News Item: Schimbarea la fata
(Category: DE LA MEMBRI)
Posted by ex-ad
Saturday 06 August 2011 - 12:41:29
Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos
Creştinii sărbătoresc, sâmbătă, dumnezeiasca Schimbare la Faţă a lui Iisus Hristos, eveniment ce a avut loc în ultimul an al propovăduirii Sale. Tot sâmbătă, în popor se sărbătoreşte Probejenia sau Obrejenia, cuvânt slav „obrejenie”, ce înseamnă „transformare”, „prefacere” sau chiar „schimbare”, ziua care marchează hotarul dintre vară şi toamnă.
La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : “Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa in gradina Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca „fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat. El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.
„Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor.” (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi pe muntele Taborului, nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti – inclusiv trupul – şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai, faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe „veşmintele” Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
„El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin). „Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune, puterea de a vedea şi cunoaşte schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul” (Sf. Grigore Palama).
„Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este „lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toata scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumina, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei “precum soarele” (cf. Matei 13:43). „Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină” (Sfântul Simeon Noul Teolog).
Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa „vadă” pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : „întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară – alături de Domnul – Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, despre apropiatul Sau sfârşit, pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.
Răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi „neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie”. Reacţia lui Petru, Apostol, dar şi pescar, om simplu, cu nevoia unui acoperământ peste tot ce trebuie protejat ca valoare,arată ceea ce noi, astăzi, folosim ca argument al construcţiei Bisericii sau al pictării icoanei. Este modul în care Sfântul Petru ne îndeamnă să ne facem palmele căuş, ca Hristos să locuiască, dimpreună cu toată slava Sa, în mijlocul nostru. Poate că nici o altă definiţie a icoanei nu este mai plină de sevă duhovnicească decât aceasta de colibă făcută de mână de ucenic, de dragul Dumnezeului Celui viu.Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un „cort” mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : „Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El.” Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.
„Acolo – zice dumnezeiescul părinte Efrem Sirul – au văzut apostolii pe prooroci şi proorocii pe apostoli. A văzut iconomul Tatălui, adică Moise, pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Apostol Petru, căruia i s-au dat cheile împărăţiei cerurilor. Acolo feciorelnicul Legii Vechi, Ilie, a văzut pe feciorelnicul Legii Noi, pe Ioan Evanghelistul, şi s-a făcut Muntele Taborului în chipul Bisericii”.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl „vadă” pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece şi “închizând uşa simţurilor lor”, ei primiră revelaţia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire. Poate că, întăriţi de vederea acestei lumini, nici Sfântul Iacob, nici Sfântul Petru şi nici Sfântul Ioan n-au mai avut ce regreta atunci când au admis, de dragul acestei Lumini, să treacă hotarul întunericului acestei vieţi. Taborul preîntâmpinând Crucea. Iar lumina de pe Tabor fiind Lumina învierii dinainte de Înviere arătată Ucenicilor, pe cât li se putea. Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropia de ei şi îi liniştea. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti.
După unii exegeţi, Schimbarea la Faţă si prezenta numărului trei, de mai multe ori, în derularea acestui eveniment, prefigurează Sfânta Treime. Pe Tabor sunt trei elemente: glas, lumină şi nor, apoi: Fiul Omului, Moise si Ilie sunt a doua grupă de trei care reprezintă pe cei trei martori ai cerului. Pentru că a treia grupă de trei să cuprindă pe cei trei martori pământeni ai acestui eveniment: Petru, Iacob si Ioan. Oricum, chipul strălucitor al lui Iisus, de pe muntele Taborului, în care cei trei ucenici şi-au găsit, pentru câteva clipe, toată fericirea, este chipul Tatălui, pe care si cei care vor ajunge în rai îl vor vedea si de care se vor bucura.
