de Valentin NAUMESCU

Când un semnal de avertizare nu vine în România prea târziu, sigur înseamnă că a venit prea devreme. Este valabil de la economie la politică și de la cutremure la războaie. Atunci când deja toată lumea vede cu ochiul liber că lumea s-a schimbat, că ai rămas descoperit și toate garanțiile organizațiilor multilaterale se prăbușesc în jurul tău, ceea ce trebuie să faci nu mai este prospectiv, ci reactiv, și devine mult mai greu.

Dacă, în prima variantă, un astfel de semnal poate părea de-a dreptul impertinent și neadecvat prezentului („cum adică, te îndoiești de garanțiile pe care le avem acum?”), în a doua este deja inutil. Niciodată nu este momentul potrivit să spui cuiva aflat la putere că, poate, nu ar strica să se gândească din timp la o alternativă. Pe care, suntem cu toții de acord, ideal ar fi să nu ajungă vreodată să o folosească, ci doar să știe ce are de făcut dacă schemele în care îi este ancorată existența nu ar mai funcționa.

Chestiunea Planului B vine mereu ori prea devreme, ori prea târziu. O știm din vara lui 1940, chiar dacă eu nu sunt adeptul clișeului că „istoria se repetă”. Nu, istoria nu se repetă niciodată în forma în care evenimentele au avut loc în trecut, dar, în același timp, istoria ne spune multe lucruri importante, despre planuri și înțelegeri care nu au funcționat conform așteptărilor. Când un scenariu neplăcut este formulat prea devreme, pe vreme încă senină, mesagerul nu este deloc primit cu gânduri calde în Sistem, pentru că deranjul creat celor care vor să se bucure liniștiți de funcții este inacceptabil. Și chiar dacă ceva, Doamne ferește!, odată și odată tot se va întâmpla, măcar să nu se întâmple în mandatul lor, iar ei să apuce să termine cu bine și să prindă următoarea funcție sau pensia.

Ce ar face așadar Statul Român dacă Planul A nu ar mai funcționa? Bineînțeles, toți isteții din lojă vor căuta o ieșire glumeață din întrebare și vor face apel la povestea cu „drobul de sare” de pe sobă, pentru ca poporul să se liniștească și să-i voteze în continuare. Toți știm, nu-i așa?, că drobul de sare nu cade niciodată de pe sobă și totul va decurge mereu conform planului nostru de pe hârtie.



De la sfârșitul anilor 1990 încoace, Planul A al României a devenit clar, ferm și coerent și, din fericire, chiar a funcționat. A existat o fereastră de oportunitate istorică, a existat consens în societate, a existat voință din partea clasei politice, așa tarată, vulnerabilă și blamată cum a fost ea -măcar pe aceste direcții fundamentale nu a avut ezitări în perioada de oportunitate- și am avut, să recunoaștem, (și) mult noroc.

Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, decidea începerea negocierilor de aderare ale României la UE, finalizate după cinci ani, iar Summitul NATO de la Praga, din noiembrie 2002, oferea României invitația de aderare la Alianța Nord-Atlantică, materializată în 2004. Astrele se aliniaseră fericit iar lucrurile porniseră, în fine, pe direcția mult dorită de generația noastră.

Nicicând în istoria ei, România nu a fost într-o poziție mai bună ca acum, pe plan internațional și intern, ca nivel de viață și garanții (credibile) de securitate. Am vrea să nu schimbe nimic, niciodată, din aceste tratate, garanții, drepturi, alianțe și relații/poziții politice pe care le-am obținut. Dar știm că „sfârșitul istoriei” nu este aici, așa cum nu a fost nici în 1989. Iar norii care se văd la orizont ar putea să sugereze că ne apropiem de „ochiul furtunii” de pe plan global și că „petrecerea este pe final”. Dacă aranjamentele internaționale de securitate și dezvoltare se vor schimba în 5, 10, 20 sau 50 de ani, asta nu știm, dar ceea ce știm este că nimic nu durează la infinit.

Obiectivele strategice de aderare la NATO și UE au acoperit deopotrivă nevoia noastră istorică de securitate politico-militară și pe cea de dezvoltare economică. Am avut, generația noastră (acum de 50+), șansa unei tranziții postcomuniste care ne-a dus în cele din urmă acolo unde ne-am dorit, împlinindu-se astfel idealul politic de integrare occidentală al generației care are deopotrivă memoria comunismului din copilărie și trecutul formării universitare și intelectuale după 1990, în condiții de libertate, mobilitate, oportunități profesionale noi și conexiuni cu lumea democratică dezvoltată.

