Am mai tot povestit chestia asta, dar periodic revin la ea, pentru că mi se pare că m-a influențat.

Terminasem liceul de câțiva ani și mă întâlnesc întâmplător cu profesorul de istorie. Printre altele îmi povestește că era angrenat într-o campanie electorală cu un partid care devenise irelevant. Cred că remarcase sprânceana mea ridicată și îmi spune o chestie: domne, câteodată e important să susținem până la capăt o idee, pentru că după noi poate vor veni alții care o vor continua de unde am lăsat-o.

Să susții construcții despre care știi ca nu le vei vedea niciodată ridicate mi se pare un tip de generozitate caracteristică oamenilor care țin lumea asta să nu se deșire.

Dimineață citisem un text despre eroii martiri anticomuniști și incercam să-mi imaginez de unde și-au luat tăria, ce i-a făcut să meargă până la capăt, de unde își găsește un om argumente pentru a sta ierni la rând în munți cu arma în mână.

Ce l-a făcut pe un preot sau un om politic să moară în închisorile comuniste, fără să renunțe la crezurile lui?

Habar n-am, dar am bănuiala că ăsta e singurul tip de moștenire care contează.