Vechimea sărbătorii
Sărbătoarea Schimbării la Faţă ar putea data chiar de la începutul sec. al IV-lea, când Sfânta Împărăteasă Elena zideşte o biserică pe Muntele Tabor. Există o legătură cu praznicul Înălţării Sfintei Cruci, care urmează la patruzeci de zile după Schimbarea la Faţă. În Occident, a doua duminică a Postului Mare a fost consacrată Schimbării la Faţă, în timp ce în Răsărit, această duminică este închinată Sfântului Grigorie Palama, cel care a teologhisit despre vederea luminii necreate de pe Tabor.
Primele reprezentări iconografice păstrate sunt din secolul al VI-lea: mozaicul din Biserica „Sfântul Apolinarie“ din Ravenna şi cel din Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“ din Sinai.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia Bisericii între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.
Tradiţii populare
În tradiţia populară, la sărbătoarea de Obrejenie sau Pobrejenie, cuvântul slav „obrejenie”, ce înseamnă „schimbare”, are loc, alături de sărbătoarea ortodoxă a Schimbării la Faţă, şi despărţirea de vară. Oamenii îşi iau rămas bun de la vară, acum când are loc o schimbare a veşmintelor naturii şi pregătirea acesteia de toamnă. Acum se pregătesc păsările migratoare să plece, iar insectele şi târâtoarele se pregătesc să intre în pământ, pentru a se adăposti pe perioada rece.
„În data de şase a lui Gustar, coboară cerbul din munte şi se spurcă în apa din pârău, care se răceşte cu tătuâ…”, cred oamenii satelor din Bucovina. De altfel, această credinţă populară se regăseşte şi în alte zone ale ţării, iar explicaţia etnologilor este aceea că, de la Probojenie, riscul de îmbolnăvire a celor care se scaldă creşte, din cauza apelor tot mai reci. Mai spun bătrânii că în această zi mare nu este bine ca oamenii să se certe unul cu altul, deoarece se vor certa tot anul. Şi copiii trebuie să fie cu luare-aminte, în caz contrar, ei vor fi muştruluiţi întruna de părinţi, până la sărbătoarea din anul următor. Ar fi bine, după cum arată tradiţia populară, ca fetele să nu se pieptene de Sărbătoarea Schimbării la Faţă, pentru că riscă să nu le mai crească coadele. Mai mult, femeile însărcinate care dau slavă Cerului în această zi mare vor avea naştere uşoară şi copii sănătoşi.
Demult, în 6 august se culegeau plante de leac, remedii potrivite pentru bolile copiilor şi ale bătrânilor: „Părul Maicii Domnului”, „Palma Maicii Domnului”, „Rugul sântămăresc”, busuiocul. Astăzi, încă se recoltează plante şi fructe, bune şi acestea de leac: avrămeasa, florile de muşeţel şi de tigva, împărăteasa, leuşteanul, usturoiul, alunele.
Pentru oamenii de altădată, toate aceste obiceiuri şi practici populare erau literă de lege, iar despre cei care nu acordau respectul cuvenit sărbătorii se spunea că se vor usca şi se vor veşteji ca frunzele care pălesc de Obrejenie. Foarte important, spiritul sărbătorii de demult cerea ca oamenii să fie împăcaţi cu ei înşişi, dar şi cu cei din jurul lor. Fie mic sau mare, indiferent de vârstă, omul lăsa relele deoparte şi restabilea raporturile de înţelegere, prietenie cu cei pe care i-a „probozât”, adică i-a certat. „De te cerţi astăzi cu cineva, vei petrece întreg anul într-o gâlceavă”.
Să ne schimbăm voia, să ajungem la această taiere a egoismului din noi, cum spuneau Sfintii Părinti, să ajungem la ceea ce se numeste ascultare, in sensul ascultării de Dumnezeu. Să facem voia lui Dumnezeu, canalizînd cu perseverenta vointa noastră către bine. Altfel spus, să realizăm caracterul în noi, purificîndu-ne de tot ceea ce e rău. Aceasta este schimbarea la fată, schimbarea inimii noastre, schimbarea cugetelor noastre, schimbarea vointei noastre.