Când, în după-amiaza însorită de 31 decembrie 2006, într-o scurtă dar emoționantă ceremonie (devansând cu câteva ore sărbătoarea mult mai strălucitoare de la miezul nopții, din Piața Universității), am asistat la ridicarea steagului UE în curtea Ministerului Afacerilor Externe de la București, în calitate de secretar de stat, mi-am revăzut în minte, cu o viteză fulgerătoare, copilăria „dintr-o altă lume”, trăită într-un comunism înțepenit, cenușiu și fără de speranțe, din care se părea că nu vom mai ieși vreodată, și le-am dedicat fiorul acelor clipe intense bunicilor și tatălui meu, care urâseră politica Rusiei așa cum numai cei veniți din România de peste Prut puteau să o facă, și care muriseră cu doar câțiva ani înainte, fără să apuce nici aderarea la NATO, nici pe cea de la UE.

Dar toate acestea sunt deja istorie. Fereastra de oportunitate și optimism dă semne că se închide, cu Ucraina, Republica Moldova, Georgia și țările din Balcanii de Vest precipitându-se la porțile lumii occidentale, prin care speră să apuce să se strecoare până nu este prea târziu. Lumânările ard mai intens la final, înainte să se stingă. Așa pare și discuția politică de acum cu lărgirea UE, înainte de alegerile europene din iunie 2024 și de finalul războiului din Ucraina. Mai vorbim peste 3-4 ani despre acest entuziasm al lărgirii UE din prezent, să vedem dacă încrederea într-o extindere masivă va mai fi la același nivel...



Nu vreau să stric acum și aici euforia momentului de după recomandările încurajatoare din Raportul Comisiei Europene, dar eu aș îndrăzni să spun că Ucraina nu va adera în următorii 10 ani la Uniunea Europeană, iar dacă vreodată va adera la o structură a Europei integrate, puțin probabil ca aceea să fie UE pe care o știm acum, în forma actuală, cu egalitatea deplină a statelor membre și cetățenilor europeni, cu principiul decizional al unanimității, comisari europeni din partea fiecărui stat, drepturi egale în fiecare țară pentru toți cei cu pașapoarte UE, recunoașterea diplomelor universitare din toate statele membre și drept automat de muncă în profesii licențiate oriunde pe teritoriul celor 30, 32 sau 35 de state membre etc. Așa ceva nu va putea funcționa, este clar. Dacă se va deschide cumva „cutia Pandorei” pentru revizuirea Tratatului, o să ne îngrozim câte alte propuneri de revizuire vor mai apărea dinspre țările din Europa de Vest (nu doar politice, ci și economice sau sociale) și probabil România însăși va ajunge la concluzia că cel mai bine ar fi „să nu umblăm la Tratat”, căci altul mai bun pentru noi nu va exista.

Aderarea unor noi membri ar putea avea loc, eventual, la unul din cercurile concentrice ceva mai îndepărtate de centru și mai diluate ca beneficii, despre care deja se discută în planurile unor experți franco-germani. Chiar și așa, o aderare ar fi posibilă doar în cazul în care revizuirea Tratatului Uniunii Europene (TUE) ar fi fezabilă în următorii ani, puțin probabil însă, mai ales în condițiile în care mai multe state periferice (inclusiv Polonia și inclusiv liberalul Donald Tusk, care va deveni după 10 decembrie premier la Varșovia) se opun atât revizuirii TUE, cât și renunțării la principiul unanimității, de teamă să nu ajungă vreodată să fie obligate să aplice decizii majore, esențiale, cu care nu au fost de acord în Consiliu. Da, astăzi vedem că Austria ne blochează accesul la Spațiul Schengen și abia așteptăm să se renunțe la unanimitate, dar mâine s-ar putea ca România să fie în minoritate în Consiliu, când se va adopta legislație europeană, iar dreptul de veto să ni se pară ultimul refugiu al suveranității naționale. Iar dacă, la rândul lor, Franța, Germania sau Olanda se vor opune unei lărgiri a UE înainte de reforma instituțională (pe bună dreptate, s-ar putea spune), atunci „capcana este perfectă” și ar putea, prin excludere reciprocă, să ducă la situația în care să nu se producă nici revizuirea Tratatului, nici lărgirea Uniunii.

