), dar și crize europene (crize de identitate continentală, de instituționalizare a raporturilor între națiuni/state europene, de decalaje de dezvoltare, de îmbătrânire a populației etc.).
Aceste crize sunt de fapt expresia faptului că normalitatea războiului rece, urmată de normalitatea post-război rece nu mai există, de fapt. Ea se mai păstrează doar în instituțiile internaționale și zonale, care sunt la rândul lor expresia aranjamentelor/arhitecturii de securitate globale și regionale de acum trei sferturi de secol.
În rest, globalizarea, internetul ori schimbul economic și cultural, care ni se întâmplă vrând-nevârnd, nu au cum să poarte vreo caracteristică a normalului de dinaintea lor. Ba, mai mult, opoziția la ele generează instantaneu crize, ba chiar și războaie, altele decât cele militare, distructive.
Ca răspuns la toatea astea, norocul nostru ca români este că la noi e liniște. Normalul nostru este anormalul altora, de când ne știm.
Sunt caustic, desigur. Realitatea este că la noi, în România, nu avem un public național pregătit nici pentru normalitate, nici pentru schimbare.
Și noi trecem printr-o criză de identitate națională, printr-o altă criză a absenței unei viziuni strategice naționale, printr-o criză de infrastructură, printr-o criză de deculturalizare etc., doar că suntem în faza de negare, așa că, dacă nu recunoaștem o criză, ea nu există.
Vă dați seama cum va fi când vom depăși această fază a negării?
Ne vom acuza reciproc între noi nu numai pentru cine a provocat denormalizarea, ci și pentru cine nu a pregătit publicul național să fie capabil să treacă prin schimbarea de la un normal la altul prin soluții și economice, și morale și sociale.
După aceea, vom căuta sprijin în afară, ne vom ploconi fie la occidentali, fie la chinezi, ba poate chiar și la ruși (aceștia din urmă doar dacă vor supraviețui și ei schimbării), ne vom face „frate cu dracul”, pentru ca să trecem peste vremurile de schimbare și să rămânem totuși un stat și, cât de cât, o națiune.
După care ne vom da cu capul de pereți, de disperare națională, că nici divizarea dintre noi, pe motive de cine e de vină, așa cum nici ploconeala la străini nu ne-au rezovat vreo criză, nu ne-au pus pe o direcție strategică pe care să mergem ca un public național coerent.
În final, ne vom împăca cu soarta noastră. Vom găsi explicații istorice pentru faptul că, din nou, ca în ultimii 2.000 de ani, suntem la cheremul vremurilor, fie ele normale, fie anormale.
Că așa ne-a fost dat sau scris: să supraviețuim între alte națiuni care se dezvoltă mai repede decât noi.
Și să ne bucurăm că nu ne-au chinuit prea tare și că nici nu și-au rezolvat propriile crize generate de schimbarea vremurilor pe seama noastră.
Cam ăsta este singurul parcurs național previzibil, pentru următorii ani, pentru români.


LINK


This news item is from Proiect SEMPER FIDELIS
( http://semperfidelis.ro/news.php?extend.5678 )