Amin!
sursa: Ziua Veche LINK
[trimis de JUSTME]
This news item is from Proiect SEMPER FIDELIS
( http://semperfidelis.ro/news.php?extend.943 )
(Category: DE LA MEMBRI)
Posted by ex-ad
Saturday 06 August 2011 - 12:41:29
Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos
Creştinii sărbătoresc, sâmbătă, dumnezeiasca Schimbare la Faţă a lui Iisus Hristos, eveniment ce a avut loc în ultimul an al propovăduirii Sale. Tot sâmbătă, în popor se sărbătoreşte Probejenia sau Obrejenia, cuvânt slav „obrejenie”, ce înseamnă „transformare”, „prefacere” sau chiar „schimbare”, ziua care marchează hotarul dintre vară şi toamnă.
La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : “Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa in gradina Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca „fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat. El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.
„Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor.” (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi pe muntele Taborului, nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti – inclusiv trupul – şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai, faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe „veşmintele” Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
„El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin). „Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune, puterea de a vedea şi cunoaşte schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul” (Sf. Grigore Palama).
„Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este „lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toata scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumina, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei “precum soarele” (cf. Matei 13:43). „Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină” (Sfântul Simeon Noul Teolog).
Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa „vadă” pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : „întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară – alături de Domnul – Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, despre apropiatul Sau sfârşit, pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.
Răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi „neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie”. Reacţia lui Petru, Apostol, dar şi pescar, om simplu, cu nevoia unui acoperământ peste tot ce trebuie protejat ca valoare,arată ceea ce noi, astăzi, folosim ca argument al construcţiei Bisericii sau al pictării icoanei. Este modul în care Sfântul Petru ne îndeamnă să ne facem palmele căuş, ca Hristos să locuiască, dimpreună cu toată slava Sa, în mijlocul nostru. Poate că nici o altă definiţie a icoanei nu este mai plină de sevă duhovnicească decât aceasta de colibă făcută de mână de ucenic, de dragul Dumnezeului Celui viu.Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un „cort” mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : „Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El.” Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.
„Acolo – zice dumnezeiescul părinte Efrem Sirul – au văzut apostolii pe prooroci şi proorocii pe apostoli. A văzut iconomul Tatălui, adică Moise, pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Apostol Petru, căruia i s-au dat cheile împărăţiei cerurilor. Acolo feciorelnicul Legii Vechi, Ilie, a văzut pe feciorelnicul Legii Noi, pe Ioan Evanghelistul, şi s-a făcut Muntele Taborului în chipul Bisericii”.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl „vadă” pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece şi “închizând uşa simţurilor lor”, ei primiră revelaţia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire. Poate că, întăriţi de vederea acestei lumini, nici Sfântul Iacob, nici Sfântul Petru şi nici Sfântul Ioan n-au mai avut ce regreta atunci când au admis, de dragul acestei Lumini, să treacă hotarul întunericului acestei vieţi. Taborul preîntâmpinând Crucea. Iar lumina de pe Tabor fiind Lumina învierii dinainte de Înviere arătată Ucenicilor, pe cât li se putea. Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropia de ei şi îi liniştea. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti.
După unii exegeţi, Schimbarea la Faţă si prezenta numărului trei, de mai multe ori, în derularea acestui eveniment, prefigurează Sfânta Treime. Pe Tabor sunt trei elemente: glas, lumină şi nor, apoi: Fiul Omului, Moise si Ilie sunt a doua grupă de trei care reprezintă pe cei trei martori ai cerului. Pentru că a treia grupă de trei să cuprindă pe cei trei martori pământeni ai acestui eveniment: Petru, Iacob si Ioan. Oricum, chipul strălucitor al lui Iisus, de pe muntele Taborului, în care cei trei ucenici şi-au găsit, pentru câteva clipe, toată fericirea, este chipul Tatălui, pe care si cei care vor ajunge în rai îl vor vedea si de care se vor bucura.