Despre Republica Moldova, o țară mult mai mică, nu aș formula deocamdată niciun pronostic, dar merită discutată, într-o analiză separată, soluția curajoasă propusă de Președinta Maia Sandu, cu „aderarea în doi pași”, prima dată a teritoriului dintre Prut și Nistru, apoi (cine știe când și dacă?) a Transnistriei, după modelul Ciprului din 2004. Cu precizarea că „republica” nerecunoscută a Ciprului de Nord (ocupată de Turcia în 1974) încă nu a aderat la UE, deci a fost o renunțare de facto, discretă și elegantă, a Ciprului la acel teritoriu.

Nu știm dacă soluția în doi pași va fi considerată acceptabilă la Bruxelles și în capitalele celor 27 de state membre sau dacă este aplicabilă juridic și cu ce consecințe (de exemplu, ce se întâmplă cu zecile de mii de pașapoarte românești din Transnistria?, cetățenii de acolo având frecvent 4-5 pașapoarte), dar cel puțin este prima dată când un om de stat responsabil are viziunea și îndrăzneala să formuleze o posibilă soluție de integrare a Republicii Moldova în UE, în condițiile în care trupele rusești (așa puține cum sunt, dar asta nu contează) nu vor pot fi îndepărtate din Transnistria.

UE nu poate avea trupe ale Rusiei pe teritoriul ei, punct. O soluție clară trebuie formulată, privind Transnistria, una la capătul căreia ori nu vor mai exista trupe ruse între Nistru și Ucraina, ori Transnistria nu va fi teritoriu al UE. La fel se va pune problema cu teritoriile ucrainene ocupate sau cu Abhazia și Osetia de Sud ale Georgiei, teritorii separatiste și ocupate de ruși. Ideea reintegrării economice a Transnistriei în Republica Moldova, simpatică și progresistă în esența ei, poate funcționa eventual pentru segmentul de business crepuscular de la Tiraspol, obișnuit să spele bani, dar chiar și așa va rămâne în discuție cealaltă dimensiune, „hard”, pe care nici oportunitățile de afaceri din UE, nici fondurile europene nu o vor putea rezolva, pentru că vine pe o altă linie de comandă.

Să lăsăm însă vecinătățile și să privim spre spațiul politic integrat, al NATO și UE. Pe 5 noiembrie anul viitor, SUA vor avea cel mai probabil un președinte reales pentru al doilea mandat. Spunem reales, pentru că atât Joe Biden (aproape 82, la data scrutinului) cât și Donald Trump (78, atunci) au mai fost aleși în această funcție, în 2020, respectiv 2016. Greu de crezut că cele două partide mai pot veni cu alți candidați în acest moment avansat al pregătirilor electorale, cu excepția situației dramatice în care condiția medicală a unuia sau altuia nu i-ar mai permite să candideze.

Trebuie spus foarte limpede că, potrivit tuturor indiciilor declarative și non-declarative pe care le avem de pe ambele maluri ale Atlanticului, voința și capacitatea politică a Statelor Unite ale Americii (nu o punem la îndoială pe cea militară) de a apăra și menține ordinea occidentală post-1989, avansul strategic și geopolitic al Vestului spre Estul post-sovietic și încrederea neclintită în unitatea și reacția imediată a NATO la agresiune, ar fi puternic chestionate, în eventualitatea instalării la Casa Albă a lui Donald Trump. SUA ar putea intra într-un lung proces de reașezare socială internă, de revizuire a politicilor administrației de la Washington, în principal ca urmare a schimbărilor profunde apărute în structura și valorile societății americane. Desigur, se poate contraargumenta că Trump a mai fost președinte iar NATO și legăturile transatlantice nu s-au rupt. Acum ar fi însă diferit, din mai multe motive.

De data aceasta, Donald Trump ar veni la guvernare cu dorința de revanșă. A spus-o în mod explicit: „sistemul i-a furat victoria” în alegerile din 2020. Remanierile din administrație, inclusiv servicii și armată, ar putea ajunge spre 10000 de oameni din actualul sistem, față de maxim 1500-2000 cât presupune o alternanță obișnuită în SUA, ceea ce ar însemna un „cutremur” în instituțiile și sistemul de relaționare al Americii cu aliații. Nu spunem că republicanii care ar veni în funcții ar fi rău intenționați sau ostili ideii de angajament al SUA în Europa, dar dacă vor fi selectați exclusiv pe criteriul loialității față de Trump, „true believers” din facțiunea MAGA (Make America Great Again), fără o experiență instituțională și profesională robustă, va exista un moment dur de discontinuitate și dificultăți severe de interacțiune cu Europa, în special cu țările din Europa de Vest.

În aceste condiții, credibilitatea NATO ar putea avea de suferit, cel puțin în 2025 și 2026, până la un eventual rodaj al relațiilor dintre republicanii americani și progresiștii vest-europeni. Nu se știe deocamdată nici dacă, sub control republican total (executiv și legislativ), prioritățile SUA nu și-ar transfera cumva „centrul de greutate” în Indo-Pacific și în competiția pentru supremație globală cu China. Nu e doar un zvon că, în mandatul trecut, Președintele Trump a tatonat ideea retragerii SUA din NATO dar a fost imediat descurajat de un reflex instituțional încă puternic al establishment-ului. A doua oară, „președintele va fi președinte” până la capăt, dacă va mai avea această idee sau dacă va vedea în alți termeni viitoarea relație cu Rusia. Nu suntem convinși că instituțiile și experții din sistem îl vor mai putea opri pe Donald Trump să facă ceea ce dorește.

Pentru a compensa incertitudinea dinamicii politice din interiorul NATO, România ar trebui să încerce obținerea de garanții de securitate din partea SUA și la nivel bilateral. Adică prezență militară americană permanentă și mult întărită pe teritoriul României, în bazele actuale precum și în altele noi, chiar dacă va trebui să plătim pentru această prezență sporită, așa cum a făcut Polonia anii trecuți. Probabil că Donald Trump ar fi un președinte tranzacționalist, așa cum a arătat și în primul său mandat. Relaționarea lui cu România nu ar fi una ostilă, dacă avem în vedere cel puțin cele două vizite oficiale ale Președintelui României la Casa Albă, în primul mandat al lui Trump, și contractele masive de armament american cumpărat de autoritățile de la București. Cât privește relaționarea cu Ungaria conservatoare, să ne așteptăm la o vizită a lui Trump la Budapesta în 2025 sau 2026 (înainte de alegerile parlamentare din aprilie 2026), cu toate consecințele care ar decurge de aici, mai ales după ce fostul președinte american l-a numit, așa cum poate el, pe Viktor Orbán, a „great leader of Turkey”. America lui Trump nu va ieși din Europa, oricât ar spera asta Vladimir Putin. Statele Unite vor păstra în continuare aliați și parteneri strategici pe continentul european precum și prezență militară, dar nu este clar dacă NATO în ansamblu este pe placul posibilului viitor (și fost) președinte și dacă tema finanțării Alianței nu va reveni pe masa discuțiilor.

Teoretic, știm că tratatele bilaterale sunt imposibile atunci când faci parte dintr-un sistem de apărare colectivă, așa cum este NATO, dar merită explorată ideea extinderii „Acordului de acces” între România și SUA din 2005, privind bazele militare americane, sau poate Black Sea Strategy Act, care nu este, desigur, un tratat bilateral cu România, dar este o lege bipartizană americană adoptată de Congres, pe care se poate construi o alternativă de securitate regională asumată de Washington. Orice tip de instrument juridic poate fi imaginat în acest sens. Formatul Bucharest 9 (poate curând B10, cu Finlanda), trebuie de asemenea sondat ca oportunități până la limitele lui strategice și politice de acțiune, dacă SUA ar încuraja o astfel de discuție exploratorie, ca un fel de NATO mai mic, regional.

Să nu uităm că, deși există planuri de apărare impecabile la nivel militar în Alianță, cu un accent care s-a pus în ultimii ani pe consolidarea Flancului Estic, declanșarea răspunsului militar al NATO urmează unei decizii politice consensuale a celor 31, curând 32 de state membre. Interpretările privind natura „atacului asupra unui aliat” pot fi multiple iar ezitările unor țări de a intra în război cu agresorul ar putea întârzia răspunsul.

Dacă Ucraina va fi nevoită să semneze anul viitor sau în 2025 un armistițiu cu Rusia, pe fondul lipsei de armament și muniție, sau din alte motive, este de presupus că unele state vest-europene cu economii importante vor fi tentate să ridice rapid sancțiunile economice impuse Rusiei și să reia comerțul, investițiile și afacerile cu piața de la Răsărit. În aceste condiții, apetitul pentru război cu Rusia al Franței, Germaniei, Olandei sau Italiei ar scădea până spre zero (oricum este foarte redus), iar eventuale evenimente de agresiune considerate „mici”, nerelevante, asupra unor state periferice, ar putea fi trecute cu vederea sau acoperite de un răspuns neconcludent. Zeitenwende nu este chiar o completă reinventare a intereselor statale și își are limitele evidente...