Vechimea sărbătorii
Sărbătoarea Schimbării la Faţă ar putea data chiar de la începutul sec. al IV-lea, când Sfânta Împărăteasă Elena zideşte o biserică pe Muntele Tabor. Există o legătură cu praznicul Înălţării Sfintei Cruci, care urmează la patruzeci de zile după Schimbarea la Faţă. În Occident, a doua duminică a Postului Mare a fost consacrată Schimbării la Faţă, în timp ce în Răsărit, această duminică este închinată Sfântului Grigorie Palama, cel care a teologhisit despre vederea luminii necreate de pe Tabor.
Primele reprezentări iconografice păstrate sunt din secolul al VI-lea: mozaicul din Biserica „Sfântul Apolinarie“ din Ravenna şi cel din Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“ din Sinai.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia Bisericii între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.
Tradiţii populare
În tradiţia populară, la sărbătoarea de Obrejenie sau Pobrejenie, cuvântul slav „obrejenie”, ce înseamnă „schimbare”, are loc, alături de sărbătoarea ortodoxă a Schimbării la Faţă, şi despărţirea de vară. Oamenii îşi iau rămas bun de la vară, acum când are loc o schimbare a veşmintelor naturii şi pregătirea acesteia de toamnă. Acum se pregătesc păsările migratoare să plece, iar insectele şi târâtoarele se pregătesc să intre în pământ, pentru a se adăposti pe perioada rece.
„În data de şase a lui Gustar, coboară cerbul din munte şi se spurcă în apa din pârău, care se răceşte cu tătuâ…”, cred oamenii satelor din Bucovina. De altfel, această credinţă populară se regăseşte şi în alte zone ale ţării, iar explicaţia etnologilor este aceea că, de la Probojenie, riscul de îmbolnăvire a celor care se scaldă creşte, din cauza apelor tot mai reci. Mai spun bătrânii că în această zi mare nu este bine ca oamenii să se certe unul cu altul, deoarece se vor certa tot anul. Şi copiii trebuie să fie cu luare-aminte, în caz contrar, ei vor fi muştruluiţi întruna de părinţi, până la sărbătoarea din anul următor. Ar fi bine, după cum arată tradiţia populară, ca fetele să nu se pieptene de Sărbătoarea Schimbării la Faţă, pentru că riscă să nu le mai crească coadele. Mai mult, femeile însărcinate care dau slavă Cerului în această zi mare vor avea naştere uşoară şi copii sănătoşi.
Demult, în 6 august se culegeau plante de leac, remedii potrivite pentru bolile copiilor şi ale bătrânilor: „Părul Maicii Domnului”, „Palma Maicii Domnului”, „Rugul sântămăresc”, busuiocul. Astăzi, încă se recoltează plante şi fructe, bune şi acestea de leac: avrămeasa, florile de muşeţel şi de tigva, împărăteasa, leuşteanul, usturoiul, alunele.
Pentru oamenii de altădată, toate aceste obiceiuri şi practici populare erau literă de lege, iar despre cei care nu acordau respectul cuvenit sărbătorii se spunea că se vor usca şi se vor veşteji ca frunzele care pălesc de Obrejenie. Foarte important, spiritul sărbătorii de demult cerea ca oamenii să fie împăcaţi cu ei înşişi, dar şi cu cei din jurul lor. Fie mic sau mare, indiferent de vârstă, omul lăsa relele deoparte şi restabilea raporturile de înţelegere, prietenie cu cei pe care i-a „probozât”, adică i-a certat. „De te cerţi astăzi cu cineva, vei petrece întreg anul într-o gâlceavă”.
Să ne schimbăm voia, să ajungem la această taiere a egoismului din noi, cum spuneau Sfintii Părinti, să ajungem la ceea ce se numeste ascultare, in sensul ascultării de Dumnezeu. Să facem voia lui Dumnezeu, canalizînd cu perseverenta vointa noastră către bine. Altfel spus, să realizăm caracterul în noi, purificîndu-ne de tot ceea ce e rău. Aceasta este schimbarea la fată, schimbarea inimii noastre, schimbarea cugetelor noastre, schimbarea vointei noastre.
Amin!
sursa: Ziua Veche LINK
[trimis de JUSTME]
This news item is from Proiect SEMPER FIDELIS
( http://semperfidelis.ro/news.php?extend.943 )