Să ne punem, lucid, întrebarea – dacă, de exemplu, peste câțiva ani Rusia ar împiedica militar exploatarea resurselor de hidrocarburi ale României din Marea Neagră, ar urma oare imediat atacul necruțător al aliaților occidentali asupra trupelor Rusiei? Ar fi gata NATO de al treilea război mondial, contra unei puteri nucleare, pentru o astfel de agresiune? Sau ar începe discuțiile interne și interpretările relative de genul – a fost sau n-a fost...? Este sau nu aceasta o agresiune care se califică la nivelul de gravitate la care se impune răspunsul militar colectiv al NATO împotriva Rusiei? Greu de răspuns acum cu precizie. Agresiunea nu trebuie neapărat să aibă forma convențională și imaginea din manualele de istorie, cea a traversării frontierei terestre de către diviziile de tancuri, și tocmai de aceea este mai greu de definit și încadrat ca atare.

Oricum s-ar încheia războiul din Ucraina, NATO și UE se vor schimba, într-un fel sau altul. Creșterea numărului de membri, dacă se va produce în cele din urmă, va fi însoțită de modificări structurale. Nu putem exclude înființarea unui „pilon european al NATO” sau al „unei noi UE, concentrice”, caz în care nici apărarea Flancului Estic nu va mai depinde de SUA, nici poziționarea noastră politică la Bruxelles nu va mai fi în relație directă cu nucleul central. Vom resimți inevitabil slăbirea garanțiilor de securitate și beneficiilor economice din partea organizațiilor multilaterale la care am aderat în 2004 și 2007, incluzând acum un număr mai mare de membri. Relațiile dintre marile puteri se vor schimba și ele, odată cu noile clivaje și conflicte potențiale. Intrarea Sudului Global în ecuație, cu pozițiile sale duplicitare sau în cel mai bun caz duale și ambivalente, între SUA și China, va complica sistemul relațiilor internaționale, iar acest lucru îl va resimți curând și România.

Fiind la această secțiune, nu ne putem da seama dacă MAE sau alte instituții au o viziune solidă (nu clișee și formule simpliste) cu privire la viitorul relațiilor României cu China sau cu puteri emergente ale Sudului Global. Bune, rele, amicale, minimale, reci, neutre, punctuale, pragmatice, politicoase și atât etc., de orice tip ar decide statul român că este potrivit, dar avem o strategie pentru relația viitoare cu China? La dimensiunea actuală economică și politică a Chinei, gigantică, nu putem pur și simplu să facem abstracție de China, chiar dacă, firește, suntem și vom rămâne cu o politică pro-americană. Toate marile puteri occidentale au o anumită raportare la China, de la SUA la Germania și Franța. Nu putem doar spune că noi suntem cu americanii și așteptăm să vedem ce se mai întâmplă. Cu licența la Lenovo, de exemplu, am dat-o în bară în CSAT, căci „nu am știut că Hong-Kong se pune că ar fi în China” (?!). A trebuit să primim clarificări ulterioare... Astfel de lucruri se întâmplă pentru că, de fapt, nu avem nicio viziune proprie și ne bazăm că mergem și noi cu valul, că undeva ne-o duce. Să ne înțelegem, nu spun că viziunea și strategia Ungariei lui Orbán sunt soluția pentru România, pentru că evident nu aceea este calea de urmat, nu mergem pe calea revizionismului și antioccidentalismului, dar cu siguranță există diplomație și interese și dincolo de spațiul democrațiilor liberale occidentale. Aici poate că mă plasez în contracurent cu criticile destul de simpliste și populiste din presă legate de turneul din Africa al Președintelui – în sine, ideea de a ne lărgi orizontul de acțiune și interesele nu este rea deloc, cu condiția să existe un follow-up și un plan de acțiune economic după acest turneu diplomatic și să nu rămânem doar cu discuțiile din spațiul public despre costul închirierii avionului.

Țările mijlocii își vor asuma mai puternic influența, contribuția, interesele și apartenența la subregiunile geopolitice din care fac parte. Polonia va deveni o forță majoră în Europa Centrală și de Est iar consolidarea parteneriatului strategic România-Polonia, semnat în 2009, va deveni, la rândul ei, necesară și obligatorie. O cvadrilaterală substanțială și coerentă România-Polonia-Ucraina-Republica Moldova, cu peste 90 de milioane de cetățeni, ar putea fi luată în considerare, pe lângă trilaterala inspirată România-Ucraina-Republica Moldova, inaugurată relativ recent.

Formatele de colaborare cu Turcia, un membru NATO cu o politică aparte și deocamdată „alienată” de cea a Occidentului, dar cu conexiuni care ne-ar putea aduce unele elemente asiguratorii sau cel puțin nedușmănoase dinspre Marea Neagră și Orientul Mijlociu (nu se știe niciodată când am avea nevoie de o deschidere spre zonă), ar putea fi și ele extinse și consolidate, nu doar din perspectiva parteneriatului strategic bilateral româno-turc, semnat în 2011. Apartenența comună la zona Mării Negre precum și trilaterala România-Polonia-Turcia pot fi factori care să faciliteze colaborarea regională cu o țară puternică și importantă, călare pe două continente, care articulează geopolitic într-o manieră unică vecinătatea estică cu cea sudică a Uniunii Europene.



Nu este rostul acestui scurt articol să listeze toate situațiile și scenariile pentru care ar trebui să existe un Plan B în România sau în regiune. Sugestia principală este că marile formate multilaterale pe care ne bazăm acum, NATO și UE, au un viitor incert și sunt supuse unor scenarii de reformă destul de importante. Chiar dacă nu vor dispărea, ele își vor consuma multă energie în dezacorduri interne, negocieri și tranzacții între statele membre, ceea ce le va atrofia capacitatea de a acționa unitar. Ungaria lui Orbán, Slovacia lui Fico, Austria (indiferent de câștigătorul alegerilor generale de anul viitor), posibil Olanda, dominată tot mai clar de tema anti-migraționistă și protecționistă, vor acționa pentru modificarea cursului politicilor Bruxelles-ului. Nu știm cât de puternic și de stabil pe termen lung va rămâne sprijinul financiar și militar pentru Ucraina. Mașinăria multilateralismului a devenit greoaie și imprevizibilă, chiar dacă în principiu sună bine. Despre ONU, ce să mai vorbim, ne indică limpede dezoccidentalizarea lumii.

Da, avem nevoie de un Plan B. Sugestiile sunt suficiente iar strategii și diplomații noștri ar ști ce este de făcut, eventual în plan neoficial, reflexiv la început, dacă palierul politic le-ar da o astfel de temă discretă. Relațiile bilaterale și minilateralismul par să ia locul treptat formatelor mari în care ne-am proiectat viitorul, acum 20-25 de ani.

Cel mai important pentru România ar fi să ne facem, cu seriozitate, temele interne – avem nevoie de un stat credibil, cu instituții eficiente, cu o armată puternică și bine înzestrată, cu administrație publică și justiție de calitate, cu o educație al cărei declin să se oprească cel puțin, cu o societate mai coezivă, capabilă să lupte pentru un ideal național (mai există așa ceva?), cu partide politice și lideri care să inspire și să asigure viitorul credibil al democrației, cu tineri și profesioniști care să nu mai plece din țară și poate cu unii pe care România să îi atragă înapoi. Să ne punem și această întrebare incomodă – în caz de război, câți români s-ar înrola oare în Forțele Armate, pentru a-și da viața pentru țară? Se cuvine și aici un moment de tăcere și de reflecție. Iar aceste întrebări nu ar trebui să țină neapărat de Planul B, căci sunt la fel de valabile și de imperioase în orice condiții, pe vreme bună sau pe vreme rea.

Inclusiv la Chișinău ar trebui să existe un Plan B, legat în mod direct de apropierea de România, ca ultim refugiu geopolitic și cultural în cazul catastrofic, puțin probabil dar nu imposibil, al prăbușirii perspectivei privind integrarea în UE și al continuării amenințării existențiale din partea Rusiei, în anii care vin.

Pentru a sumariza, fără îndoială că ne dorim ca prima opțiune sau Planul A să reușească, să rămânem pentru totdeauna în scenariul ultimilor 20 de ani (ancorați în triada strategică SUA-NATO-UE), cea mai solidă și eficientă formulă de garantare a securității și dezvoltării în regiunea noastră, dar ar fi îngrozitor de naiv să nu luăm în considerare că tânăra generație care urmează după noi ar putea trăi într-o altă ordine mondială și într-o altă paradigmă de securitate, la care ar trebui cel puțin să reflectăm cât mai avem timp.

La mulți ani și înțelepciune, România!